La începutul anului 1947, în luna martie, m-am hotãrât sa dãruiesc poporului colecþia mea de artã româneascã.
Spuneam atunci asistenþei care m-a sãrbãtorit la Ministerul Artelor ºi apoi la inaugurarea muzeului pe care l-am dãruit: "E în dragostea aceasta a formelor ºi a culorilor ceva care depãºeºte pe cea a simþurilor singure, ceva care purificã ºi ne poartã spre seninãtate.
Am ajuns sã înþeleg înþelepciunea celor vechi, prin liniile Partenonului. Mi-am dat seama de nãzuinþele Renaºterii, prin fresca lui Rafael, ªcoala din Atena, aceste opere ne uimesc dupã cum ne înmãrmureºte exactitatea miºcãrii astrelor pe bolta cereascã.
Voi, care v-aþi antrenat în subtilitãþile paletei ºi v-aþi legãnat în ritmuri, veþi conveni cu mine cã dragostea de formã ºi de luminã sunt atracþii tot atât de puternice ca ºi cea planetarã!
M-am întrebat uneori dacã omenirea va ajunge sã mai dea un Partenon, dacã se mai poate depãºi ceea ce este unic, dacã se mai pot realiza fresce ca cele ale lui Michel Angelo de la Vatican?

Rãspunsul mi l-au dat operele unor contemporani, cãci nu mai e nevoie sã repetãm formele celor vechi, dar sã rãmânem în spiritul lor.
Pe meleagurile noastre a luminat Luchian ºi dacã mi se va atribui un merit va fi ºi acela cã i-am închinat un altar.
Am dãruit poporului colecþia mea de artã, deoarece ºi talentele pe care le-am întrunit sunt ale poporului, ele fac mândria lui, altfel aº fi trãdat ºi poporul ºi pe artiºtii cãrora le-am cules rodul.
Pe pragul unei lumi noi, aduc acestui popor, izvor nesecat de energii ºl elanuri, în mijlocul cãruia am vãzut lumina zilei, omagiul meu recunoscãtor pentru ideile generoase pe care mi le-a inspirat".