"Banii, la unchiul meu Krikor,
nu se blocau decât în tablouri"
Eduard Antonian: În primul rând doresc să vă întreb ce vă mai amintiţi despre unchiul dumneavoastră, marele colecţionar Krikor Zambaccian?
Marcel Zambaccian: Am copilărit alături de el. Nu ne despărţeau distanţele fiindcă stătea aproape de noi şi aproape zilnic ne vedeam, lăsând la o parte faptul că aveam legături de sânge fiind fratele tatălui meu, legături sufleteşti şi sentimentale care au rămas foarte stabile. Datorită unchiului meu Zambaccian, am avut ocazia în adolescenţă, pe la 20 ani, să intru în domeniul artei, într-o consignaţie. În acea perioadă unchiul meu era director la Romarta şi astfel mi-a facilitat intrarea în acest domeniu.
Astfel având experienţa şi gustul pentru artă din familie, acolo mi-am format o bază de cunoştinţe în activitatea pe care o prestez până în ziua de astăzi. Deseori, Krikor venea prin Consignaţie, se interesa la directorul Baranga de noile achiziţii de artă şi în acelaşi timp se interesa şi de mine. Îl întreba deseori: "Ei, eşti mulţumit colega de nepotul meu?" Răspunsul venea inevitabil: "Da domnule! Este un băiat care vrea să înveţe." Aşa am evoluat în acest domeniu. Am devenit expert, şef de magazine, şef serviciu comercial, expert în cadrul tribunalelor, 42 de ani am lucrat fără întrerupere în acest domeniu.
... Zambaccian era un tip foarte activ. Se agita, vizita galerii, cumpăra picturi şi opere de artă din acea perioadă. Veniturile sale erau obţinute din activităţi comerciale. Avea o firmă înfiinţată încă din 1910, la Constanţa, de către bunicul meu Agop Zambaccian. Se pare că şi străbunicul meu Aram Zambaccian se ocupa cu comerţul la Constanţa. Să revenim la Bucureşti. Familia Zambaccian s-a mutat aici după primul război mondial. Prima dată au stat în strada Aristide Briand, după aceea s-au mutat....
Eduard Antonian: Krikor Zambaccian a fost copleşit de onoruri abia după ce a donat colecţia sa regimului popular. Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru, credeţi că bunurile sale ar fi fost naţionalizate forţat de către comunişti? Ce s-ar fi întâmplat?
Marcel Zambaccian: Există fel de fel de versiuni. Vreau să vă spun din capul locului că, încă de când eram copil, înainte de război, Zambaccian vroia să construiască o clădire pe un teren de pe Bulevardul Aviatorilor, un muzeu gen muzeul Simu. De altfel în arhiva sa am găsit planurile acestei clădiri. Dar a început războiul, au venit comuniştii. Clădirea necesita şi o sumă foarte mare, într-adevăr el avea bani, dar banii la unchiul meu Krikor nu se blocau decât în tablouri. El spunea că banul este făcut să circule. Nereuşind să facă acest muzeu, a rămas totuşi dorinţa să creeze un loc special pentru colecţia sa. A reuşit să cumpere, totuşi, o casă, în actuala stradă "Muzeul Zambaccian" foarte spaţioasă, cu 6 camere mari, unde erau expuse tablourile sale. La el veneau marii pictori ai vremii: Ciucurencu, Baba, Ressu, scriitorii Zaharia Stancu, Carandino, Arghezi. Era un fel de casă deschisă. Deşi sus la etaj stătea Krikor cu mama sa, în 2 camere, casa arăta totuşi ca un muzeu. Când s-au mutat în actuala casă din strada Zambaccian au venit cu două camioane pline cu tablouri. Vecinii se mirau: "cum vine asta: camioane cu tablouri!?" Zambaccian le-a replicat în glumă: "Da, uitaţi-vă, numai un nebun putea să adune două camioane cu tablouri!" În contextual vremurilor, s-a hotărât în 1947 să facă o donaţie statului român cu condiţia ca tablourile sale să rămână pentru totdeauna în casa sa care urma, după moartea lui, să devină muzeu. Mi-a spus cândva: "donez tablourile statului român, poporului român, fiindcă am moştenit operele şi talentul pictorilor români şi am cules roadele muncii lor". A existat şi o perioadă neagră după 1977, când Elena Ceauşescu a închis muzeul şi a transferat tablourile la Muzeul Colecţiilor. Am încercat să facem nişte demersuri, am arătat actele de donaţie dar nu s-a ţinut cont. După Revoluţie şi datorită fratelui meu aflat în America, am făcut împreună ceva presiuni asupra autorităţilor susţinuţi de presă, şi astfel am reuşit să redeschidem muzeul, aşa cum a fost dorinţa lui Zambaccian.
Eduard Antonian: Ce credeţi, Muzeul Zambaccian ar trebui mediatizat mai mult. Ar trebui readus în circuitul turistic al Bucureştiului?
Marcel Zambaccian: Foarte multă lume cunoaşte Muzeul Zambaccian. Dar ar trebui mediatizat mai des, şi eu am încercat să mă ocup de acest lucru în presa românească. Dar cred totuşi ar trebui să se insiste şi la televiziuni, pentru că presa nu citeşte toată lumea. Mă bucur că generaţia anilor \'80 cunoaşte despre existenţa muzeului Zambaccian şi iată că şi tinerii încep să se intereseze de arta adevărată.
Eduard Antonian: Dacă unchiul dumneavoastră ar mai fi trăit, i-ar fi plăcut cum aţi organizat galeria Zambaccian?
Marcel Zambaccian: În perioada când eram şef de magazin la Consignaţia, unde aveam tablouri, mobilă stil, covoare, bibelouri, argintărie, el venea deseori, şi îmi vizita magazinul şi se bucura oarecum foarte mult. Îmi spunea că este un magazin de nivel mare. Sunt convins că dacă ar veni astăzi aici i-ar fi făcut o mare plăcere. Activitatea pe care o am astăzi aici este de fapt o reluare a ceea ce am făcut toată viaţa. Fac totul cu mare plăcere, pasiune şi multă dragoste. Obiectele de artă nu sunt nici prăjituri, nici produse alimentare să se vândă imediat. Trebuie să ai răbdare şi pasiune. Eu am microbul artei în sânge din familie. La popoarele orientale, cum suntem noi armenii, gustul pentru artă este nativ.
Eduard Antonian: Deci afacerile noii galerii Zambaccian merg bine...
Marcel Zambaccian: Da, este adevărat. Eu am un principiu în acest magazin: "să ai marfă bună şi de calitate, să ai preţuri rezonabile şi un comision mic". Unchiul meu Zambaccian îmi spunea cândva când avea afaceri cu textile: "mai bine vând două vagoane cu textile de americă şi câştig 3% decât să vând un camion şi să câştig 10%." Pe acelaşi principiu merg şi în magazinul meu. Preţurile noastre sunt normale iar comisionul mic. Decât să vând trei tablouri pe săptămână mai bine scad comisionul, vând mai multe şi în final ies în câştig. Oricum mi-am format o clientelă fidelă, care se miră că aici este destul de ieftin şi am obiecte de calitate. Clienţilor le las atunci când cumpără de la mine nişte marje, le fac rabaturi de la preţ, ca atunci când pleacă cu marfa să aibă satisfacţia că "a ciupit ceva". În acelaşi timp am făcut şi eu vânzare şi clientul este mulţumit. Iată cum face armeanul afaceri.
Eduard Antonian: Noi vă mulţumim foarte mult şi vă dorim succes în continuare în activitatea dumneavoastră.