Dupã primul rãzboi mondial, cafeneaua Capºa, astãzi cafeneaua Bucureºti, era furnicarul unde intra ºi ieºea mai toatã lumea artisticã ºi scriitoriceascã a epocii.
Pânã în 1930, când acest centru s-a cam deplasat la cafeneaua Corso, ce era situatã pe Calea Victoriei colþ cu strada Franklin, clãdire dãrâmatã astãzi prin lãrgirea Pieþii Palatului, tot la cafeneaua Capºa se întâlneau scriitorii, artiºtii, publiciºtii, gazetarii, dar ºi o mulþime de rataþi.
În fundul localului, obiºnuiau sã se întruneascã dimineaþa pânã la ora prânzului gazetarii Andrei Corteanu, Timoleon Pizani, Papamihalopol Clamet, pictorii Verona, Szathmary, Basarab, sculptorul Fritz Stork ºi compozitorul Castaldi. La o masã vecinã glãsuia poetul Ion Minulescu, în timp ce Adrian Maniu îngâna parcã. La peroraþiile lui Minulescu, auzeai de la o masã vecinã vocea lui Braþu care cãuta sã-i domoleascã pe poetul Romanþelor pentru mai târziu, cu apostrofa:
- Mai bemoleazã-þi glasul!
Cu Braþu discutam despre artã ºi despre Paris. Dacã în muzicã Braþu savura oarecum ºi pe moderni, în teatru se menþinea la clasici.
Odatã, întorcându-se dintr-o cãlãtorie la Paris, l-am întrebat ce i-a plãcut din cele vãzute pe scenele Capitalei Franþei mi-a rãspuns:
- Tartuffe.
- Dar altceva?
- Tartuffe.
- Dar la altã piesã n-ai mai fost?
- Din nou la Tartuffe.

Dacã Braþu, cu ochii somnolenþi, rãmânea de obicei gânditor, Alexandru Theodor Stamatiad glãsuia ca din Trâmbiþe de aur.
Stamatiad suferea de narcisism, privindu-se mereu prin oglinzi, rãsucându-ºi într-una mustaþa, pieptãnându-ºi întruna pãrul negru ca abanosul ce-i împodobea frumosul chip.
Se autoadmira ºi ca bãrbat ºi ca poet. Uneori, dupã câteva clipe de conversaþie, îþi strecura placheta sa cu Parabole, traduceri din Oscar Wilde ºi îþi reclama câþiva poli.
Asistam uneori ºi la pugilate nu numai verbale, dar ºi efective, cum a fost cazul unei altercaþii între poetul Nicolae Davidescu ºi scriitorul Ion Sân Giorgiu.
În aceeaºi cafenea se întruneau împrejurul unei mese gazetari de pe la cotidianele liberale ale capitalei, savurând pe Alexandru Cazaban care scrisese în toiul luptelor electorale schiþa La umbra carului, unde afirma cã þãranul munceºte ºi þãrãnistul petrece.
La cafeneaua Corso, câþiva ani mai târziu, am cunoscut ºi pe poetul ºi matematicianul Ion Barbu, a cãrui figurã din profil semãna puþin cu aceea a poetului Louis Bouilhet, autorul poemelor Festins et Astragales, mustãcios, cu sprâncene stufoase, încercuind niºte ochi languroºi, cu privirea senzualã.
Cum unii comeseni citeau în Universul Literar nuvela mea Gelal Bey, care tocmai apãruse în ziua aceea, la o masã alãturatã, Ion Barbu, auzind cã e vorba de un oriental, îºi ciuli urechile ºi la insistenþa comesenilor se apucã sã citeascã începutul ºi finalul nuvelei, spunând cã e destul pentru dânsul ca sã-ºi dea seama dacã scrierea are vreo calitate.
Ca rãsplatã, poetul care a scris versurile

Pe Bosfor, la celalt mal,
Din zecime, în zecime,
Taie-n Asia grecime;
Când noi a Turchiei floare,
Într-o slavã stãtãtoare
Dãm un sâc
Din Isarlâk

îmi ceru sã-i cânt o melodie turceascã, pe care i-am ºi fredonat-o ia ureche:

Uskudardan ghidericken
Birmendil buldum
Mendilin icine elma doldurum
Mendilin icine elma doldurum
(Întorcându-mã din Scutari
O batistã am gãsit
ªi-n batista aceea
Umplut-am mere pentru ea ...)

Ion Barbu m-a pus sã repet cântecul ca sã-l poatã învãþa pe de rost, lucru care a provocat ilaritatea celor de faþã.
Tudor Arghezi apãrea mai rar la Capºa, însã pe N. D. Cocea îl întâlneam deseori. Odatã un inoportun fãcând o aluzie la autorul lui Vlaicu Vodã, Cocea i-a ripostat:

Chel am fost ºi chel rãmân
Dacã crezi cã sunt bãtrân
Mã confunzi cu Davila
..........mama ta.

Mai apãrea uneori, fãrã a lua loc la masã, ci aruncând doar o privire distantã, ºi Matei I. Caragiale, îmbrãcat în haine bine croite, însã lustruite ºi cam roase de timp ºi care purta o pãlãrie tare denumitã "melon", soioasã de prea multã purtare. Nu-i lipseau nici mãnuºile galbene, nici bastonul.
Artiºtii plastici veneau de obicei seara pe la cafenea, dupã ce îºi pãrãseau atelierele. Se înnãdeau discuþii interesante când participau ªirato ºi Han. Tonitza, ca ºi Petraºcu, apãrea rar prin cafenele. În schimb Sion era mai preocupat de cancanuri, lucru în care s-a afirmat cu prilejul controverselor ivite în 1922 din pricina cortinei Teatrului Naþional pictatã de Ressu. Flegmaticul Dãrãscu asista impasibil la toate acestea, în schimb ªtefan Dimitrescu se arãta pasionat de discuþiile plastice. Iser, când venea de la Paris, mai catadixea sã se abatã pe la Capºa. Iar Pallady nu frecventa decât Jockey-Clubul sau Automobil-Clubul.
Dar personajul cel mai pitoresc ai cafenelei Capºa a fost desenatorul Nae Petrescu zis Gãinã. L-am cunoscut dupã primul rãzboi mondial, întreþinând legãturi timp de vreo cincisprezece ani, pânã ce într-o bunã zi am aflat cã trecuse în lumea amintirilor, luptându-se viguros cu moartea, dupã cum mi-a povestit un prieten comun, doctorul Nanu.

Nae Petrescu se îmbrãca curat ºi îngrijit, deºi n-avea decât un singur costum ºi aceeaºi pãlãrie moale. Slab, cu o figurã anemicã, purtând monoclu, apãrea brusc ºi semeþ. A fost prietenul lui Luchian cu care a expus, ºi al cinicului pamfletar ºi colecþionar de artã, Al. Bogdan-Piteºti. Deºi acesta din urmã îi fãcuse "figura", nu era "ranchiunos", în toatã viaþa sa, Nae Petrescu n-a avut decât un vis, sã vadã Parisul, în acest scop studiase în toate amãnuntele planul marii metropole, toate cartierele cu cele mai interesante monumente, clãdirile istorice, casele devenite celebre prin gloria celora care le-au locuit, cunoºtea Luvrul ºi celelalte muzee pe dinafarã, în sfârºit nu ºtiu dacã 5 % din locuitorii Parisului îºi cunoºteau aºa de bine ºi de amãnunþit oraºul lor.
Nae Petrescu îºi fãcuse reputaþia prin caricatura unor oameni politici ºi mai cu seamã a lui Constantin Stãncescu, tiranul profesor de istoria artei ºi esteticã, de la ªcoala de arte frumoase, fost membru aproape permanent în comitetul Teatrului Naþional, personaj mediocru, ce dispunea de Salonul oficial; duºman al curentelor noi, acaparator al demnitãþilor în legãturã cu viaþa artisticã.
Viaþa lui Nae Petrescu era o enigmã, cãci nu avea nici slujbã ºi în ultimii ani nu colabora la nici o publicaþie. Uneori îmi oferea foarte discret ºi rezervat câte un catalog cu vânzãri de tablouri la Hotel Drouot de la Paris, pentru câþiva poli.
Am aflat de marea tragedie a vieþii sale de la un prieten comun, care mi-a povestit cum odatã Nae Petrescu, reuºind sã strângã câteva sute de lei pentru o cãlãtorie la Paris ºi pregãtindu-se de plecare, s-a dus sã-ºi ia rãmas bun de la Al. Bogdan-Piteºti. Acesta, escroc ºi sarcastic din fire, i-a propus o partidã de table înainte, de despãrþire ºi pânã-n zori a izbutit sã-i câºtige toþi banii de cãlãtorie.
Nae Petrescu a plecat consternat, dar nu i-a purtat picã, ºi de câte ori îºi amintea de Paris, murmura: "Escrocul".
Nae Petrescu a avut totuºi un moment de rãzbunare cu prilejul întrunirii prietenilor împrejurul catafalcului lui Al. Bogdan-Piteºti, când soþia acestuia, observând cã-i lipseau 10000 lei a fãcut un scandal care s-a sfârºit prin chemarea comisarului de politie, ce a pornit imediat la o anchetã, percheziþionând asistenþa compusã din familiarii casei, artiºti, scriitori etc. Când i-a venit rândul lui Nae Petrescu, acesta foarte liniºtit ºi cu un ton sec, i-a spus poliþistului:
- Nu vã mai osteniþi degeaba, cãutaþi mai bine mortul.
ªi în adevãr banii s-au gãsit în buzunarul jachetei mortului, unde soþia uitase cã-i ascunsese ca sã fie în siguranþã, deoarece jacheta era purtatã rar ºi numai la ocazii speciale. Astfel a înþeles Nae Petrescu-Gãinã sa-i plãteascã lui Al. Bogdan-Piteºti farsa când i-a luat la o partidã de table banii pentru cãlãtoria la Paris.
Tot la Capºa l-am cunoscut ºi pe Camil Ressu care, într-o împrejurare, indignat împotriva oficialitãþii, exclama:
- Artele abia cã sunt tolerate în þara româneascã.
Era chipeº ºi tânãr, cu figura plinã ºi fãrã zbârcituri, cu mustãcioara linsã, bine rãsucitã ºi în furculiþã.