© Destinaţii culturale / Krikor H. Zambaccian: Capşa

După primul război mondial, cafeneaua Capşa, astăzi cafeneaua Bucureşti, era furnicarul unde intra şi ieşea mai toată lumea artistică şi scriitoricească a epocii.
Până în 1930, când acest centru s-a cam deplasat la cafeneaua Corso, ce era situată pe Calea Victoriei colþ cu strada Franklin, clădire dărâmată astăzi prin lărgirea Pieþii Palatului, tot la cafeneaua Capşa se întâlneau scriitorii, artiştii, publiciştii, gazetarii, dar şi o mulþime de rataþi.
În fundul localului, obişnuiau să se întrunească dimineaþa până la ora prânzului gazetarii Andrei Corteanu, Timoleon Pizani, Papamihalopol Clamet, pictorii Verona, Szathmary, Basarab, sculptorul Fritz Stork şi compozitorul Castaldi. La o masă vecină glăsuia poetul Ion Minulescu, în timp ce Adrian Maniu îngâna parcă. La peroraþiile lui Minulescu, auzeai de la o masă vecină vocea lui Braþu care căuta să-i domolească pe poetul Romanþelor pentru mai târziu, cu apostrofa:
- Mai bemolează-þi glasul!
Cu Braþu discutam despre artă şi despre Paris. Dacă în muzică Braþu savura oarecum şi pe moderni, în teatru se menþinea la clasici.
Odată, întorcându-se dintr-o călătorie la Paris, l-am întrebat ce i-a plăcut din cele văzute pe scenele Capitalei Franþei mi-a răspuns:
- Tartuffe.
- Dar altceva?
- Tartuffe.
- Dar la altă piesă n-ai mai fost?
- Din nou la Tartuffe.

Dacă Braþu, cu ochii somnolenþi, rămânea de obicei gânditor, Alexandru Theodor Stamatiad glăsuia ca din Trâmbiþe de aur.
Stamatiad suferea de narcisism, privindu-se mereu prin oglinzi, răsucându-şi într-una mustaþa, pieptănându-şi întruna părul negru ca abanosul ce-i împodobea frumosul chip.
Se autoadmira şi ca bărbat şi ca poet. Uneori, după câteva clipe de conversaþie, îþi strecura placheta sa cu Parabole, traduceri din Oscar Wilde şi îþi reclama câþiva poli.
Asistam uneori şi la pugilate nu numai verbale, dar şi efective, cum a fost cazul unei altercaþii între poetul Nicolae Davidescu şi scriitorul Ion Sân Giorgiu.
În aceeaşi cafenea se întruneau împrejurul unei mese gazetari de pe la cotidianele liberale ale capitalei, savurând pe Alexandru Cazaban care scrisese în toiul luptelor electorale schiþa La umbra carului, unde afirma că þăranul munceşte şi þărănistul petrece.
La cafeneaua Corso, câþiva ani mai târziu, am cunoscut şi pe poetul şi matematicianul Ion Barbu, a cărui figură din profil semăna puþin cu aceea a poetului Louis Bouilhet, autorul poemelor Festins et Astragales, mustăcios, cu sprâncene stufoase, încercuind nişte ochi languroşi, cu privirea senzuală.
Cum unii comeseni citeau în Universul Literar nuvela mea Gelal Bey, care tocmai apăruse în ziua aceea, la o masă alăturată, Ion Barbu, auzind că e vorba de un oriental, îşi ciuli urechile şi la insistenþa comesenilor se apucă să citească începutul şi finalul nuvelei, spunând că e destul pentru dânsul ca să-şi dea seama dacă scrierea are vreo calitate.
Ca răsplată, poetul care a scris versurile

Pe Bosfor, la celalt mal,
Din zecime, în zecime,
Taie-n Asia grecime;
Când noi a Turchiei floare,
Într-o slavă stătătoare
Dăm un sâc
Din Isarlâk


îmi ceru să-i cânt o melodie turcească, pe care i-am şi fredonat-o ia ureche:

Uskudardan ghidericken
Birmendil buldum
Mendilin icine elma doldurum
Mendilin icine elma doldurum
(Întorcându-mă din Scutari
O batistă am găsit
Şi-n batista aceea
Umplut-am mere pentru ea
...)

Ion Barbu m-a pus să repet cântecul ca să-l poată învăþa pe de rost, lucru care a provocat ilaritatea celor de faþă.
Tudor Arghezi apărea mai rar la Capşa, însă pe N. D. Cocea îl întâlneam deseori. Odată un inoportun făcând o aluzie la autorul lui Vlaicu Vodă, Cocea i-a ripostat:

Chel am fost şi chel rămân
Dacă crezi că sunt bătrân
Mă confunzi cu Davila

..........mama ta.

Mai apărea uneori, fără a lua loc la masă, ci aruncând doar o privire distantă, şi Matei I. Caragiale, îmbrăcat în haine bine croite, însă lustruite şi cam roase de timp şi care purta o pălărie tare denumită "melon", soioasă de prea multă purtare. Nu-i lipseau nici mănuşile galbene, nici bastonul.
Artiştii plastici veneau de obicei seara pe la cafenea, după ce îşi părăseau atelierele. Se înnădeau discuþii interesante când participau Şirato şi Han. Tonitza, ca şi Petraşcu, apărea rar prin cafenele. În schimb Sion era mai preocupat de cancanuri, lucru în care s-a afirmat cu prilejul controverselor ivite în 1922 din pricina cortinei Teatrului Naþional pictată de Ressu. Flegmaticul Dărăscu asista impasibil la toate acestea, în schimb Ştefan Dimitrescu se arăta pasionat de discuþiile plastice. Iser, când venea de la Paris, mai catadixea să se abată pe la Capşa. Iar Pallady nu frecventa decât Jockey-Clubul sau Automobil-Clubul.
Dar personajul cel mai pitoresc ai cafenelei Capşa a fost desenatorul Nae Petrescu zis Găină. L-am cunoscut după primul război mondial, întreþinând legături timp de vreo cincisprezece ani, până ce într-o bună zi am aflat că trecuse în lumea amintirilor, luptându-se viguros cu moartea, după cum mi-a povestit un prieten comun, doctorul Nanu.

Nae Petrescu se îmbrăca curat şi îngrijit, deşi n-avea decât un singur costum şi aceeaşi pălărie moale. Slab, cu o figură anemică, purtând monoclu, apărea brusc şi semeþ. A fost prietenul lui Luchian cu care a expus, şi al cinicului pamfletar şi colecþionar de artă, Al. Bogdan-Piteşti. Deşi acesta din urmă îi făcuse "figura", nu era "ranchiunos", în toată viaþa sa, Nae Petrescu n-a avut decât un vis, să vadă Parisul, în acest scop studiase în toate amănuntele planul marii metropole, toate cartierele cu cele mai interesante monumente, clădirile istorice, casele devenite celebre prin gloria celora care le-au locuit, cunoştea Luvrul şi celelalte muzee pe dinafară, în sfârşit nu ştiu dacă 5 % din locuitorii Parisului îşi cunoşteau aşa de bine şi de amănunþit oraşul lor.
Nae Petrescu îşi făcuse reputaþia prin caricatura unor oameni politici şi mai cu seamă a lui Constantin Stăncescu, tiranul profesor de istoria artei şi estetică, de la Şcoala de arte frumoase, fost membru aproape permanent în comitetul Teatrului Naþional, personaj mediocru, ce dispunea de Salonul oficial; duşman al curentelor noi, acaparator al demnităþilor în legătură cu viaþa artistică.
Viaþa lui Nae Petrescu era o enigmă, căci nu avea nici slujbă şi în ultimii ani nu colabora la nici o publicaþie. Uneori îmi oferea foarte discret şi rezervat câte un catalog cu vânzări de tablouri la Hotel Drouot de la Paris, pentru câþiva poli.
Am aflat de marea tragedie a vieþii sale de la un prieten comun, care mi-a povestit cum odată Nae Petrescu, reuşind să strângă câteva sute de lei pentru o călătorie la Paris şi pregătindu-se de plecare, s-a dus să-şi ia rămas bun de la Al. Bogdan-Piteşti. Acesta, escroc şi sarcastic din fire, i-a propus o partidă de table înainte, de despărþire şi până-n zori a izbutit să-i câştige toþi banii de călătorie.
Nae Petrescu a plecat consternat, dar nu i-a purtat pică, şi de câte ori îşi amintea de Paris, murmura: "Escrocul".
Nae Petrescu a avut totuşi un moment de răzbunare cu prilejul întrunirii prietenilor împrejurul catafalcului lui Al. Bogdan-Piteşti, când soþia acestuia, observând că-i lipseau 10000 lei a făcut un scandal care s-a sfârşit prin chemarea comisarului de politie, ce a pornit imediat la o anchetă, percheziþionând asistenþa compusă din familiarii casei, artişti, scriitori etc. Când i-a venit rândul lui Nae Petrescu, acesta foarte liniştit şi cu un ton sec, i-a spus poliþistului:
- Nu vă mai osteniþi degeaba, căutaþi mai bine mortul.
Şi în adevăr banii s-au găsit în buzunarul jachetei mortului, unde soþia uitase că-i ascunsese ca să fie în siguranþă, deoarece jacheta era purtată rar şi numai la ocazii speciale. Astfel a înþeles Nae Petrescu-Găină sa-i plătească lui Al. Bogdan-Piteşti farsa când i-a luat la o partidă de table banii pentru călătoria la Paris.
Tot la Capşa l-am cunoscut şi pe Camil Ressu care, într-o împrejurare, indignat împotriva oficialităþii, exclama:
- Artele abia că sunt tolerate în þara românească.
Era chipeş şi tânăr, cu figura plină şi fără zbârcituri, cu mustăcioara linsă, bine răsucită şi în furculiþă.

0 comentarii

Publicitate

Sus