Lângă sofaua lui Saferian se găseau două mormane de covoare persane întoarse pe dos şi împăturite, alese de el personal din piesele cele mai bune, sustrase din emoþie estetică circulaþiei comerciale. Afară de aceasta, aşezat pe duşumea se vedea un glob terestru aşa de mare, încât de pe sofa Saferian îl putea învârti cu mâna şi contempla. I-l adusese Demirgian, dintr-un fond de mobile vechi. Manigomian primea un jurnal armenesc apărând la Stambul şi unul franþuzesc la Cairo, La Bourse, pe care le citea şi răscitea, căutând a ghici sensurile dintre rânduri. Acestea nu-l mulþumeau şi căuta lumini în convorbirile cu prietenii, pe care îi descosea asupra tuturor evenimentelor posibile.
(G. Călinescu, Bietul Ioanide)
Comentatorii romanului Bietul Ioanide (1953) de George Călinescu au fost în cvasi-unanimitatea lor de acord cu faptul că modelul personajului Saferian Manigomian - colecþionarul şi negustorul de antichităþi artistice în salonul căruia începe acþiunea cărþii şi se desfăşoară parte din întâlnirile şi intrigile ei - nu este altul decât faimosul colecþionar de artă K.H. Zambaccian. După cum se ştie, volumul a fost întâmpinat la apariþie cu multă ostilitate de către critica dogmatică a stalinismului, indispusă de modul nu tocmai pe linia partidului în care scriitorul înfăþişa istoria epocii. Un personaj de natură să-i indispună pe jandarmii ideologici ai comunismului era chiar Saferian Manigomian însuşi, a cărui casă juca - în acest roman "cu cheie" - rolul de paravan pentru tot felul de combinaþii, inclusiv financiare, secrete. O evidentă iritare s-a manifestat şi în anumite cercuri universitare şi academice oficiale, unele nume sonore recunoscându-se în "caracterologia" personajelor încondeiate satiric de către Călinescu. Rezultatul tuturor acestor reacþii a fost, în cele din urmă, blocarea difuzării volumului, autorul fiind constrâns ulterior să-şi "corecteze" opera printr-o continuare mai conformistă - Scrinul negru. Dosarul încărcat al Bietului Ioanide, cu atacurile din presa vremii, a fost de curând restituit în interiorul unei remarcabile ediþii critice alcătuite cu probitate de istoricul literar Nicolae Mecu, specialist în editarea operei prozastice a lui G. Călinescu. Ediþia nu include însă, probabil din motive de spaþiu, şi corespondenþa sau însemnările þesute în marginea romanului. Recuperarea lor în cadrul unui dosar de personaje ar merita, cu siguranþă, extinsă.
Oferim cititorilor noştri, în continuare, o piesă de arhivă, un manuscris călinescian puþin cunoscut, intrat în posesia noastră prin intermediul unei copii xeroxate. Textul în speþă se intitulează K. H. Zambaccian şi e datat (dacă am "descifrat" bine) 14 XI 1951, deci înainte de apariþia propriu-zisă. Mărturisim a nu şti cine va fi fost destinatarul acestui înscris - amănuntul rămâne să fie precizat de către specialişti cu acces la arhive, cunoscători ai "culiselor" istoriei literare. Avem de-a face - în punctul de plecare - cu o replică explicativă şi cu o fişă de personaj, care însă se transformă treptat într-un medalion admirativ şi emoþionant despre spiritul armean. Din păcate, copia xerox a manuscrisului este descompletată şi parþial deteriorată, motiv pentru care textul nu a putut fi reconstituit în întregime. Atât cât s-a păstrat, îl cităm in extenso în cele ce urmează:
Unii cred că în Saferian Manigomian am pus trăsături din K. H. Zambaccian. Nu m-am gândit o clipă la aceasta, fiindcă nici nu-l cunoşteam. Adevărul este că-mi trebuia un "om bun" îngăduitor pentru capriciile de artist ale lui Ioanide şi pentru asta se impunea un oriental. Numai acolo în Asia simþurile şi inteligenþa nu mai sunt mijloc şi scop în sine. K. H. Zambaccian e mult mai complex şi comparaþia cu Ambroise Vollard mi se pare nostimă. Vollard, negustor inteligent, vindea tablouri, K. H. Zambaccian strânge. E o operaþie psihică diametral opusă. Totuşi, amândoi au o facultate comună, sunt orientali. Ambroise Vollard se năştea în insula Reuniunii din Oceanul Indian, K. H. Zambaccian este prin tată originar (pe câte îmi spune) din Cappadocia cea vestită prin frescele bisericilor sale. Regiunile vulcanice şi solare din Orientul mijlociu, patria (...) au solul pigmentat de metale ce excită ochiul şi solicită imaginaþia la ficþiuni caligrafice. Lanurile noastre verzi produc dimpotrivă saþietate. Artificiul devine oricum inutil din moment ce oriunde găseşti o pajişte verde sau o mirişte galbenă. Orientalul migrând într-un spaþiu pustiu simte nevoia de a purta în sine un empireu floral în miniatură care e covorul. Omul îşi crează pe loc orizontul, îşi scrie peisajul. Grădina de Renaştere ca operă de caligrafie, devenită apoi grădină (...) e un covor lucrat prin ajustarea naturei şi cerând o răbdare şi un efort penibile. Covorul oriental e libertatea absolută, concepþia despre lume mutabilă ca decorul de teatru. Iar Le marchand de tapis (...), tablou cam plat, grupul de orientali cu mâinile la spate contemplând într-o curte interioară un fel de ghiordez imens întins prin două caturi, e interesant cel puþin prin gest. Oamenii se pierd cu ochii în covor, îl citesc în criptica lui ca pe un univers în culori cu sentimentul de a avea în faþă nu un obiect casnic ci un sistem de gândire şi de interpretare a lumii.
Portretul tatălui lui K. H. Zambaccian de C. Ressu cu faþa puþin torturată şi þinuta de om de afaceri surprinde prin pupilele privind somnolente departe şi fascinate de firele unei þesături. Se vorbeşte des de somnolenþa aparentă a lui Vollard. Un suflet adunat într-un singur simþ nu tresare decât când înaintea senzaþiei respective K. H. Zambaccian are o privire molatecă, aproape (...) şi placidă (...) cu aromirea zâmbitoare, un fel de beatitudine ce creşte voluptos în direcþia bărbiei solide. Nările (...) ca şi când amatorul ar vedea cu nasul (...) întoarce la formula ancestrală, revenind către tebrizurile edenice ale strămoşilor săi. El pune să-i întoarcă şi reîntoarcă ghiordezurile, le salvează temporar prin birouri, păşeşte clătinat şi euforic peste el. K. H. Zambaccian va părăsi geografia noastră zburând pe un covor persan.
După cum se poate observa, deşi marele critic şi romancier afirmă că nu-l cunoştea pe "K. H. Zambaccian", textul său se referă în permanenþă la acesta, nu la Saferian, oferind o subtilă incursiune speculativă în psihologia artei orientale. Comparaþia în oglindă între Ambroise Vollard şi Zambaccian trimite către o "matrice stilistică" modelată de influenþa peisajului. Pe de altă parte, covorul ca imagine a lumii, ca "ficþiune caligrafică" şi ca metaforă a textului - căci textul e þesătură, iar covorul e artă a þesăturii - trimite la o prestigioasă tradiþie armeană şi persană. Interesant e că, necunoscându-l direct pe Zambaccian - dacă e să dăm crezare propriilor afirmaþii - G. Călinescu se referă la renumitul colecþionar comentând mai întâi, cu pătrundere şi fineþe, portretul tatălui său realizat de pictorul Camil Ressu, făcând apoi referiri la arta armeană. De reþinut însemnarea iniþială - Îmi trebuia un "om bun", îngăduitor pentru capriciile de artist ale lui Ioanide şi pentru asta se impunea un oriental. Dincolo de efectul compoziþional contrastiv, este oferit un indiciu important cu privire la statutul personajului Saferian, conceput, într-un fel, ca "dublu" spiritual al lui Ioanide. În fapt, creatorul de artă şi colecþionarul de artă, artistul activ Ioanide şi comerciantul contemplativ Saferian, filozof al comerþului şi iubitor de vechime, sunt naturi complementare şi, totodată, singurii autentici cunoscători în materie de frumos din cadrul romanului - sunt, într-un fel, singurele personaje care au o viziune de ansamblu artistică asupra lumii.
Finalul textului de faþă - K. H. Zambaccian va părăsi geografia noastră zburând pe un covor persan - este un adevărat poem admirativ care ne trimite cu gândul la cartea celor 1001 de nopþi. Dacă ne gândim la anii sumbri în care a apărut Bietul Ioanide, ani în care arta adevărată era prigonită şi ostracizată de canoanele realist-socialiste, gestul "evazionist" al covorului fermecat creează un evident, frapant efect de contrast în raport cu estetica de placaj şi rumeguş a epocii. Este însă şi un mesaj de solidaritate umană între doi mari iubitori de artă în vremuri de restrişte.