Muzeul Zambaccian este una dintre cele mai bogate şi valoroase colecţii de artă din ţara noastră. Provenind din donaţia făcută statului român de amatorul şi criticul de artă, Kricor Zambaccian - om care şi-a închinat întreaga viaţă preţuirii artei adevărate şi artiştilor adevăraţi - muzeul cuprinde o selecţie viguroasă, de inestimabilă valoare, din arta românească, precum şi o serie de pânze purtând semnătura unora dintre cei mai însemnaţi maeştri ai picturii din ultima sută de ani.
Am dăruit poporului colecţia mea de artă, deoarece şi talentele pe care le-am întrunit sunt ale poporului, ele fac mândria lui, altfel aş fi trădat şi poporul şi pe artiştii cărora le-am cules rodul . Aşa încheie Kricor Zambaccian ultimul capitol din cartea sa "Însemnările unui amator de artă ". Astfel, la 1 martie 1947, porţile muzeului s-au deschis pentru prima oară marelui public iubitor de artă.
Arta românească din muzeu ar putea fi împărţită in două, oglindindu-se într-un fel specific - felul gustului colecţionarului unitatea dialectică dintre moştenirea clasică şi contemporaneitate. Astfel, de o parte sau alta operele marilor artişti din generaţiile premergătoare celei a colecţionarului Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian -, de cealaltă parte operele unor Paciurea, Petraşcu, Pallady, Tonitza, Brâncuşi, Şirato, Han, . . . ş.a. - cei mai mulţi dintre ei nu numai pur şi simplu contemporani cu Zambaccian, dar totodată prieteni în tovărăşia şi ambianţa cărora s-a format şi s-a desăvârşit colecţionarul şi criticul de artă. Şi a fost o fericită coincidenţă faptul că această generaţie de aur a artei româneşti a găsit în personalitatea lui Zambaccian, acel ferment indispensabil împlinirii sale - colecţionarul avizat şi receptiv la noutate, liber de orice prejudecăţi, ţinând de dogme artistice ori de facile reputaţii mondene gata să sprijine material şi să confirme moral prin achiziţiile sale orice talent adevărat. Aşa se face că, dincolo de indiscutabila valoare artistică a fiecărei piese în parte, există o unitate de viziune definind colecţia, îndărătul căreia se ghiceşte gustul bine conturat al colecţionarului, viziunea înscriindu-se în aria sensibilităţii moderne exprimată iniţial de impresionism, dar care nu s-a oprit la aceasta.
Prima sală a muzeului este consacrată celor doi maeştrii de necontestat ai artei româneşti din secolul trecut, Grigorescu şi Andreescu. Din opera lui Grigorescu - în care înţelegerea şi tensiunea lirică cu care este abordată viaţa de zi cu zi a poporului face ca specificul naţional să-şi afle una din cele mai împlinite expresii - câteva pânze definitorii pentru diferitele perioade creatoare se impun atenţiei; astfel sunt "Maternitatea" şi "Ţărancă lucrând la război" - exemple tipice din perioada maturităţii -, "Portret de femeie", binecunoscutul "Autoportret" etc. ; din cele trei pânze aparţinând perioadei Barbizon - Fontainebleau - "Fermă la Barbizon", "Intrare în pădurea Fontainebleau" şi "Peisaj cu stânci", - a doua se înscrie printre cele mai reprezentative opere ale perioadei.
Pentru cei mai mulţi iubitori ai artei, numele lui Andreescu rămâne legat, în primul rând de "Iarna la Barbizon". Operă capitală nu numai pentru artist, dar pentru întreaga pictură românească, pânza poate sta alături de cele mai valoroase realizări ale impresionismului european, ea constituind poate unul din cele mai pilduitoare exemple de integrare creatoare a unei viziuni şi a unei tehnici novatoare în contextul tradiţiilor noastre spiritual - artistice. "Pădurea desfrunzită", "Bal costumat", "Grânar", "Peisaj de câmp", întregesc în chip fericit prezenţa lui Andreescu în muzeu.
Lui Ştefan Luchian - artistul care a făcut poate mai mult decât oricare altul pentru înscrierea picturii româneşti pe orbita artei moderne - Zambaccian i-a închinat un adevărat altar în muzeul său. Toate lucrările datează după 1902, deci din cea mai bună perioadă a artistului. Dintre portrete şi compoziţii, binecunoscutul "Moş Niculae cobzarul", relevant pentru puterea de interpretare psihologică a penelului lui Luchian, ca de altfel şi "Autoportretul" se detaşează într-un context din care se mai pot cita şi alte capodopere ale genului: "Lorica" şi "Lăutul".
Peisajele reflectă convingerea artistului că Natura nu trebuie să o imiţi, nici s-o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei .. . Alături de "Moara" şi "Peisaj de câmp" - colţuri de natură în care prezenţa omului abia dacă se face simţită - se mai află şi una dintre puţinele marine ale lui Luchian, "Marea Neagră la Tuzla".
În sfârşit, dintre florile care au însemnat atât de mult pentru universul plastic al artistului, autentice simfonii de culoare exprimând o întreagă lume de simţire şi de meditaţie, în muzeu există "Tufănele", Crizanteme", "Scara cu flori", "Trandafiri".
Operele lui Petraşcu, prin număr şi calitate, reprezintă unul din punctele forte ale muzeului, în primul rând trebuie amintit "Autoportretul cu beretă roşie" din 1923, probabil una din cele mai realizate creaţii portretistice ale artistului, operă în care soliditatea construcţiei picturale se îmbină desăvârşit cu alchimia subtilă a culorii în nuanţarea expresivă a universului lăuntric exprimat. "Portretul lui Romaşcu", "Portretul lui Zambacu", "Anemone", "Cârciumărese", "Natură statică cu picior de gips", sunt alte câteva titluri - de altfel dintre cele mai cunoscute din creaţia lui Petraşcu -, fiecare denumind opere de vârf într-un gen sau altul.
Confruntându-se, parcă de pe alte coordonate artistice, cu Petraşcu, şi definind un alt univers artistic care întregeşte liniile de forţă în sensul cărora se regrupează arta românească contemporană, Theodor Pallady este prezent în muzeu cu opere fundamentale pentru întreaga sa creaţie. Lucrul este firesc, pentru că marele pictor a fost unul dintre cei mai statornici prieteni şi preţuiţi sfătuitori al colecţionarului, iar roadele acestei amiciţii se arată, printre altele, în reunirea sub acelaşi acoperiş, a unor pânze cum ar fi "Nud pe fotoliu roşu", "Natură statică cu pălăria şi umbrela artistului" ori "Pont Neuf" - tot lucrări din care fiecare în parte ar fi deajuns ca să asigure reputaţia unei colecţii. Limpiditatea luminoasă, de o logică subteran tensionată a operei lui Pallady, rod al unei stăruitoare lupte cu materia, este evidentă, nu numai în operele amintite, dar şi în altele cum ar fi "Muntele Sainte Victoire", "Portretul lui Matisse", "Pe malul Senei", după cum în "Autoportret" regăsim acea discreţie riguroasă care-l făcea pe artist să-şi cenzureze la pătrat pornirile afective atât de impetuoase în artă ca şi în viaţă.
Din opera lui Tonitza, Zambaccian a strâns de-a lungul anilor o bogată selecţie, şaisprezece lucrări, ulei grafică - dintre care "Portretul lui Gala Galaction", "Katiuşa Lipoveanca" ori "Nina în verde" trebuiesc neapărat semnalate ca prezenţe artistice de prim ordin la simeza muzeului.
Între cele două războaie mondiale, plastica românească este mai generoasă ca oricând oferind o bogată şi diversă galerie de personalităţi, din a căror confruntare se conturează imaginea unei mişcări artistice în plină efervescenţă. Viaţa citadină, cu oamenii ei, cu întrebările şi răspunsurile care-i sunt proprii, pătrunde în preocupările unei generaţii de artişti, lărgind considerabil aria tematică de explorat cu ajutorul penelului. Omenia, trăsătură implicată în creaţia celor mai buni dintre artiştii noştri din trecut, se realizează acum într-un alt registru, dominat de evidenţierea conflictelor sociale, a urmelor pe care asprimea vieţii le lasă asupra oamenilor, îndeosebi a celor nevoiaşi. Tonitza, Şirato, Ressu, Iser, pătrund adânc în această lume a desfigurării omului prin nedreptate, realizând opere remarcabile, nu numai în virtutea exprimării unui protest social lipsit de echivoc, dar şi prin ţinuta artistică de înaltă probitate profesională. "Oameni buni" de Iser, "Femei sărace" de Tonitza, ori pe un alt plan, "Portretul lui Luchian" de Ressu - pânze aflate în muzeu, exemplifică tocmai această orientare a picturii interbelice.
Efervescenţa artistică a epocii se traduce însă şi printr-o asimilare şi utilizare de noi procedee tehnice, arta noastră arătându-se capabilă să-şi integreze, acolo unde a fost cazul, cele mai recente cuceriri ale plasticii europene, ba chiar, în cazuri de excepţie, cum ar fi Brâncuşi, să modeleze ea însăşi sensibilitatea artistică a lumii. Peisajul şi natura statică se dovedesc a fi tărâmurile pe care asemenea experimente, inovatoare cu măsură, se împlinesc cel mai bine. Atraşi de cuceririle impresionismului şi ale postimpresionismului artişti ca: Dărăscu, Steriadi, Lucian Grigorescu, Vasile Popescu, îşi propun să rezolve - şi reuşesc - problemele de lumină, de vibraţie a culorii, puse în termenii sensibilităţii specific româneşti. În această serie de reuşite se înscriu pânze existente în muzeu cum ar fi "Peisaj din Cassis" de L. Grigorescu, "Cimitir tătărăsc" de Dărăscu, "Peisaj din Cassis" de J. Al. Steriadi, "Podul de la Curtea de Argeş" de Al. Padina. Fără îndoială că această viziune artistică era în deosebită consonantă cu sensibilitatea colecţionarului, cu prediliecţia sa pentru culoare şi multiplele ei valenţe expresive, laturi care l-a apropiat de Alexandru Ciucurencu şi de Henri Catargi încă de la începutul activităţii lor. Din opera celui dinţii substanţial şi divers înfăţişat în muzeu - se cuvine a fi menţionate "Femeia în interior" şi "Natură statică", iar dintr-a celui de-al doilea, "Natură statică în faţa ferestrei".
De sprijinul şi încurajarea lui Zambaccian s-au bucurat şi artiştii aflaţi pe atunci, în deceniul al patrulea, la începutul activităţii lor, dar care vădeau talent, personalitate şi forţă, cum ar fi Horia Damian şi Corneliu Baba; acesta din urmă a pictat în 1957 un excelent portret al colecţionarului, alăturându-se celor mai vechi semnate de Petraşcu, Ciucurencu şi Massimo Campigli.
Colecţia de sculptură a muzeului, chiar dacă nu egalează pictura, cuprinde totuşi o selecţie din care nu lipseşte nici unul din numele care au ilustrat secolul nostru. Dacă Brâncuşi este reprezentat de un "Cap de copil", din perioada de început, în schimb "Bust de femeie" de Păciurea e o operă de deplină maturitate, evidenţiindu-l pe maestrul care, în total acord cu meşteşugul său, stăpâneşte cu siguranţa execuţiei nevoia de formă a unui elan creator de o vigoare rar întâlnită. Ion Jalea figurează în muzeu cu un "Nud", în schimb Han şi Medrea sunt prezenţi cu mai mult de zece lucrări fiecare, dintre care se cuvine a fi menţionate monumentalele nuduri ale celui dintâi, "Michelangelo" şi "Refugiata" ale celui de-al doilea.
Colecţia de artă străină - este în cea mai mare parte, o reunire de opere ale impresioniştilor francezi. Dintre, ele se distinge "Pod pe Sena" de Sisley, peisaj întrunind în bună măsură caracteristicile impresionismului: predilecţia pentru dispunerea culorilor pure în tuşe juxtapuse şi diviziunea tonului, înclinaţia pentru jocul reflexelor şi interferenţelor luminoase adresându-se imediatului senzorial, ş.a. "Portret de fetiţa" de Pissaro este tipic pentru perioada pointilistă a artistului. Cele două pânze de Renoir, "Nud în peisaj" şi "Două femei la scăldat", se înscriu în viziunea sa binecunoscută în care senzualitatea este tărâmul fertil de exprimare a potenţelor vieţii. "Portret de fetiţă" de Cézanne - construcţie sintetică în care tonalităţile de violet-gris-albastru contrastează sugestiv cu cele orange - a făcut parte cândva din colecţia Ambroise Vollard. Bonnard este reprezentat printr-o "Natură moartă" de un nuanţat rafinament cromatic.
Dintre artiştii secolului nostru, trebuie amintit în primul rând Matisse cu un "Nud în atelier" şi "Nud în interior" - pânze în care fantezia cromatică bazată pe exaltarea culorilor pure, proprie "fauviştilor " se regăseşte întocmai; un alt "fauve", Audre Derain, are în muzeu un "Nud". Două peisaje de Utrillo şi o marină de Albert Marquet. "Portul Boulogne" - completează colecţia de pictură franceză modernă. În sfârşit, alături de amintitul "Portret al lui Zambaccian", Massimo Campigli, mai are încă o lucrare în muzeu: "Figuri din Argeş", rodul unei mai îndelungate şederi în ţara noastră.
O "Odaliscă" de Delacroix şi un "Peisaj" şi "Nud în peisaj" de Corot marchează prezenţa în muzeu a celor doi înaintaşi ai picturii moderne.
Muzeul de artă fondat de Kricor Zambaccian nu este numai o instituţie în care oamenii vin să contemple, să-şi educe gustul artistic, să vadă pictură de calitate, ci şi o şcoală unde au venit generaţii de pictori şi unde încă vor veni - spre a învăţa şi desăvârşi măestria artistică într-un context nou, modern.