© Destinaţii culturale / Krikor H. Zambaccian: Marquet, Matisse

În primăvara anului 1933, am primit o scrisoare de la criticul de artă Georges Besson, care mă anunþa că Marquet şi soþia sa urmau să treacă prin România în drumul lor de întoarcere de la Moscova la Paris şi că doreau să mă vadă la Bucureşti.
Marele peisagist Albert Marquet s-a oprit mai întâi la Galaþi, unde avea un prieten, cu care a făcut o excursie până la Sulina, unde meşterul a lucrat câteva schiþe în acuarelă.
Sosind la Bucureşti, mi-a telefonat, şi în dimineaþa următoare m-au vizitat în locuinþa mea de pe vremuri din strada Vasile Lascăr 48.
Păşind în camera franceză, Marquet a exclamat: "Ce frumos Matisse!" când a văzut tabloul cu doua femei culcate pe iarbă.
Mare i-a fost surpriza când a văzut pictura sa Port de Boulogne. Mi-a spus că þinea mult la această lucrare şi m-a rugat s-o dau puþin jos de pe perete, ca s-o spele şi s-o verniseze.
I-a plăcut Fereastra lui Bonnard, şi mi-a repetat că peisajul meu de Courbet, Odalisca de Delacroix şi nudul lui Corot sunt demne de muzeul Luvru.
Mi-a spus că tablourile lui Renoir sunt bine alese. Pe vremea aceea nu aveam încă Portretul de fetiþă de la þară de Cézanne.
În pictura română s-a oprit mai mult la Lăutul lui Luchian despre care mi-a spus că are o înrudire cu Gauguin din punct de vedere al compoziþiei formelor încercuite.


Albert Marquet, Portul Boulogne


Marquet face parte dintr-o ilustră generaþie care ne-a dat artişti ca Matisse şi Rouault. Pallady a fost colegul lor de atelier la Gustave Moreau, de unde într-o bună zi Marquet a evadat şi l-a luat cu el şi pe Matisse spunându-i: "Hai să plecăm de aici, ar fi mai bine să zugrăvim omnibuse".
Matisse şi Marquet aveau o fire prea independentă ca să continue să se supună convenþiilor academice.
Ei au dus-o greu şi, ca să poată trăi, au zugrăvit un timp bordurile de stuc ale Marelui palat ce se construia atunci în vederea Expoziþiei Universale din 1900, dar n-au renunþat la viziunea lor proprie, în artă, la personalitatea lor, care a þâşnit cu prilejul celebrei expoziþii a "fauve"-ilor din 1905.
După cum spunea Pallady, Marquet a fost acela care a pornit mai întâi pe calea nouă pe care urma să o ia pictura franceză contemporană. Matisse l-a depăşit însă cu geniul său mai inventiv în arabescuri, cu darul său de excepþional colorist.
Numele lui Matisse şi Marquet nu pot fi despărþite pentru această perioadă de salt a picturii moderne.


Henri Matisse, Nud în atelier


Matisse e mai capricios în artă, viziunea sa a rodit într-un şuvoi de fulguraþii, în care nu ştii ce să admiri mai mult, invenþia în arabesc sau intensităþile petelor de culoare. Pictura lui Matisse are savoarea şi parfumul fructelor meridionale pline de sevă şi culoare luminoasă.
Când l-am vizitat întâia oară pe Matisse, la Nisa, în ianuarie 1933, veneam din Veneþia cu amintirea proaspătă a minunatelor tablouri ale lui Tintoretto din sala zisă a Ambasadorilor, Antecolegiul din Palatul Dogilor, unde pe lângă o luxuriantă compoziþie, Răpirea Europei de Veronese, strălucesc în plastică şi armonie compoziþiile geniale ale lui Jacobo Robusti: Bachus oferind inelul Arianei, Mercur între Graþii, Venus între Pallas şi Marte şi, în fine, Focul lui Vulcan.
Pătrunzând în atelierul lui Matisse, un hangar special închiriat pentru pictarea panourilor destinate Fundaþiei Barnes din America, ce urmau să decoreze spaþiile dintre arcadele ferestrelor holului, am rămas uluit.

Din Renaştere şi până atunci se menþinea oarecum o tradiþie a picturii murale ce nu se depărta de spiritul şi sensul frescelor Vaticanului, al Palatului Dogilor etc.
Ceea ce vedeam acum răsturna orice legătură cu trecutul. O înlănþuire de nuduri nemodelate, mai bine zis un arabesc larg de forme, care exprima mişcarea şi cadenþa unui dans, ce-mi amintea întrucâtva şi dionisiacul tablou decorativ pictat pe vremuri pentru colecþionarul Sciukin din Moscova.

I-am spus lui Matisse că stilul acestor forme aduce mai mult cu cel al desenelor de pe vasele corintiene, decât cu ceea ce a urmat Renaşterii.
- Bine aþi observat, nimeni nu mi-a spus încă lucru acesta.
M-a întrebat dacă am văzut lucrările sale de la Moscova, i-am răspuns că le cunoşteam doar din reproduceri.
M-a invitat a doua zi la dânsul acasă, unde, pe lângă opere de ale sale, erau expuse trei tablouri de Courbet, trei pânze de Cézanne şi trei picturi de Renoir.
Privind mai cu atenþie unul dintre tablourile sale, o odaliscă în şalvari albaştri şezând în faþa unui perete decorativ în roşu cu motive în negru, având alături un vas persan în suavităþi de albastru mai deschis şi o tăblie de şah aşezată jos, i-am spus lui Matisse că armonia acestui tablou aduce întrucâtva cu aceea a covoarelor din epoca şahului Abbas zise de Ispahan (secolul al XVI-lea).
Atunci Matisse m-a poftit în camera alăturată unde mi-a arătat o mulþime de fâşii de borduri de covoare din epoca amintită.
Am rugat să-mi spună dacă tabloul acela, care îmi plăcea mult, putea fi achiziþionat, la care maestrul mi-a răspuns negativ.
Dar cu trei ani mai târziu, când l-am revăzut în atelierul său din Paris, din Boulevard Montparnasse, i-am repetat rugămintea şi el s-a arătat mai dispus să mi-l vândă în cazul când muzeul oraşului Paris "Petit Palais" care dorea să-l reþină, nu s-ar hotărî să-l ia. Astăzi tabloul figurează în acel muzeu.
Cu prilejul vizitei mele la Nisa, Matisse îmi arătase desenele pentru ilustrarea poemelor lui Ronsard, explicându-mi cum a ajuns la ele după diverse faze prin care a trecut desenul iniþial, care a fost purificat şi stilizat.
În convorbirea noastră de la Paris, ne-am oprit în faþa unui tablou Faunul şi Nimfa, pictat în călătoria sa recentă prin Tahiti.
Oricine şi-ar închipui că e vorba de o scenă mitologică cu un mascul încornorat, păros, cu muşchiulatură, râvnind la o nimfă bălaie.
Asemenea pânze s-au pictat de veacuri şi există în toate muzeele şi nu ar fi fost interesant ca un pictor inventiv ca Matisse să le repete.
În faþa acestei pânze a lui Matisse mi-am dat seama că demonul culorii care-l stăpâneşte pe artist, nu-i dă răgaz, meşterul necunoscând vreun răgaz, căci abia ajuns la un punct de evoluþie, găseşte în sine forþa pentru un nou avânt.
Am mai scris odată că Matisse mlădie imposibilul, armonizează disonanþa şi înalþă deformaþia până la stil.
Acest panou decorativ, Faunul şl Nimfa, în faþa căruia mă găseam, ar fi pentru orice neofit, dar mai cu seamă pentru orice fariseu al artei, o abracadabrantă încercare, un lucru absurd, de un cromatism de halucinat, în sfârşit un lucru lipsit de sens şi în special de "desen". Ah! acel desen clasic" în numele căruia toþi nepoftiþii pretind artiştilor o caligrafie poncifă şi fără de viaþă şi pe care orice "rapin" (adolescent de pe băncile unei academii) le-ar putea servi. Să-i auziþi pe aceşti esteþi ai formelor sleite spunând că ei rămân la "arta clasică", ca şi cum clasicii n-ar fi fost şi ei la rândul lor inovatori. Giotto e revoluþionar faþă de Cimabue, Masaccio faþă de Giotto, Leonardo faþă de Botticeli, Rembrandt faþă de Franz Hals etc etc.
Bineînþeles că nu toþi sunt hărăziþi să facă asemenea salturi, ei se numără pe degete. Matisse, Picasso, Modigliani sunt meşterii liniei suple şi expresive de o intensitate unică printre contemporani.

0 comentarii

Publicitate

Sus