Muzeul Zambaccian este opera unui om în care îşi dădeau o fecundă întâlnire, totodată, calităţile unui homo joker şi cele ale unui homo ludens (dacă încorporăm, aşa cum fac unii, în acest tip de om, pe artiştii a căror activitate este neasemuit mai complexă decât a unor simpli jucători). Krikor Zambaccian a lăsat, prin acest muzeu, creaţia sa cea mai de seamă - un testimoniu al preocupărilor, strădaniilor, entuziasmului şi sacrificiului său pentru o ideie, pentru idealul său de artă. Fără să fie un creator de artă plastică, el şi-a închinat aproape întreaga lui viaţă frumosului, şi-a centrat viaţa în jurul ideii de frumos plastic, tot restul subordonându-se unei oboseli de decenii din care s-a născut un muzeu armonios plăsmuit şi structurat ca o capodoperă.
Fondatorul acestui muzeu a simţit de timpuriu vocaţia de a servi arta. A început prin a fi violonist şi vioara n-a fost pentru el un "violon d'Ingres", ci un instrument în tainele căruia se mistuia primejduindu-i, însă, sănătatea. Convertindu-şi pasiunea pentru muzică în pasiune pentru pictură şi sculptură, şi-a petrecut partea cea mai de preţ din existenţa sa prin atelierele artiştilor plastici care-i erau prieteni de zi şi noapte, de discuţii, de bucurii şi suferinţă. Artiştii aceştia se numeau Petraşcu, Pallady, Dărăscu, Iser, Ressu, Tonitza, Han, Medrea, Miliţa Petraşcu sau Ciucurencu, Lucian Grigorescu, Drăguţescu, Ţuculescu, Horia Damian, Michaela Eleutheriade, Avachian, Lena Constante, Padina, Vânătoru, Suţianu, Aramik Taribian şi alţii.
Călătoriile sale erau tot atâtea prilejuri de iniţiere în artă, de cercetare a muzeelor, colecţiilor particulare, atelierelor, magazinelor de artă. Şi, mai totdeauna, se întorcea din străinătate cu câte un Delacroix, un Renoir, un Cézanne, un Matisse sau un Utrillo. Agăţa tablourile pe pereţii neîncăpători ai caselor din strada Vasile Lascăr sau din strada Matei Millo, alături de Grigorescu, Andreescu şi Luchian, pe care-i colecţiona cu exaltare, cu mult înainte de a cumpăra actuala casă destinată dintru început să devină muzeu.
Gheorghe Petraşcu, Portretul lui Zambaccian
Acest administrator inspirat al frumosului, în aria ce i se hărăzise, era într-o continuă eboluţiune ori de câte ori se discuta o problemă de artă, negocia, expertiza un tablou sau descoperea un nou talent. Ardea în pasiunea lui pentru lumină şi culoare. Nu este de mirare că a îndrăgit cu atâta furie pe pictorii impresionişti, îndeosebi francezi, spre care se îndrepta precumpănitor admiraţia sa si despre care a scris apologetic şi fascinant în "Pagini de Artă " operă, totodată, literară, dar şi de critică plastică.
Mi-l amintesc când citea articolele despre arta romantică şi "curiozităţile estetice" ale lui Baudelaire. Entuziasmul lui n-avea margini. Pornind de la critica plastică baudelairiană, Kricor H. Zambaccian a simţit imbold pentru a da, rând pe rând, micile monografii despre Grigorescu, Petraşcu, Pallady, Tonitza, apoi "Însemnările unui colecţionar de artă" - document nespus de elocvent pentru cunoaşterea vieţii artelor plastice şi moravurilor dintre cele două războaie. Alături de colecţionari ca Simu, Dona, Oprescu, Weinberg, Lazăr Munteanu, Apostol, Garbis Avachian, Moşescu, Dinu Vintilă, etc., K. H. Zambaccian ocupă un loc important, importanţă pentru care stau mărturie cărţile lui şi îndeosebi muzeul în care şi-a încorporat viziunea, înflăcărarea şi averea.
