Nu ştiu dacă zbuciumata viaþă a lui Tonitza se datoreşte condiþiilor unei existenþe grele sau mai degrabă temperamentului său fantezist şi boem. Tonitza era în unele privinþi de o candoare uimitoare şi înfrunta viaþa cu nepăsarea unui adolescent.
Astfel se explică poate şi arta sa ingenioasă şi plină de bucurii cromatice, străbătute totuşi de melancolii.
Într-un timp, prin 1919-1920, Tonitza era preocupat de răsunetul problemelor sociale. Era pe vremea când, întors din captivitate, colabora la gazete de stânga. În redacþia ziarului Socialismul el se împrieteneşte cu Gala Galaction, ilustrează coperta volumului acestuia: Lumea nouă. Scriitorul îi pozează şi Tonitza pictează acel portret halucinant, pe care-l intitulează Omul unei lumi noi. Pe un fundal de un albastru intens şi într-o lumină stranie, se profilează figura de mag a scriitorului Galaction; în planul din fund apar siluetele unor uzine şi se înalþă coşuri de fabrică.
Într-una din ilustraþiile pentru foaia Socialismul, găsim un desen expresiv, reprezentând doi muncitori ce păşesc îngânduraþi pe cheiurile portului Brăila.
- Că cerem pâine ori lucru, tot cu aceeaşi monetă ni se plăteşte - gloanþe. Ce ar fi însă dacă am cere dreptate ?
- N-ar fi plumb de ajuns!
Cam în felul acesta sunau legendele ce i se propuneau să ilustreze şi Tonitza lucra din zori să satisfacă cerinþele redacþiilor, căci numai din pictură nu putea trăi fiind încă necunoscut pe atunci.
În 1919 el expune tablouri pe care Şirato le consideră: "picturi ce sunt nişte desene cu o nuanþă de uşoară intelectualitate". (Zburătorul.)
În expoziþia din 1920 (Casa Artei) este remarcată o compoziþie Coada la pâine. Lucifer, cronicarul ziarului Rampa vede în Tonitza: "Un preot ai ideilor umanitare, al ideilor care cer atenþia conducătorilor din lumea de azi, pe un ton din ce în ce mai clar şi mai cutezător".
Tot în acelaşi an Tonitza ia parte la a treia expoziþie a grupului "Arta română", care luase fiinþă la Iaşi în timpul războiului.
Expoziþia era închinată memoriei lui Luchian, marele înaintaş al independenþilor noştri şi din ale cărui opere figurau şapte tablouri: Autoportret, Scara cu flori, Tufănele în ulcică, Bucătărie călugărească, La Brebu etc.
Prefaþa catalogului era scrisă de Tudor Arghezi.
Tonitza a rămas atunci foarte impresionat de pictura lui Luchian, de "puterea explozivă a coloarei sale".
Deşi cu ani înainte, la Parma, îl uimiseră frescele lui Correggio, iar la München fusese zguduit de magia pânzelor lui Rembrandt, de astă dată Tonitza îşi dă mai bine seama de resorturile imateriale ale artei, căci se afla la o răscruce a artei sale.
În timpul acestei expoziþii face cunoştinþă cu Al. Bogdan-Piteşti, care îi cumpără un tablou. Tonitza vizitează şi colecþia acestuia în care se aflau câteva zeci de pânze de Luchian.
Ne putem închipui entuziasmul lui Tonitza privind aceste picturi. El a povestit odată "şocul" pe care l-a simþit în faþa tabloului intitulat Lăutul: o femeie care spală copilul. Mi-a mărturisit, ceea ce de altfel şi Ştefan Dimitrescu afirma, că viziunea aceea luminoasă şi scânteietoare a fost hotărâtoare în direcþia pe care şi-au ales-o ei în pictură.
Odată, după ce tabloul Lăutul a trecut în colecþia mea, am fost "vizitat de nişte iubitori de artă", care neştiind că e un tablou de Luchian, au exclamat:
- Ce minunat Tonitza!
Din această exclamaþie se poate vedea cum viziunea picturală a două mari talente se confundă.
După expoziþia grupului "Arta română", Tonitza se decide să se concentreze numai asupra picturii, renunþând la colaborarea la ziare. Şi ca să nu fie atât de hărþuit de greutăþile vieþii, se mută la Vălenii de Munte unde îl invitase un coleg pictor care avea o proprietate acolo.
Tonitza se reculege în liniştea patriarhală a orăşelului muntean şi lucrează cu spor în atmosfera de intimitate a căminului, sub farmecul îmbietor al copilaşilor săi.
De atunci datează acele capete bucălate de copii cu ochi de vis, cu ochi "ca de mure" sau de "măsline", cum le denumesc unii şi alþii, picturi ce au contribuit mult la faima artistului.
În lipsa lui din capitală, începe să se înfiripeze şi o "legendă Tonitza", sărman artist de talent, nevoit să se refugieze la Văleni, din pricina greutăþilor familiale, boem incorigibil şi dezarmat pentru lupta existenþei. Toate aceste lucruri înduioşau publicul şi-l făceau pe Tonitza mai interesant.
...
În intervalul de aproape trei ani cât a stat Tonitza la Văleni, el nu şi-a întrerupt colaborarea cu articole la ziarele şi revistele din capitală. Avea o slăbiciune pentru gazetărie, în care debutase pe vremuri, la Iaşi, în ajunul războiului din 1916. În timpul neutralităþii, Tonitza redacta împreună cu Cezar Petrescu, foaia conservatoare, Iaşul.
Tonitza þinea să nu rămână în afară de actualitatea zilei. Numele său apărea deseori în presă, acorda interviuri, publica cronici şi articole etc.
Cu prilejul campaniei ce se ducea împotriva cortinei de la Teatrul Naþional, pictată de Ressu, printre defăimători se afla chiar Ministrul Artelor, medic de profesie. Tonitza publică atunci în Flacăra (20 iunie 1922) un articol din care cităm următoarele:
"În þara în care savanþii istorici compun piese amoroase şi versificaþie penibilă, în þara în care femeile intelectuale schiþează impetuoase gesturi de agenþi electorali, decrepiþi, în þara în care medicii îşi înfig seringile ruginite în musculaturile inavuabile ale artiştilor pentru a suge din ele logaritme estetice etc etc."
Tot în Flacăra, Tonitza publică în numărul din 27 octombrie 1922 un fel de "Jurnal intim", intitulat "Ştefan Luchian", din care spicuim:
"Pentru marele public obişnuit să măsoare valoarea picturii cu metrul pătrat şi să stabilească estetica unei pânze după naþionalismul pe care acesta îl etalează - Luchian apare astăzi, alături de Grigorescu, un pitic..."
"Succesele publice, pe care bătrânul de la Câmpina le-a repurtat cu motivele lui þărăneşti, l-au momit să se menþină tot restul vieþii lui, în atmosfera aceasta trandafirie şi uşurică..."
"Incontestabil că triumful maestrului atrage spre soiul acesta de þărănism (proclamat şi consacrat unanim artă naþională) pe majoritatea tinerilor pictori şi sculptori, care vor continua să maniereze până la ultimele trepte ale meschinului genul acesta oricum susþinut de Grigorescu cu o vertiginoasă şi angelică abilitate..."
"Arta discipolilor - obosită şi obositoare - va face fiasco."
"Vom avea - fatal - o reacþiune. De la þărănismul căzut în dulcegărie rustică, se va trece, aproape subit, la un fel de orăşenism grav şi simbolic, la viaþa tumultoasă a târgurilor, unde omul nu va însemna numai un accesoriu decorativ şi amuzant.".
"Reacþiunea aceasta a şi început. Ea stă, deocamdată, fără răsunet public, în Luchian. Peste puþin timp - peste foarte puþin timp - arta lui va izbuti să dărâme şi să spulbere în vânt manierismul grigorescian, deschizând cu o extraordinară vigoare noi şi adânci perspective artei româneşti".
"Dar arta lui Luchian nu va îngădui imitarea, în jurul paletei lui nu vor mai putea bâzâi, grase, rolul muştelor parazitare".
Într-adevăr, după Luchian, Tonitza apare cu o artă citadină de o frumoasă sensibilitate, puþin cam morbidă.
Ca şi Bacovia în poezie, Tonitza aduce o gamă nouă.
Aurora violetă
Se pătează de culori
Venus, pală de fiori
Pare-o stinsă violetă.
În anul 1925, Tonitza face o expoziþie personală la Bucureşti (Sala sindicatului - str. Corăbiei, astăzi str. Gabriel Peri), aducând numeroase tablouri pictate la Văleni în răstimpul de aproape trei ani cât a stat acolo.
Expoziþia a avut un succes răsunător în public. Critica a fost în general favorabilă, deşi unii nu se împăcau cu genul acesta "prea decorativ", "afiş", cum îmi şopteau Ressu şi Theodorescu Sion, găsind influenþa lui Poulbot, în timp ce Dărăscu ridica din umeri etc.
Totuşi au fost în acea expoziþie câteva picturi remarcabile: Femeie în cerdac, tablou reþinut de Ministerul Artelor, după recomandaþia lui Steriadi, câteva nuduri şi figuri modelate în pastă şi de o frumoasă formă plastică.
Am reþinut atunci un nud de femeie cu capul puþin înclinat, cu braþele încrucişate şi cu o şuviþă de păr, ce cade între sâni, pictură ce prin temă şi morbideþe reaminteşte ceva din Modigliani, viziunea lui Tonitza fiind însă cu totul diferită. Pictorul nostru nu cade în expresionism. Modigliani şi Pascin deformau cu predilecþie, în timp ce Tonitza nu se depărtează de natură şi pune accentul pe sensibilitate.
De atunci m-am împrietenit cu Tonitza, care aflase de la nişte prieteni comuni cât îl susþineam.
Într-una din cronicile sale fanteziste publicate mai târziu în Curentul (18 octombrie 1931), Tonitza povesteşte scena întâlnirii noastre: "Într-o zi când intrai şi eu în sală (ca musafir rarisim) cineva din lumea multă care era acolo mi l-a prezentat, fiindcă dl. Grigore Mânzacu, înflăcărat de lucrările mele, ardea de nerăbdare să mă cunoască.
Îmi luă braþul şi, strângându-mă cu frenezie de amant, porni cu mine vijelios printre grupurile de vizitatori spre partea opusă a sălii, unde se opri să-mi arate un tors de femeie, pe care figura proaspătă carta d-sale de vizită. Izbutind să mă degajez din această prea stăruitoare acoladă, domnul Grigore Mânzacu privi câteva clipe în adâncul ochilor mei, cu acea insistenþă interogativă care tulbură ca o hipnoză şi apoi izbucni, cu o voce tremolată de tenorino, ce obligă pe vizitatorii expoziþiei să-şi întrerupă conversaþiile şi să-şi ciulească urechile, fermecate, spre grupul nostru:
- Îþi dai seama, tinere, ce minune de culori ai realizat în bucata aceasta ? E tot ce s-a produs mai luminos şi mai vibrant de la Luchian încoace."
Timp de zece ani, aproape în fiecare săptămână, treceam pe la dânsul. A locuit un timp în strada Popa Soare, apoi în strada Dimitrie Racoviþă, pe urmă iar în strada Popa Soare, dar într-o altă clădire, iar prin 1929 se mută la Cotroceni, în str. Dr. Leonte.
Era primitor, afabil şi foarte atent. îl găseam de obicei în halat şi papuci. După ce doamna Tonitza ne oferea cafele, convorbirea îşi lua cursul. Vorbeam de artă, de expoziþii, de pictori. Avea o mare simpatie pentru Pallady, pentru arta lui sensibilă, pentru omul rafinat şi cult; pictura lui Petraşcu o admira şi se minuna de meşteşugul lui, de acele scăpărări de culoare; îl aprecia pe Ressu; pe Isser îl găsea expresiv, dar uneori exagerat până la nenatural, în timp ce de Ştefan Popescu spunea că e "prudent până la inexpresiune".
În privinþa picturii contemporane europene nu ştia mai multe decât afla din reviste şi cărþi, sau din ce mai auzea de la unul şi altul, căci după întoarcerea sa din Franþa (1911), Tonitza nu a mai ieşit din þară. Iar cât a stat la Paris, şi-a păstrat predilecþiile sale Müncheneze de pe vremea când studia în capitala Bavariei.
Într-o cronică publicată în revista ieşană Arta, el scria următoarele cu privire la Salonul de toamnă din 1910: "Franþujii bătuþi de către Münchenezi - ce ruşine şi ce îngenunchiere! Expoziþia comparată e clară... Deoparte cădere, pe de altă parte renaştere. Ca pictură avem de la nemþi bucăþi de ale meşterilor Albert von Keller, F. Stück, Hugo von Habemarnn, F. Uhde, Lembach, Leo Putz, Erler etc, la franþujii obscuri imitatori de ai lui Matisse (sic)".
Or, la acest salon expuneau pe lângă Matisse, şi alþii ca Bonnard, Vuillard, Marquet, Signac, Roussel, Lebasque, Laprade, Charles Guerrin, Maurice Denis etc.
În expoziþiile Grupului din 1933-1934, relevasem în unele cronici publicate în Curentul evoluþia fericită a artei lui Şirato. Succesul acestuia l-a afectat întrucâtva pe Tonitza, care, cu primul prilej oferit de expoziþia modernă de artă franceză pe care o organizasem la Fundaþia Dalles, a încercat să-mi deprecieze colecþia, în special tabloul lui Matisse Nud în atelier.
I-am dat un răspuns indirect publicând o notă intitulată "Matisse şi publicul'' (Rampa, 30 dec. 1935).
Tonitza s-a sezisat şi a scris în Vremea un articol întitulat "O colecþie contestată".
Francisc Şirato a ridicat mănuşa aruncată, publicând în "Convorbiri literare" o cronică intitulată: "Zambaccian şi expoziþia colecþiei sale", încheind cu următoarele reflecþii: ,,Se mai desprinde clar că un colecþionar este asemenea artistului, o personalitate ce trebuie să se realizeze, constrâns la aceasta fiind de demonul său. Demon ce-şi afirmă preferinþele sensibilităþii în luptă cu «eul» conştient al insului. Această dualitate formează personalitatea artistică a colecþionarului.
Când activitatea unui colecþionar se manifestă sub imperiul acestor forþe, atunci se îndeplineşte un destin".
...
Tonitza păstra la capătul şevaletului diverse cupoane de mătase, fâşii de þesături, zdrenþe sau panglici, de care se servea ca să-şi stimuleze cromatismul. Lega după caz o basma de capul unei fetiþe, ori un fular de gâtul ei, înnoda o panglică de o şuviþă de păr, ori învăluia bustul într-un cupon dintre acestea, pentru ca să ajungă la un acord frumos sau la un accent intens. Alteori prepara cu acestea un fundal decorativ, pictând astfel câteva nuduri profilate pe cadmium orange sau carmin, de o particulară intensitate.
Florile lui Tonitza sunt fuzee de culori, pe care nu le-ar putea recunoaşte un botanist, dar pe care un pictor le poate distinge.
Tonitza a fost artistul care a polarizat cele mai multe simpatii în viaþă.
La farmecul artei sale se adăuga faima boemului, a omului fantezist.
Tonitza plutea într-un nimb de anecdote şi legende, aşa cum a fost cazul lui Modigliani şi Utrillo. Aveam impresia că lucrurile acestea nu-i displăceau lui Tonitza, căci uneori alimenta el însuşi unele versiuni. Când se apuca de lucru, era foarte hotărât şi se închidea în casă săptămâni de-a rândul, iar când pornea să iasă, o þinea câteva zile în şir. "Simt nevoia să răsuflu, să mă refac", ne spunea el şi hoinărea ca un somnambul cu ochii holbaþi din care porneau priviri uimite, cu mersul greoi, căci şchiopăta puþin, sprijinindu-şi trupul scund pe un baston gros în căutarea unui local prin periferii unde credea el că vinul e bun. Odată, după nopþi albe, un birjar îl depuse la domiciliu, fără palton, fără pălărie, fără baston.
Tonitza, deşi a cunoscut succese răsunătoare, a dus-o greu în viaþă.
...
În pictura lui Tonitza, nudul inspiră o anumită senzualitate, un apel tactil şi o mângâiere; figurile sale nu sugerează expresie şi caracter, ci morbideþe; florile pictate de artist nu se recunosc prin forme, ci prin joc de culoare; peisajul lui Tonitza să nu-l cauþi pe pământ, căci nu nu-l găseşti nici în vis, ci în retină.
De la decorativul din primii ani de după război, trecând printr-o perioadă de disciplină plastică, Tonitza transpune astăzi stări sufleteşti".
De la apariþia acestui articol a intervenit o răceală între noi, la care nu mai puþin au contribuit bunăvoinþa unor anumiþi colecþionari, interesaþi şi geloşi. Am rămas însă mai departe, în intimitatea operelor sale în a căror admiraþie nu mai puteam fi tulburat de nimeni.