Nu ºtiu dacã zbuciumata viaþã a lui Tonitza se datoreºte condiþiilor unei existenþe grele sau mai degrabã temperamentului sãu fantezist ºi boem. Tonitza era în unele privinþi de o candoare uimitoare ºi înfrunta viaþa cu nepãsarea unui adolescent.
Astfel se explicã poate ºi arta sa ingenioasã ºi plinã de bucurii cromatice, strãbãtute totuºi de melancolii.
Într-un timp, prin 1919-1920, Tonitza era preocupat de rãsunetul problemelor sociale. Era pe vremea când, întors din captivitate, colabora la gazete de stânga. În redacþia ziarului Socialismul el se împrieteneºte cu Gala Galaction, ilustreazã coperta volumului acestuia: Lumea nouã. Scriitorul îi pozeazã ºi Tonitza picteazã acel portret halucinant, pe care-l intituleazã Omul unei lumi noi. Pe un fundal de un albastru intens ºi într-o luminã stranie, se profileazã figura de mag a scriitorului Galaction; în planul din fund apar siluetele unor uzine ºi se înalþã coºuri de fabricã.
Într-una din ilustraþiile pentru foaia Socialismul, gãsim un desen expresiv, reprezentând doi muncitori ce pãºesc îngânduraþi pe cheiurile portului Brãila.

- Cã cerem pâine ori lucru, tot cu aceeaºi monetã ni se plãteºte - gloanþe. Ce ar fi însã dacã am cere dreptate ?
- N-ar fi plumb de ajuns!
Cam în felul acesta sunau legendele ce i se propuneau sã ilustreze ºi Tonitza lucra din zori sã satisfacã cerinþele redacþiilor, cãci numai din picturã nu putea trãi fiind încã necunoscut pe atunci.
În 1919 el expune tablouri pe care ªirato le considerã: "picturi ce sunt niºte desene cu o nuanþã de uºoarã intelectualitate". (Zburãtorul.)
În expoziþia din 1920 (Casa Artei) este remarcatã o compoziþie Coada la pâine. Lucifer, cronicarul ziarului Rampa vede în Tonitza: "Un preot ai ideilor umanitare, al ideilor care cer atenþia conducãtorilor din lumea de azi, pe un ton din ce în ce mai clar ºi mai cutezãtor".
Tot în acelaºi an Tonitza ia parte la a treia expoziþie a grupului "Arta românã", care luase fiinþã la Iaºi în timpul rãzboiului.
Expoziþia era închinatã memoriei lui Luchian, marele înaintaº al independenþilor noºtri ºi din ale cãrui opere figurau ºapte tablouri: Autoportret, Scara cu flori, Tufãnele în ulcicã, Bucãtãrie cãlugãreascã, La Brebu etc.
Prefaþa catalogului era scrisã de Tudor Arghezi.
Tonitza a rãmas atunci foarte impresionat de pictura lui Luchian, de "puterea explozivã a coloarei sale".

Deºi cu ani înainte, la Parma, îl uimiserã frescele lui Correggio, iar la München fusese zguduit de magia pânzelor lui Rembrandt, de astã datã Tonitza îºi dã mai bine seama de resorturile imateriale ale artei, cãci se afla la o rãscruce a artei sale.
În timpul acestei expoziþii face cunoºtinþã cu Al. Bogdan-Piteºti, care îi cumpãrã un tablou. Tonitza viziteazã ºi colecþia acestuia în care se aflau câteva zeci de pânze de Luchian.
Ne putem închipui entuziasmul lui Tonitza privind aceste picturi. El a povestit odatã "ºocul" pe care l-a simþit în faþa tabloului intitulat Lãutul: o femeie care spalã copilul. Mi-a mãrturisit, ceea ce de altfel ºi ªtefan Dimitrescu afirma, cã viziunea aceea luminoasã ºi scânteietoare a fost hotãrâtoare în direcþia pe care ºi-au ales-o ei în picturã.
Odatã, dupã ce tabloul Lãutul a trecut în colecþia mea, am fost "vizitat de niºte iubitori de artã", care neºtiind cã e un tablou de Luchian, au exclamat:
- Ce minunat Tonitza!

Din aceastã exclamaþie se poate vedea cum viziunea picturalã a douã mari talente se confundã.
Dupã expoziþia grupului "Arta românã", Tonitza se decide sã se concentreze numai asupra picturii, renunþând la colaborarea la ziare. ªi ca sã nu fie atât de hãrþuit de greutãþile vieþii, se mutã la Vãlenii de Munte unde îl invitase un coleg pictor care avea o proprietate acolo.
Tonitza se reculege în liniºtea patriarhalã a orãºelului muntean ºi lucreazã cu spor în atmosfera de intimitate a cãminului, sub farmecul îmbietor al copilaºilor sãi.
De atunci dateazã acele capete bucãlate de copii cu ochi de vis, cu ochi "ca de mure" sau de "mãsline", cum le denumesc unii ºi alþii, picturi ce au contribuit mult la faima artistului.
În lipsa lui din capitalã, începe sã se înfiripeze ºi o "legendã Tonitza", sãrman artist de talent, nevoit sã se refugieze la Vãleni, din pricina greutãþilor familiale, boem incorigibil ºi dezarmat pentru lupta existenþei. Toate aceste lucruri înduioºau publicul ºi-l fãceau pe Tonitza mai interesant.
...

În intervalul de aproape trei ani cât a stat Tonitza la Vãleni, el nu ºi-a întrerupt colaborarea cu articole la ziarele ºi revistele din capitalã. Avea o slãbiciune pentru gazetãrie, în care debutase pe vremuri, la Iaºi, în ajunul rãzboiului din 1916. În timpul neutralitãþii, Tonitza redacta împreunã cu Cezar Petrescu, foaia conservatoare, Iaºul.
Tonitza þinea sã nu rãmânã în afarã de actualitatea zilei. Numele sãu apãrea deseori în presã, acorda interviuri, publica cronici ºi articole etc.
Cu prilejul campaniei ce se ducea împotriva cortinei de la Teatrul Naþional, pictatã de Ressu, printre defãimãtori se afla chiar Ministrul Artelor, medic de profesie. Tonitza publicã atunci în Flacãra (20 iunie 1922) un articol din care citãm urmãtoarele:
"În þara în care savanþii istorici compun piese amoroase ºi versificaþie penibilã, în þara în care femeile intelectuale schiþeazã impetuoase gesturi de agenþi electorali, decrepiþi, în þara în care medicii îºi înfig seringile ruginite în musculaturile inavuabile ale artiºtilor pentru a suge din ele logaritme estetice etc etc."
Tot în Flacãra, Tonitza publicã în numãrul din 27 octombrie 1922 un fel de "Jurnal intim", intitulat "ªtefan Luchian", din care spicuim:
"Pentru marele public obiºnuit sã mãsoare valoarea picturii cu metrul pãtrat ºi sã stabileascã estetica unei pânze dupã naþionalismul pe care acesta îl etaleazã - Luchian apare astãzi, alãturi de Grigorescu, un pitic..."
"Succesele publice, pe care bãtrânul de la Câmpina le-a repurtat cu motivele lui þãrãneºti, l-au momit sã se menþinã tot restul vieþii lui, în atmosfera aceasta trandafirie ºi uºuricã..."
"Incontestabil cã triumful maestrului atrage spre soiul acesta de þãrãnism (proclamat ºi consacrat unanim artã naþionalã) pe majoritatea tinerilor pictori ºi sculptori, care vor continua sã maniereze pânã la ultimele trepte ale meschinului genul acesta oricum susþinut de Grigorescu cu o vertiginoasã ºi angelicã abilitate..."
"Arta discipolilor - obositã ºi obositoare - va face fiasco."
"Vom avea - fatal - o reacþiune. De la þãrãnismul cãzut în dulcegãrie rusticã, se va trece, aproape subit, la un fel de orãºenism grav ºi simbolic, la viaþa tumultoasã a târgurilor, unde omul nu va însemna numai un accesoriu decorativ ºi amuzant.".
"Reacþiunea aceasta a ºi început. Ea stã, deocamdatã, fãrã rãsunet public, în Luchian. Peste puþin timp - peste foarte puþin timp - arta lui va izbuti sã dãrâme ºi sã spulbere în vânt manierismul grigorescian, deschizând cu o extraordinarã vigoare noi ºi adânci perspective artei româneºti".
"Dar arta lui Luchian nu va îngãdui imitarea, în jurul paletei lui nu vor mai putea bâzâi, grase, rolul muºtelor parazitare".
Într-adevãr, dupã Luchian, Tonitza apare cu o artã citadinã de o frumoasã sensibilitate, puþin cam morbidã.
Ca ºi Bacovia în poezie, Tonitza aduce o gamã nouã.

Aurora violetã
Se pãteazã de culori
Venus, palã de fiori
Pare-o stinsã violetã.

În anul 1925, Tonitza face o expoziþie personalã la Bucureºti (Sala sindicatului - str. Corãbiei, astãzi str. Gabriel Peri), aducând numeroase tablouri pictate la Vãleni în rãstimpul de aproape trei ani cât a stat acolo.
Expoziþia a avut un succes rãsunãtor în public. Critica a fost în general favorabilã, deºi unii nu se împãcau cu genul acesta "prea decorativ", "afiº", cum îmi ºopteau Ressu ºi Theodorescu Sion, gãsind influenþa lui Poulbot, în timp ce Dãrãscu ridica din umeri etc.
Totuºi au fost în acea expoziþie câteva picturi remarcabile: Femeie în cerdac, tablou reþinut de Ministerul Artelor, dupã recomandaþia lui Steriadi, câteva nuduri ºi figuri modelate în pastã ºi de o frumoasã formã plasticã.
Am reþinut atunci un nud de femeie cu capul puþin înclinat, cu braþele încruciºate ºi cu o ºuviþã de pãr, ce cade între sâni, picturã ce prin temã ºi morbideþe reaminteºte ceva din Modigliani, viziunea lui Tonitza fiind însã cu totul diferitã. Pictorul nostru nu cade în expresionism. Modigliani ºi Pascin deformau cu predilecþie, în timp ce Tonitza nu se depãrteazã de naturã ºi pune accentul pe sensibilitate.
De atunci m-am împrietenit cu Tonitza, care aflase de la niºte prieteni comuni cât îl susþineam.
Într-una din cronicile sale fanteziste publicate mai târziu în Curentul (18 octombrie 1931), Tonitza povesteºte scena întâlnirii noastre: "Într-o zi când intrai ºi eu în salã (ca musafir rarisim) cineva din lumea multã care era acolo mi l-a prezentat, fiindcã dl. Grigore Mânzacu, înflãcãrat de lucrãrile mele, ardea de nerãbdare sã mã cunoascã.
Îmi luã braþul ºi, strângându-mã cu frenezie de amant, porni cu mine vijelios printre grupurile de vizitatori spre partea opusã a sãlii, unde se opri sã-mi arate un tors de femeie, pe care figura proaspãtã carta d-sale de vizitã. Izbutind sã mã degajez din aceastã prea stãruitoare acoladã, domnul Grigore Mânzacu privi câteva clipe în adâncul ochilor mei, cu acea insistenþã interogativã care tulburã ca o hipnozã ºi apoi izbucni, cu o voce tremolatã de tenorino, ce obligã pe vizitatorii expoziþiei sã-ºi întrerupã conversaþiile ºi sã-ºi ciuleascã urechile, fermecate, spre grupul nostru:
- Îþi dai seama, tinere, ce minune de culori ai realizat în bucata aceasta ? E tot ce s-a produs mai luminos ºi mai vibrant de la Luchian încoace."
Timp de zece ani, aproape în fiecare sãptãmânã, treceam pe la dânsul. A locuit un timp în strada Popa Soare, apoi în strada Dimitrie Racoviþã, pe urmã iar în strada Popa Soare, dar într-o altã clãdire, iar prin 1929 se mutã la Cotroceni, în str. Dr. Leonte.
Era primitor, afabil ºi foarte atent. îl gãseam de obicei în halat ºi papuci. Dupã ce doamna Tonitza ne oferea cafele, convorbirea îºi lua cursul. Vorbeam de artã, de expoziþii, de pictori. Avea o mare simpatie pentru Pallady, pentru arta lui sensibilã, pentru omul rafinat ºi cult; pictura lui Petraºcu o admira ºi se minuna de meºteºugul lui, de acele scãpãrãri de culoare; îl aprecia pe Ressu; pe Isser îl gãsea expresiv, dar uneori exagerat pânã la nenatural, în timp ce de ªtefan Popescu spunea cã e "prudent pânã la inexpresiune".
În privinþa picturii contemporane europene nu ºtia mai multe decât afla din reviste ºi cãrþi, sau din ce mai auzea de la unul ºi altul, cãci dupã întoarcerea sa din Franþa (1911), Tonitza nu a mai ieºit din þarã. Iar cât a stat la Paris, ºi-a pãstrat predilecþiile sale Müncheneze de pe vremea când studia în capitala Bavariei.
Într-o cronicã publicatã în revista ieºanã Arta, el scria urmãtoarele cu privire la Salonul de toamnã din 1910: "Franþujii bãtuþi de cãtre Münchenezi - ce ruºine ºi ce îngenunchiere! Expoziþia comparatã e clarã... Deoparte cãdere, pe de altã parte renaºtere. Ca picturã avem de la nemþi bucãþi de ale meºterilor Albert von Keller, F. Stück, Hugo von Habemarnn, F. Uhde, Lembach, Leo Putz, Erler etc, la franþujii obscuri imitatori de ai lui Matisse (sic)".
Or, la acest salon expuneau pe lângã Matisse, ºi alþii ca Bonnard, Vuillard, Marquet, Signac, Roussel, Lebasque, Laprade, Charles Guerrin, Maurice Denis etc.
În expoziþiile Grupului din 1933-1934, relevasem în unele cronici publicate în Curentul evoluþia fericitã a artei lui ªirato. Succesul acestuia l-a afectat întrucâtva pe Tonitza, care, cu primul prilej oferit de expoziþia modernã de artã francezã pe care o organizasem la Fundaþia Dalles, a încercat sã-mi deprecieze colecþia, în special tabloul lui Matisse Nud în atelier.
I-am dat un rãspuns indirect publicând o notã intitulatã "Matisse ºi publicul'' (Rampa, 30 dec. 1935).
Tonitza s-a sezisat ºi a scris în Vremea un articol întitulat "O colecþie contestatã".
Francisc ªirato a ridicat mãnuºa aruncatã, publicând în "Convorbiri literare" o cronicã intitulatã: "Zambaccian ºi expoziþia colecþiei sale", încheind cu urmãtoarele reflecþii: ,,Se mai desprinde clar cã un colecþionar este asemenea artistului, o personalitate ce trebuie sã se realizeze, constrâns la aceasta fiind de demonul sãu. Demon ce-ºi afirmã preferinþele sensibilitãþii în luptã cu «eul» conºtient al insului. Aceastã dualitate formeazã personalitatea artisticã a colecþionarului.
Când activitatea unui colecþionar se manifestã sub imperiul acestor forþe, atunci se îndeplineºte un destin".
...

Tonitza pãstra la capãtul ºevaletului diverse cupoane de mãtase, fâºii de þesãturi, zdrenþe sau panglici, de care se servea ca sã-ºi stimuleze cromatismul. Lega dupã caz o basma de capul unei fetiþe, ori un fular de gâtul ei, înnoda o panglicã de o ºuviþã de pãr, ori învãluia bustul într-un cupon dintre acestea, pentru ca sã ajungã la un acord frumos sau la un accent intens. Alteori prepara cu acestea un fundal decorativ, pictând astfel câteva nuduri profilate pe cadmium orange sau carmin, de o particularã intensitate.
Florile lui Tonitza sunt fuzee de culori, pe care nu le-ar putea recunoaºte un botanist, dar pe care un pictor le poate distinge.
Tonitza a fost artistul care a polarizat cele mai multe simpatii în viaþã.
La farmecul artei sale se adãuga faima boemului, a omului fantezist.
Tonitza plutea într-un nimb de anecdote ºi legende, aºa cum a fost cazul lui Modigliani ºi Utrillo. Aveam impresia cã lucrurile acestea nu-i displãceau lui Tonitza, cãci uneori alimenta el însuºi unele versiuni. Când se apuca de lucru, era foarte hotãrât ºi se închidea în casã sãptãmâni de-a rândul, iar când pornea sã iasã, o þinea câteva zile în ºir. "Simt nevoia sã rãsuflu, sã mã refac", ne spunea el ºi hoinãrea ca un somnambul cu ochii holbaþi din care porneau priviri uimite, cu mersul greoi, cãci ºchiopãta puþin, sprijinindu-ºi trupul scund pe un baston gros în cãutarea unui local prin periferii unde credea el cã vinul e bun. Odatã, dupã nopþi albe, un birjar îl depuse la domiciliu, fãrã palton, fãrã pãlãrie, fãrã baston.
Tonitza, deºi a cunoscut succese rãsunãtoare, a dus-o greu în viaþã.
...

În pictura lui Tonitza, nudul inspirã o anumitã senzualitate, un apel tactil ºi o mângâiere; figurile sale nu sugereazã expresie ºi caracter, ci morbideþe; florile pictate de artist nu se recunosc prin forme, ci prin joc de culoare; peisajul lui Tonitza sã nu-l cauþi pe pãmânt, cãci nu nu-l gãseºti nici în vis, ci în retinã.
De la decorativul din primii ani de dupã rãzboi, trecând printr-o perioadã de disciplinã plasticã, Tonitza transpune astãzi stãri sufleteºti".
De la apariþia acestui articol a intervenit o rãcealã între noi, la care nu mai puþin au contribuit bunãvoinþa unor anumiþi colecþionari, interesaþi ºi geloºi. Am rãmas însã mai departe, în intimitatea operelor sale în a cãror admiraþie nu mai puteam fi tulburat de nimeni.