În primãvara anului 1933, am primit o scrisoare de la criticul de artã Georges Besson, care mã anunþa cã Marquet ºi soþia sa urmau sã treacã prin România în drumul lor de întoarcere de la Moscova la Paris ºi cã doreau sã mã vadã la Bucureºti.
Marele peisagist Albert Marquet s-a oprit mai întâi la Galaþi, unde avea un prieten, cu care a fãcut o excursie pânã la Sulina, unde meºterul a lucrat câteva schiþe în acuarelã.
Sosind la Bucureºti, mi-a telefonat, ºi în dimineaþa urmãtoare m-au vizitat în locuinþa mea de pe vremuri din strada Vasile Lascãr 48.
Pãºind în camera francezã, Marquet a exclamat: "Ce frumos Matisse!" când a vãzut tabloul cu doua femei culcate pe iarbã.
Mare i-a fost surpriza când a vãzut pictura sa Port de Boulogne. Mi-a spus cã þinea mult la aceastã lucrare ºi m-a rugat s-o dau puþin jos de pe perete, ca s-o spele ºi s-o verniseze.
I-a plãcut Fereastra lui Bonnard, ºi mi-a repetat cã peisajul meu de Courbet, Odalisca de Delacroix ºi nudul lui Corot sunt demne de muzeul Luvru.
Mi-a spus cã tablourile lui Renoir sunt bine alese. Pe vremea aceea nu aveam încã Portretul de fetiþã de la þarã de Cézanne.
În pictura românã s-a oprit mai mult la Lãutul lui Luchian despre care mi-a spus cã are o înrudire cu Gauguin din punct de vedere al compoziþiei formelor încercuite.

Marquet face parte dintr-o ilustrã generaþie care ne-a dat artiºti ca Matisse ºi Rouault. Pallady a fost colegul lor de atelier la Gustave Moreau, de unde într-o bunã zi Marquet a evadat ºi l-a luat cu el ºi pe Matisse spunându-i: "Hai sã plecãm de aici, ar fi mai bine sã zugrãvim omnibuse".
Matisse ºi Marquet aveau o fire prea independentã ca sã continue sã se supunã convenþiilor academice.
Ei au dus-o greu ºi, ca sã poatã trãi, au zugrãvit un timp bordurile de stuc ale Marelui palat ce se construia atunci în vederea Expoziþiei Universale din 1900, dar n-au renunþat la viziunea lor proprie, în artã, la personalitatea lor, care a þâºnit cu prilejul celebrei expoziþii a "fauve"-ilor din 1905.
Dupã cum spunea Pallady, Marquet a fost acela care a pornit mai întâi pe calea nouã pe care urma sã o ia pictura francezã contemporanã. Matisse l-a depãºit însã cu geniul sãu mai inventiv în arabescuri, cu darul sãu de excepþional colorist.
Numele lui Matisse ºi Marquet nu pot fi despãrþite pentru aceastã perioadã de salt a picturii moderne.

Matisse e mai capricios în artã, viziunea sa a rodit într-un ºuvoi de fulguraþii, în care nu ºtii ce sã admiri mai mult, invenþia în arabesc sau intensitãþile petelor de culoare. Pictura lui Matisse are savoarea ºi parfumul fructelor meridionale pline de sevã ºi culoare luminoasã.
Când l-am vizitat întâia oarã pe Matisse, la Nisa, în ianuarie 1933, veneam din Veneþia cu amintirea proaspãtã a minunatelor tablouri ale lui Tintoretto din sala zisã a Ambasadorilor, Antecolegiul din Palatul Dogilor, unde pe lângã o luxuriantã compoziþie, Rãpirea Europei de Veronese, strãlucesc în plasticã ºi armonie compoziþiile geniale ale lui Jacobo Robusti: Bachus oferind inelul Arianei, Mercur între Graþii, Venus între Pallas ºi Marte ºi, în fine, Focul lui Vulcan.
Pãtrunzând în atelierul lui Matisse, un hangar special închiriat pentru pictarea panourilor destinate Fundaþiei Barnes din America, ce urmau sã decoreze spaþiile dintre arcadele ferestrelor holului, am rãmas uluit.

Din Renaºtere ºi pânã atunci se menþinea oarecum o tradiþie a picturii murale ce nu se depãrta de spiritul ºi sensul frescelor Vaticanului, al Palatului Dogilor etc.
Ceea ce vedeam acum rãsturna orice legãturã cu trecutul. O înlãnþuire de nuduri nemodelate, mai bine zis un arabesc larg de forme, care exprima miºcarea ºi cadenþa unui dans, ce-mi amintea întrucâtva ºi dionisiacul tablou decorativ pictat pe vremuri pentru colecþionarul Sciukin din Moscova.

I-am spus lui Matisse cã stilul acestor forme aduce mai mult cu cel al desenelor de pe vasele corintiene, decât cu ceea ce a urmat Renaºterii.
- Bine aþi observat, nimeni nu mi-a spus încã lucru acesta.
M-a întrebat dacã am vãzut lucrãrile sale de la Moscova, i-am rãspuns cã le cunoºteam doar din reproduceri.
M-a invitat a doua zi la dânsul acasã, unde, pe lângã opere de ale sale, erau expuse trei tablouri de Courbet, trei pânze de Cézanne ºi trei picturi de Renoir.
Privind mai cu atenþie unul dintre tablourile sale, o odaliscã în ºalvari albaºtri ºezând în faþa unui perete decorativ în roºu cu motive în negru, având alãturi un vas persan în suavitãþi de albastru mai deschis ºi o tãblie de ºah aºezatã jos, i-am spus lui Matisse cã armonia acestui tablou aduce întrucâtva cu aceea a covoarelor din epoca ºahului Abbas zise de Ispahan (secolul al XVI-lea).
Atunci Matisse m-a poftit în camera alãturatã unde mi-a arãtat o mulþime de fâºii de borduri de covoare din epoca amintitã.
Am rugat sã-mi spunã dacã tabloul acela, care îmi plãcea mult, putea fi achiziþionat, la care maestrul mi-a rãspuns negativ.
Dar cu trei ani mai târziu, când l-am revãzut în atelierul sãu din Paris, din Boulevard Montparnasse, i-am repetat rugãmintea ºi el s-a arãtat mai dispus sã mi-l vândã în cazul când muzeul oraºului Paris "Petit Palais" care dorea sã-l reþinã, nu s-ar hotãrî sã-l ia. Astãzi tabloul figureazã în acel muzeu.
Cu prilejul vizitei mele la Nisa, Matisse îmi arãtase desenele pentru ilustrarea poemelor lui Ronsard, explicându-mi cum a ajuns la ele dupã diverse faze prin care a trecut desenul iniþial, care a fost purificat ºi stilizat.
În convorbirea noastrã de la Paris, ne-am oprit în faþa unui tablou Faunul ºi Nimfa, pictat în cãlãtoria sa recentã prin Tahiti.
Oricine ºi-ar închipui cã e vorba de o scenã mitologicã cu un mascul încornorat, pãros, cu muºchiulaturã, râvnind la o nimfã bãlaie.
Asemenea pânze s-au pictat de veacuri ºi existã în toate muzeele ºi nu ar fi fost interesant ca un pictor inventiv ca Matisse sã le repete.
În faþa acestei pânze a lui Matisse mi-am dat seama cã demonul culorii care-l stãpâneºte pe artist, nu-i dã rãgaz, meºterul necunoscând vreun rãgaz, cãci abia ajuns la un punct de evoluþie, gãseºte în sine forþa pentru un nou avânt.
Am mai scris odatã cã Matisse mlãdie imposibilul, armonizeazã disonanþa ºi înalþã deformaþia pânã la stil.
Acest panou decorativ, Faunul ºl Nimfa, în faþa cãruia mã gãseam, ar fi pentru orice neofit, dar mai cu seamã pentru orice fariseu al artei, o abracadabrantã încercare, un lucru absurd, de un cromatism de halucinat, în sfârºit un lucru lipsit de sens ºi în special de "desen". Ah! acel desen clasic" în numele cãruia toþi nepoftiþii pretind artiºtilor o caligrafie poncifã ºi fãrã de viaþã ºi pe care orice "rapin" (adolescent de pe bãncile unei academii) le-ar putea servi. Sã-i auziþi pe aceºti esteþi ai formelor sleite spunând cã ei rãmân la "arta clasicã", ca ºi cum clasicii n-ar fi fost ºi ei la rândul lor inovatori. Giotto e revoluþionar faþã de Cimabue, Masaccio faþã de Giotto, Leonardo faþã de Botticeli, Rembrandt faþã de Franz Hals etc etc.
Bineînþeles cã nu toþi sunt hãrãziþi sã facã asemenea salturi, ei se numãrã pe degete. Matisse, Picasso, Modigliani sunt meºterii liniei suple ºi expresive de o intensitate unicã printre contemporani.