Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Zambaccian

Muzeul Zambaccian, Tur personal


Radu-Ilarion Munteanu

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă Muzeul Ţăranului Român are o aripă la Şosea, iar alta pe strada Monetăriei, Muzeul Zambaccian are o adresă emblematică: strada Muzeul Zambaccian, nr. 21 A. Pe faţada dinspre stradă a elegantei case rezidenţiale, inscripţia de pe o placă de marmură ne anunţă că în această clădire a locuit omul de cultură K. H. Zambaccian. 1889 - 1962. Astfel, colecţia îşi regăseşte spaţiul în care s-a adunat, bucată cu bucată, pentru a dovedi că, aparent, simpla juxtapunere, hrănită de duhul acestei prea puţin cunoscute specii de creator, care este colecţionarul, converteşte o colecţie într-un organism viu, dotat cu identitate, suflet şi expresie.


Am avut şansa de a mă apropia de muzeu mergând pe jos, într-o dimineaţă însorită, scăpată primăvăratic, condimentând iarna iubirii noastre prin tinereţea de o zi. Eram în faţa celei de-a treia trepte de apropiere de acest loc. Cu doar un an în urmă, Muzeul Zambaccian redevenise o noţiune aproape abstractă. Se adunaseră prea multe între timidele încercări de contact cu pictura, pe care le făcusem pe vremea editării Ghidului Muzeului (prin 1973) şi un prezent marcat de conştiinţa ignoranţei în materie. După doar câteva luni, trecut prin experienţa valorificării dragostei care mă legase de tranşanta exorcizare, simultan înălţare spirituală, orchestrate, la Muzeul Ţăranului Român, de cuplul Horia Bernea - Irina Nicolau, lucrând pe Ghid, am anticipat just cât de particulară, de specială, de colorată emoţional (Doamne, ce săracă e, uneori, limba!) avea să fie, în ciuda ignoranţei, întâlnirea directă cu interiorul muzeului.

Primul lucru care ţi se impune e fertilitatea ideii de a crea intimitate, prin expunerea în casa colecţionarului, căci impactul ar fi fost altul într-o mare galerie. Iar ideea, născută în mintea sufletului lui Krikor H. Zambaccian, a fost fericit păstrată de cei ce veghează azi expunerea, oamenii de suflet ai Muzeului Colecţiilor de Artă.
La intrare, te întâmpină o sculptură a Miliţei Petraşcu. Apoi colţul Grigorescu. Relaţia dintre picturi şi sculpturile inserate pendulează între armonie şi contrapunct. Autoportretul celui care făcuse cinema avant la lettre, cu adevăratele sale reportaje plastice din Războiul de Independenţă prezidează, ca o semnătură sui generis, domeniul propriu.
Aerul se densifică parcă, subliniind tensiunea dintre "refugiată", sculptura lui Medrea şi portretul unei ţărănci de Grigorescu. De la dramatism teluric, clocotitor, la seninătate arhetipală. La doi paşi, termenii se inversează, relaţia se rafinează: o fetiţă de Oscar Han priveşte inocent la pădurea desfrunzită a lui Andreescu. Nu pot să nu mă întreb cu ce ochi ar privi fetiţa la pădurea de mesteceni a lui Andrzej Wajda, unde Olbricky îşi măcina îndoielile...

Ion Andreescu, Pădurea desfrunzită
Nuduri şi flori. Poate fi ceva mai armonic? Ştiu că reprezintă subiecte strict diferite, expresia lor plastică aici e încă şi mai diferită, nuduri "lemnoase" şi flori ce sugerează malacovurile care le-ar îmbrăca. Dar armonia e aici pe plan abstract, conceptual, nu plastic. Florile sunt sexul plantei, nu mai vorbim că planta are înţelepciunea (dacă nu şi humorul?) de a-şi concentra frumuseţea în sex.
Ideea e, probabil inconştient, accentuată de un peisaj marin al lui Luchian, cu o trimitere sexuală lipsită de echivoc, erotismul lichidului neliniştit abia accentuând contururile. Apoi, brusc, reversal, lipsa oricărei conotaţii erotice la un nud quasiandrogin, de aruncătoare olimpică de greutate, semnat Oscar Han, flancat de un peisaj atât de delicat, încât uit să notez numele pictorului şi alte flori, cantonate în decorativ.

Şi, deodată, cinema pur: Lorica lui Luchian. Staticul portretului nu înşeală. E atâta mişcare interioară în el, încât simţi vibraţia ocularului camerei care ar filma fata. Îmi amintesc de relatarea conversaţiei pe care Ioan Chirilă o avusese, cândva, cu un bătrân custode de la Rijkmuseum din Amsterdam (oraşul cucerit, la acea vreme, de Pişti Kovács, fie odihnit). Gazda comentând astfel celebra "Lecţie de anatomie": "E cinema, domnule. Cinema în secolul XVI !". Iar reflexul proustian vine prompt, aducându-mi în memorie vocea "geometrică" a lui Bogardo, pe versurile lui Sorescu: "Şi cel mai greu din toţi e Rembrandt/ Când întinzi mâna dai de neant/ Oamenii lui nu au decât ochi, ochi de diamant/ O, cât de greu furi un Rembrandt!" Oare de ce Rembrandt van Rijn nu a ajuns în colecţia Zambaccian, când undeva, în Bucureşti, se află, totuşi, "Haman cerând iertare Esterei"? Cine ştie? Poate spiritul protestant, în toată puritatea lui lucidă, nu rimează, totuşi, cu nuanţele infinite ale Levantului, care-l îmbracă aşa de bine pe marele armean...
Dar să nu mă întrebaţi dacă lanţul de gânduri de mai sus nu cumva s-a născut în mintea mea sub privirea intensă a ochilor autoportretului lui Luchian: "Trecătorule, ce cauţi aici?" Dar, Doamne, expresia lui Moş Nicolae Cobzarul este aproape aceeaşi cu cea a sfântului Pavel din minuscule casă-muzeu din satul natal al lui Domenikos Theotokopoulos, cum să-i spun "El Greco" acasă la el? Ce bine că sunt ignorant! Asocierile vin mai lesnicios, neinhibate de sistematica unei culturi. Dar nu luaţi acest gând ca pe o pledoarie împotriva culturii, ce n-aş da să fac asociaţii ca unul care ştie ce şi cum...

Ştefan Luchian, Cap de copil
Luchian e cel mai accesibil unui neiniţiat. Cel puţin unul ca mine. Impresioniştii se adresează altui strat, confortul emoţional e delicat ca un quartet de coarde, pe când Luchian îţi induce cu forţa privirii sale starea ideatică dorită, te face partener la un act de comunicare în care mintea participă cu şanse egale. Singurătatea emanată de Turnul Brebu te duce neapărat la o moară de vânt ale cărei aripi au căzut sub lancea Cavalerului Tristei Figuri.
Alt androgin marca Oscar Han, un arcaş, apoi un surprinzător nud Pallady, mai puţin colţuros, sugerând o piele mat-mătăsos-oacheşă. Senzualitatea explozivă e accentualtă de vecinătatea plantei tropicale.
Singurul Brâncuşi din colecţie, Cap de copil, pus în valoare la modul regal, într-o firidă boltită, deasupra unui cămin străjuit de scaune. Îl văd a nu ştiu câta oară, dar abia acum sesizez asemănarea, poate nu somatică, sigur structurală, cu Lucian Blaga, cel care a refuzat să vorbească până după 4 ani, pentru a o face direct articulat.
Încă de astă vară ştiam că, orice aş fi imaginat, voi fi nevoit să recunosc că "Iarna la Barbizon" este, simultan, un superlativ relativ şi unul absolut la capitolul impresionabilitate. Aşa că voi ocoli lunga poveste, aceeaşi, dar de fiecare dată, alta, care proliferează biologic în mintea mea la vederea celui mai reprezentativ tablou al lui Andreescu. Cine sunt eu? Sigur, de ani de zile nu mai pot să nu asociez relaţia mea cu "Iarna la Barbizon" de cea a personajului din "Visele lui Kurosawa" cu tablourile lui van Gogh, culminând cu uluitoarea demonstraţie de forţă cinematografică, Akira Terao privind intens "Ciorile", pentru ca, de-odată, tabloul să se anime, personajul pătrunzănd, urmat de cameră, în peisaj. Dar, Doamne, dintotdeauna m-am simţit integrat, înconjurat de peisaj, am simţit în ghete jilăveala zăpezii, iar în coşul pieptului timbrul de bronz al atmosferei.

Altă probă de cinema: "Femeie la mal", de Petraşcu, "Nina în verde" a lui Toniţa, ilustraţie ideală la Ionel Teodoreanu, poezia portului Boulogne, de Albert Marquet, două nuduri de Auguste Renoir, femei încinse la roşu, amintindu-mi de o replică antologică a lui Michel Simon, mecanic de locomotivă în "Trenul" lui Frankenheimer (am cunoscut odată o fată care-i pozase lui Renoir. Elle sentait la peinture...), alte şi alte nuduri, o femeie - şarpe, eroină de povestire SF, unul innocent - sensual, în peisaj vegetal şi, în sfârşit, stranietatea unui peisaj din Auvergnat, Maurice Utrillo. Toate încadrând seria de portrete ale gazdei tutelare: seniorial la Ciucurencu, mai negustor la Petraşcu, rabin înţelept la Corneliu Baba.
Dau să plec. Gazda mă opreşte, pe toate cele trei voci: "Meştere, ţi-ai făcut reclamă la intrare în casa mea că sesizezi un organism în colecţia pe care v-am dăruit-o. Nu te întreb unde-i este creierul, că ai putea să scapi încercând să mă flatezi. Spune-mi doar unde-i este inima?"
Trag puţin de timp, repetându-mi, retoric: "Unde-i inima organismului viu care e colecţia Zambaccian?" Aş putea să mă degajez, lăsându-vă plocon întrebarea. Dar, stai! Aici e, cu adevărat soluţia. Îmi amintesc de "Înfricoşătoarea sferă a lui Pascal", de Borges: "Dumnezeu este o sferă al cărei centru e pretutindeni, iar a cărei circumferinţă e nicăieri". Inima colecţiei lui Zambaccian este, pentru fiecare vizitator, acolo unde o simte bătând.





0 comentarii

Spacer Spacer