Lângã sofaua lui Saferian se gãseau douã mormane de covoare persane întoarse pe dos ºi împãturite, alese de el personal din piesele cele mai bune, sustrase din emoþie esteticã circulaþiei comerciale. Afarã de aceasta, aºezat pe duºumea se vedea un glob terestru aºa de mare, încât de pe sofa Saferian îl putea învârti cu mâna ºi contempla. I-l adusese Demirgian, dintr-un fond de mobile vechi. Manigomian primea un jurnal armenesc apãrând la Stambul ºi unul franþuzesc la Cairo, La Bourse, pe care le citea ºi rãscitea, cãutând a ghici sensurile dintre rânduri. Acestea nu-l mulþumeau ºi cãuta lumini în convorbirile cu prietenii, pe care îi descosea asupra tuturor evenimentelor posibile.
(G. Cãlinescu, Bietul Ioanide)

Comentatorii romanului Bietul Ioanide (1953) de George Cãlinescu au fost în cvasi-unanimitatea lor de acord cu faptul cã modelul personajului Saferian Manigomian - colecþionarul ºi negustorul de antichitãþi artistice în salonul cãruia începe acþiunea cãrþii ºi se desfãºoarã parte din întâlnirile ºi intrigile ei - nu este altul decât faimosul colecþionar de artã K.H. Zambaccian. Dupã cum se ºtie, volumul a fost întâmpinat la apariþie cu multã ostilitate de cãtre critica dogmaticã a stalinismului, indispusã de modul nu tocmai pe linia partidului în care scriitorul înfãþiºa istoria epocii. Un personaj de naturã sã-i indispunã pe jandarmii ideologici ai comunismului era chiar Saferian Manigomian însuºi, a cãrui casã juca - în acest roman "cu cheie" - rolul de paravan pentru tot felul de combinaþii, inclusiv financiare, secrete. O evidentã iritare s-a manifestat ºi în anumite cercuri universitare ºi academice oficiale, unele nume sonore recunoscându-se în "caracterologia" personajelor încondeiate satiric de cãtre Cãlinescu. Rezultatul tuturor acestor reacþii a fost, în cele din urmã, blocarea difuzãrii volumului, autorul fiind constrâns ulterior sã-ºi "corecteze" opera printr-o continuare mai conformistã - Scrinul negru. Dosarul încãrcat al Bietului Ioanide, cu atacurile din presa vremii, a fost de curând restituit în interiorul unei remarcabile ediþii critice alcãtuite cu probitate de istoricul literar Nicolae Mecu, specialist în editarea operei prozastice a lui G. Cãlinescu. Ediþia nu include însã, probabil din motive de spaþiu, ºi corespondenþa sau însemnãrile þesute în marginea romanului. Recuperarea lor în cadrul unui dosar de personaje ar merita, cu siguranþã, extinsã.

Oferim cititorilor noºtri, în continuare, o piesã de arhivã, un manuscris cãlinescian puþin cunoscut, intrat în posesia noastrã prin intermediul unei copii xeroxate. Textul în speþã se intituleazã K. H. Zambaccian ºi e datat (dacã am "descifrat" bine) 14 XI 1951, deci înainte de apariþia propriu-zisã. Mãrturisim a nu ºti cine va fi fost destinatarul acestui înscris - amãnuntul rãmâne sã fie precizat de cãtre specialiºti cu acces la arhive, cunoscãtori ai "culiselor" istoriei literare. Avem de-a face - în punctul de plecare - cu o replicã explicativã ºi cu o fiºã de personaj, care însã se transformã treptat într-un medalion admirativ ºi emoþionant despre spiritul armean. Din pãcate, copia xerox a manuscrisului este descompletatã ºi parþial deterioratã, motiv pentru care textul nu a putut fi reconstituit în întregime. Atât cât s-a pãstrat, îl citãm in extenso în cele ce urmeazã:

Unii cred cã în Saferian Manigomian am pus trãsãturi din K. H. Zambaccian. Nu m-am gândit o clipã la aceasta, fiindcã nici nu-l cunoºteam. Adevãrul este cã-mi trebuia un "om bun" îngãduitor pentru capriciile de artist ale lui Ioanide ºi pentru asta se impunea un oriental. Numai acolo în Asia simþurile ºi inteligenþa nu mai sunt mijloc ºi scop în sine. K. H. Zambaccian e mult mai complex ºi comparaþia cu Ambroise Vollard mi se pare nostimã. Vollard, negustor inteligent, vindea tablouri, K. H. Zambaccian strânge. E o operaþie psihicã diametral opusã. Totuºi, amândoi au o facultate comunã, sunt orientali. Ambroise Vollard se nãºtea în insula Reuniunii din Oceanul Indian, K. H. Zambaccian este prin tatã originar (pe câte îmi spune) din Cappadocia cea vestitã prin frescele bisericilor sale. Regiunile vulcanice ºi solare din Orientul mijlociu, patria (...) au solul pigmentat de metale ce excitã ochiul ºi solicitã imaginaþia la ficþiuni caligrafice. Lanurile noastre verzi produc dimpotrivã saþietate. Artificiul devine oricum inutil din moment ce oriunde gãseºti o pajiºte verde sau o miriºte galbenã. Orientalul migrând într-un spaþiu pustiu simte nevoia de a purta în sine un empireu floral în miniaturã care e covorul. Omul îºi creazã pe loc orizontul, îºi scrie peisajul. Grãdina de Renaºtere ca operã de caligrafie, devenitã apoi grãdinã (...) e un covor lucrat prin ajustarea naturei ºi cerând o rãbdare ºi un efort penibile. Covorul oriental e libertatea absolutã, concepþia despre lume mutabilã ca decorul de teatru. Iar Le marchand de tapis (...), tablou cam plat, grupul de orientali cu mâinile la spate contemplând într-o curte interioarã un fel de ghiordez imens întins prin douã caturi, e interesant cel puþin prin gest. Oamenii se pierd cu ochii în covor, îl citesc în criptica lui ca pe un univers în culori cu sentimentul de a avea în faþã nu un obiect casnic ci un sistem de gândire ºi de interpretare a lumii.

Portretul tatãlui lui K. H. Zambaccian de C. Ressu cu faþa puþin torturatã ºi þinuta de om de afaceri surprinde prin pupilele privind somnolente departe ºi fascinate de firele unei þesãturi. Se vorbeºte des de somnolenþa aparentã a lui Vollard. Un suflet adunat într-un singur simþ nu tresare decât când înaintea senzaþiei respective K. H. Zambaccian are o privire molatecã, aproape (...) ºi placidã (...) cu aromirea zâmbitoare, un fel de beatitudine ce creºte voluptos în direcþia bãrbiei solide. Nãrile (...) ca ºi când amatorul ar vedea cu nasul (...) întoarce la formula ancestralã, revenind cãtre tebrizurile edenice ale strãmoºilor sãi. El pune sã-i întoarcã ºi reîntoarcã ghiordezurile, le salveazã temporar prin birouri, pãºeºte clãtinat ºi euforic peste el. K. H. Zambaccian va pãrãsi geografia noastrã zburând pe un covor persan.

Dupã cum se poate observa, deºi marele critic ºi romancier afirmã cã nu-l cunoºtea pe "K. H. Zambaccian", textul sãu se referã în permanenþã la acesta, nu la Saferian, oferind o subtilã incursiune speculativã în psihologia artei orientale. Comparaþia în oglindã între Ambroise Vollard ºi Zambaccian trimite cãtre o "matrice stilisticã" modelatã de influenþa peisajului. Pe de altã parte, covorul ca imagine a lumii, ca "ficþiune caligraficã" ºi ca metaforã a textului - cãci textul e þesãturã, iar covorul e artã a þesãturii - trimite la o prestigioasã tradiþie armeanã ºi persanã. Interesant e cã, necunoscându-l direct pe Zambaccian - dacã e sã dãm crezare propriilor afirmaþii - G. Cãlinescu se referã la renumitul colecþionar comentând mai întâi, cu pãtrundere ºi fineþe, portretul tatãlui sãu realizat de pictorul Camil Ressu, fãcând apoi referiri la arta armeanã. De reþinut însemnarea iniþialã - Îmi trebuia un "om bun", îngãduitor pentru capriciile de artist ale lui Ioanide ºi pentru asta se impunea un oriental. Dincolo de efectul compoziþional contrastiv, este oferit un indiciu important cu privire la statutul personajului Saferian, conceput, într-un fel, ca "dublu" spiritual al lui Ioanide. În fapt, creatorul de artã ºi colecþionarul de artã, artistul activ Ioanide ºi comerciantul contemplativ Saferian, filozof al comerþului ºi iubitor de vechime, sunt naturi complementare ºi, totodatã, singurii autentici cunoscãtori în materie de frumos din cadrul romanului - sunt, într-un fel, singurele personaje care au o viziune de ansamblu artisticã asupra lumii.

Finalul textului de faþã - K. H. Zambaccian va pãrãsi geografia noastrã zburând pe un covor persan - este un adevãrat poem admirativ care ne trimite cu gândul la cartea celor 1001 de nopþi. Dacã ne gândim la anii sumbri în care a apãrut Bietul Ioanide, ani în care arta adevãratã era prigonitã ºi ostracizatã de canoanele realist-socialiste, gestul "evazionist" al covorului fermecat creeazã un evident, frapant efect de contrast în raport cu estetica de placaj ºi rumeguº a epocii. Este însã ºi un mesaj de solidaritate umanã între doi mari iubitori de artã în vremuri de restriºte.