Probabil cã mai sunt destul de puþini dintre cei care l-au cunoscut personal pe K.H. Zambaccian, cunoscutul colecþionar ºi critic de artã. Timpul, necruþãtor, ºi-a vãzut de destinul lui, ºi atunci doar memoria - a lui ºi a noastrã - mai poate supravieþui ºi aduce aminte de "oameni care au fost". Prietenii îi spuneau acestui armean viguros "Zambacu". Avea ceva solid în el, în miºcãri ºi în felul lui de a fi. Tot echilibrat ºi prudent, dar nu mai puþin tenace ºi viguros s-a dovedit în afaceri ºi în marea lui pasiune pentru artã. A strâns încet, rãbduriu, fãrã excese, ce i-a plãcut mai mult. ªi cât i-a putut permite punga. Cu toate cã punga lui a fost generoasã când a fost vorba de achiziþii. N-a fost dintre cei mai bogaþi oameni ai României, aºa cum s-ar putea bãnui. Fabrica lui de covoare de la Baloteºti a alimentat cu fonduri pasiunea devenitã patimã de a aduna obiecte de artã. În primul rând, era împãtimit de picturã. A cultivat prietenii, a încurajat tinere talente (Tonitza ºi Lucian Grigorescu îi datoreazã enorm din succesul de mai târziu ºi chiar de azi), a sprijinit pictori care, desigur, aveau cota lor, dar el, Zambacu, le-a ridicat nu doar moralul, ci ºi valoarea de piaþã a lucrãrilor.
Îi plãcea sã-ºi admire lucrãrile intrate în posesia lui ºi sã vorbeascã despre ele. În casa lui de pe strada Vasile Lascãr, de lângã Piaþa Gemeni, se adunaserã deja foarte multe lucrãri. Aºa i-a venit ideea construirii unei alte locuinþe, pe care s-o transforme în muzeu ºi apoi sã-l doneze statului român. Totul a fost premeditat, cu cât treceau anii se întãrea ideea lui: nu ar fi vrut sã i se risipeascã rodul vieþii - colecþia. "Când þine în mânã un tablou sau îl mângâie de departe cu privirea, când þi-l descrie sau îþi atrage atenþia asupra unui joc de valori, când îl evocã din memorie, cu ochii întredeschiºi, e un spectacol impresionant de beþie a simþurilor, cu participarea lucidã a inteligenþei ei" - afirma criticul ªerban Cioculescu într-o notã pe care am gãsit-o printre hârtiile mele. De altfel, constat peste atâþia ani cã ardoarea lui pentru artã era sesizatã de toatã lumea. "Nici un specialist din þara noastrã nu ºi-a putut compune cu voinþã, receptivitatea entuziastã a lui Zambaccian, pentru cã te naºti receptiv sau sec, aºa cum te naºti cu ochi albaºtri sau cãprui" - puncta acelaºi ªerban Cioculescu, zis ºi cel Rãu, pentru cã avea o ironie tãioasã, rea, o maliþie neîndurãtoare,care îi fãcea mulþi duºmani. Dar omul avea ºi slãbiciunile lui, melancoliile lui, preþuirile lui. Una era ºi pentru prietenul Zambacu.
Corneliu Baba, Portretul lui K.H.Zambaccian
ªi Corneliu Baba, care l-a imortalizat pentru eternitate într-un faimos portret (nu mai puþin sugestiv ºi bine conturate sunt ºi portretele realizate de Padina mamei ºi soþiei lui Zambacu, care, dacã îmi aduc bine aminte, erau expuse pe scãrile ce duceau la etajul întâi al locuinþei de la ªosea), a avut cuvinte de mare sensibilitate la adresa lui. "Era pãtimaº pânã la viciu, la fel ca un jucãtor de poker sau un amator de curse... Umbla noaptea prin odãi ca o fantomã. ªtergea o ramã, îndepãrta o micã patã de pe o pânzã, scobora, ca un somnambul, scara de lemn interioarã ºi se aºeza, în plinã noapte, în faþa Lãutelor sau a Anemonelor ghemuit în scaun. Avea un râs diabolic de satisfacþie ori de câte ori îþi vorbea de achiziþiile sale."
Aºa l-am cunoscut ºi eu: un om plin de vitalitate, desigur, cu umorile lui, dar cãruia arta îi aducea cele mai mari satisfacþii. Nu-ºi mai putea dori nimic. Dupã ce adusese în România câteva lucrãri ale unor maeºtri francezi - cine se mai putea lãuda în România cu Cézanne, Matisse, Renoir, Bonnard, Sisley sau Utrillo - era deja mulþumit. Ani în ºir a pãstrat aceste tablouri într-un subsol din Casa de la ªosea ºi abia dupã moartea lui au fost expuse ºi au intrat în domeniul public. Dar bucuriile lui, profunde, în faþa câtorva tablouri atingeau cote mistice. O stare de ataraxie, o liniºte ºi fericire supremã, intra în Nirvana atunci când era în faþa Anemonelor lui Luchian, Odaliscei lui Iser ºi, mai ales, în faþa faimosului Autoportret, achiziþionat direct din atelierul maestrului, al lui Pallady.
Theodor Pallady, Autoportret
A fost ºi a rãmas un mare, un foarte mare preþuitor al lui Pallady. Chiar ºi pe om, cu toate cusururile lui de artist capricios, îl admira ºi-l iubea fãrã rezerve. Toate acestea s-au dus. Au rãmas doar lucrãrile de artã ºi colecþia-muzeu, ce-i poartã numele. Regret cã nu m-am învrednicit sã-i vizitez colecþia în anii din urmã, dupã ce s-a redeschis. Am auzit de la dl. Radu Bogdan cã s-au fãcut neinspirate modificãri. Pãcat. Oricum, memoria noastrã, a celor care l-au cunoscut pe Zambacu, cât ºi a capodoperelor ce le-a adunat nu poate fi alteratã de nici un fel de schimbãri. Ale timpului sau ale oamenilor. Poate n-ar fi rãu ca o editurã sã-i retipãreascã Paginile despre artã. Ar fi un gest reparatoriu vizavi de personalitate copleºitoare a acestui mare iubitor de frumos, care, sã nu uitãm, a dãruit tot ce a adunat în cuprinsul unei vieþi þãrii româneºti, de care s-a ataºat cu toatã fibra fiinþei lui. Zambacu ar zâmbi hâtru dacã ar citi aceste nevolnice rânduri evocatoare. Iartã-mã, prietene!
