© Destinaţii culturale / Cicerone Cioroianu: Zambaccian
Probabil că mai sunt destul de puþini dintre cei care l-au cunoscut personal pe K.H. Zambaccian, cunoscutul colecþionar şi critic de artă. Timpul, necruþător, şi-a văzut de destinul lui, şi atunci doar memoria - a lui şi a noastră - mai poate supravieþui şi aduce aminte de "oameni care au fost". Prietenii îi spuneau acestui armean viguros "Zambacu". Avea ceva solid în el, în mişcări şi în felul lui de a fi. Tot echilibrat şi prudent, dar nu mai puþin tenace şi viguros s-a dovedit în afaceri şi în marea lui pasiune pentru artă. A strâns încet, răbduriu, fără excese, ce i-a plăcut mai mult. Şi cât i-a putut permite punga. Cu toate că punga lui a fost generoasă când a fost vorba de achiziþii. N-a fost dintre cei mai bogaþi oameni ai României, aşa cum s-ar putea bănui. Fabrica lui de covoare de la Baloteşti a alimentat cu fonduri pasiunea devenită patimă de a aduna obiecte de artă. În primul rând, era împătimit de pictură. A cultivat prietenii, a încurajat tinere talente (Tonitza şi Lucian Grigorescu îi datorează enorm din succesul de mai târziu şi chiar de azi), a sprijinit pictori care, desigur, aveau cota lor, dar el, Zambacu, le-a ridicat nu doar moralul, ci şi valoarea de piaþă a lucrărilor.

Îi plăcea să-şi admire lucrările intrate în posesia lui şi să vorbească despre ele. În casa lui de pe strada Vasile Lascăr, de lângă Piaþa Gemeni, se adunaseră deja foarte multe lucrări. Aşa i-a venit ideea construirii unei alte locuinþe, pe care s-o transforme în muzeu şi apoi să-l doneze statului român. Totul a fost premeditat, cu cât treceau anii se întărea ideea lui: nu ar fi vrut să i se risipească rodul vieþii - colecþia. "Când þine în mână un tablou sau îl mângâie de departe cu privirea, când þi-l descrie sau îþi atrage atenþia asupra unui joc de valori, când îl evocă din memorie, cu ochii întredeschişi, e un spectacol impresionant de beþie a simþurilor, cu participarea lucidă a inteligenþei ei" - afirma criticul Şerban Cioculescu într-o notă pe care am găsit-o printre hârtiile mele. De altfel, constat peste atâþia ani că ardoarea lui pentru artă era sesizată de toată lumea. "Nici un specialist din þara noastră nu şi-a putut compune cu voinþă, receptivitatea entuziastă a lui Zambaccian, pentru că te naşti receptiv sau sec, aşa cum te naşti cu ochi albaştri sau căprui" - puncta acelaşi Şerban Cioculescu, zis şi cel Rău, pentru că avea o ironie tăioasă, rea, o maliþie neîndurătoare,care îi făcea mulþi duşmani. Dar omul avea şi slăbiciunile lui, melancoliile lui, preþuirile lui. Una era şi pentru prietenul Zambacu.

Corneliu Baba, Portretul lui K.H.Zambaccian

Şi Corneliu Baba, care l-a imortalizat pentru eternitate într-un faimos portret (nu mai puþin sugestiv şi bine conturate sunt şi portretele realizate de Padina mamei şi soþiei lui Zambacu, care, dacă îmi aduc bine aminte, erau expuse pe scările ce duceau la etajul întâi al locuinþei de la Şosea), a avut cuvinte de mare sensibilitate la adresa lui. "Era pătimaş până la viciu, la fel ca un jucător de poker sau un amator de curse... Umbla noaptea prin odăi ca o fantomă. Ştergea o ramă, îndepărta o mică pată de pe o pânză, scobora, ca un somnambul, scara de lemn interioară şi se aşeza, în plină noapte, în faþa Lăutelor sau a Anemonelor ghemuit în scaun. Avea un râs diabolic de satisfacþie ori de câte ori îþi vorbea de achiziþiile sale."

Aşa l-am cunoscut şi eu: un om plin de vitalitate, desigur, cu umorile lui, dar căruia arta îi aducea cele mai mari satisfacþii. Nu-şi mai putea dori nimic. După ce adusese în România câteva lucrări ale unor maeştri francezi - cine se mai putea lăuda în România cu Cézanne, Matisse, Renoir, Bonnard, Sisley sau Utrillo - era deja mulþumit. Ani în şir a păstrat aceste tablouri într-un subsol din Casa de la Şosea şi abia după moartea lui au fost expuse şi au intrat în domeniul public. Dar bucuriile lui, profunde, în faþa câtorva tablouri atingeau cote mistice. O stare de ataraxie, o linişte şi fericire supremă, intra în Nirvana atunci când era în faþa Anemonelor lui Luchian, Odaliscei lui Iser şi, mai ales, în faþa faimosului Autoportret, achiziþionat direct din atelierul maestrului, al lui Pallady.


Theodor Pallady, Autoportret

A fost şi a rămas un mare, un foarte mare preþuitor al lui Pallady. Chiar şi pe om, cu toate cusururile lui de artist capricios, îl admira şi-l iubea fără rezerve. Toate acestea s-au dus. Au rămas doar lucrările de artă şi colecþia-muzeu, ce-i poartă numele. Regret că nu m-am învrednicit să-i vizitez colecþia în anii din urmă, după ce s-a redeschis. Am auzit de la dl. Radu Bogdan că s-au făcut neinspirate modificări. Păcat. Oricum, memoria noastră, a celor care l-au cunoscut pe Zambacu, cât şi a capodoperelor ce le-a adunat nu poate fi alterată de nici un fel de schimbări. Ale timpului sau ale oamenilor. Poate n-ar fi rău ca o editură să-i retipărească Paginile despre artă. Ar fi un gest reparatoriu vizavi de personalitate copleşitoare a acestui mare iubitor de frumos, care, să nu uităm, a dăruit tot ce a adunat în cuprinsul unei vieþi þării româneşti, de care s-a ataşat cu toată fibra fiinþei lui. Zambacu ar zâmbi hâtru dacă ar citi aceste nevolnice rânduri evocatoare. Iartă-mă, prietene!

0 comentarii

Publicitate

Sus