Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Zambaccian

Pallady


Krikor H. Zambaccian

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe Pallady l-am întâlnit întâia oară în 1919 la expoziţia lui Verona, unde intra semeţ şi superb ca un "Grand d'Espagne", trecând indiferent prin faţa tablourilor şi ieşind tot aşa de absent, în fruntea unui grup de artişti mai tineri.
Verona a fost foarte afectat de această atitudine şi mi-a şoptit:
- Sunt răi!
Pallady are o sensibilitate, un rafinament, o intransigenţă morală cu totul deosebită.
Într-o cronică din ziarul Rampa (12 iunie 1919), doamna L. K. scria despre expoziţia lui Pallady: "Nuduri care par ale morţilor înecaţi, pescuiţi şi care putrezesc pe masa morgii" etc.
Pallady, sezisându-se, a răspuns într-un interviu acordat aceluiaşi ziar (Rampa 28 iunie 1919): "Pictura, domnule, e o transpunere a unui obiect prin filtrul unui suflet de artist, de aceea nudurile femeilor ce le vezi expuse aci nu sunt de natură a aţâţa nervii cuiva, au calitatea pe care le-am expus-o de mai multe ori până acum, de a fi o reuniune interesantă de linii, curbe şi valori"...

Cu doi ani mai târziu, în prefaţa catalogului expoziţiei din 1925 (Sala Cartea Românească), Tudor Arghezi a scris: "Delicat în nuanţe şi splendori fragile, meşterul nostru ne povesteşte tainele culorilor văzute pe dinăuntru, învăluite în borangic".
Am reţinut atunci un tablou intitulat "Noutăţile zilei", în care o femeie în chimono galben citeşte un ziar, tablou ce a fost reprodus de atunci în nenumărate reviste şi publicaţii. E una din cele mai subtile picturi ale meşterului. Chimonoul galben şi fotoliul verde sunt înviorate de cobaltul unui vas cu flori palide gălbui, aşezat pe o masă în centrul tabloului.
Îmi mai plăcuse la acea expoziţie, între altele, un peisaj cu doi copaci pe malurile Senei, intitulat "Gemenii", ce l-am recomandat unui prieten, care se tot învârtea în jurul tabloului şi nu se decidea, căci preţul i se părea cam scump.
- Tablourile bune nu sunt niciodată scumpe, fereşte-te de cele ieftine, l-am sfătuit eu.
La sfârşitul expoziţiei, colegii şi prietenii lui Pallady, i-au dat o masă la "Suzana". Erau acolo Ressu, Steriadi, Tonitza, Han, Ştefan Dimitrescu, Minulescu, Adrian Maniu şi alţi câţiva. Am fost invitat şi eu.

Venind vorba de pictori şi amatori, Ştefan Dimitrescu relevă tabloul reţinut de mine, spunând că preţul plătit era la înălţimea operei, la care am răspuns:
- Şi când mă gândesc că eu l-am plătit o dată şi el mă plăteşte o viaţă întreagă.
A fost un moment de entuziasm şi aplauze.
Din acea clipă, am câştigat simpatia lui Pallady, de care m-am apropiat din ce în ce mai mult în cursul anilor, urmărindu-i creaţia şi reţinându-i picturi cam din toate expoziţiile ce s-au succedat.
Când plecam la Paris, îl vizitam în atelierul său dintr-o clădire veche din "Place Dauphine", de unde priveliştea înspre Sena e încântătoare şi i-a inspirat frumoase peisaje.
Într-una din vizitele mele am zărit într-un colţ al atelierului un mic studiu foarte delicat şi subtil, foarte personal, după celebrul tablou al lui Manet, "Olympia".
- Iată cum trebuia să-l picteze Manet! mi-a zis Pallady.
La un prânz, la pictorul Aman Jean, la care asista şi Albert Bernard, fericitul decorator al plafonului Comediei Franceze, soţia acestuia, contrariată de observaţiile pe care le făcea Pallady unora şi altora, i se adresă:
- În definitiv, care este pictura ce vă place?
- Aceea pe care aş dori să o pot face!
Pallady considera arta ca o tendinţă spre desăvârşire. ...
Ştiindu-mă admirator al lui Petraşcu, a cărui pictură nu o înghiţea de loc, Pallady îmi spunea că era pusă prea mult pe materie şi prea puţin pe spiritualitate.
...

Într-o altă împrejurare, la o expoziţie, Pallady se năpusti asupra mea pentru că admiram mai mult un peisaj de Petraşcu care era atârnat în apropierea unei pânze de a lui.
- Nu vezi că ciobanul ăsta păcătuieşte prin prea multe calităţi materiale în dauna celor spirituale?
Atunci eu am făcut reflexia următoare în legătură cu un peisaj al lui cu armonii stinse:
- Crezi că orice pictură leşinată e şi spirituală?
Pallady părăsi subit expoziţia. A doua zi, întâlnindu-mă, mi se adresă candid:
- Crezi că pictura mea e anemică ?
- Nu m-am gândit la aşa ceva, dar am reacţionat, deoarece uneori eşti prea absolut şi prea crud cu alţii. Dealtfel fiecare se exprimă potrivit temperamentului său, pictura nu e numai geometrie, însuşi cuvântul pictură înseamnă a te exprima prin culoare şi prin urmare tocmai aceste calităţi specifice culorii pot îmbogăţi şi înnobila opera de artă. Plutarc avea dreptate pledând pentru colorişti, despre care spunea că produc impresii vii asupra spiritului, culoarea fiind izvorul unor iluzii mai puternice.
- Ha ! Ha! Ha! eşti un oriental, covoare, safire, topazuri şi rubine, te înţeleg acum!
- Nu contest că spiritul trebuie să frâneze simţurile, şi dumneata ştii cât îl admir pe Leonardo, Michel-Angelo, Rafael şi Pierro de la Francesca, dar te întreb dacă poţi rămâne indiferent la umanitatea şi nobilele armonii ce apar în opera lui Tizian care împăca ambele viziuni.
...


Theodor Pallady, Pălăria şi umbrela artistului



Într-o discuţie asupra clasicilor şi romanticilor, Pallady îl considera pe Ingres deasupra tuturor.
- Dar Delacroix nu-ţi spune nimic?
- Cu el începe degringolada picturii!
- Totuşi!
- Da, compoziţia Libertatea îndrumând poporul pe baricade e fericită. E bine compusă şi frumos desenată, adaugă Pallady.
- Dar am văzut în atelierul dumitale din Paris o mică copie după Femeile din Alger a lui Delacroix?
- Nu spun că nu e interesant, e chiar frumos, dar aminteşte-ţi de marea Odaliscă a lui Ingres, plasată în faţă, ce linii, ce nobleţe, ce puritate! Şi îmi oferi o frumoasă fotografie după Odalisca lui Ingres.
- Totuşi Baudelaire înclina mai mult spre Delacroix.
- Era din clanul romantic.
- Eşti pentru o artă mai cerebrală.
- Unde nu-i cap, vai de picioare!

Întrebându-l odată ce credea de Picasso, precursorul curentelor abstracte în pictura contemporană, Pallady îi recunoscu anumite merite, dar spuse că îl preferă pe Matisse, în cazul când acesta nu alunecă în deformaţii în concurenţa cu Picasso.
...

Privind odată tabloul lui Nicolae Grigorescu intitulat Paznicul de la Chailly, Pallady fu contrariat de faptul că Grigorescu pictase un pistol în mâna paznicului.
- Ce rost are pistolul acesta? mă întrebă Pallady.
- Dumneata găseşti mai firesc un pistol într-o natură moartă, cum ai pictat în câteva, decât în mâna unui paznic ?
- Hm!
Într-o zi, ne-am despărţit certaţi după o discuţie cu privire la Nicolae Grigorescu, pe care îl considera ca "un mauvais Corot". Cu toate controversele noastre, simţeam că el aprecia rezistenţa mea căci nu-i suferea pe conformişti, îi plăcea dialogul viu, combativ, în care îşi încrucişa spada plin de vervă.
Despre educaţie spunea că e un camuflaj. De aceea nu era de acord cu felul de a se comporta Steriadi, pe care-l găsea foarte concesiv, abil în viaţă şi amabil în pictură.
Îl prefera pe Ştefan Popescu, pe care îl considera ca un om de treabă, cu toate că nu-i găsea calităţi ca pictor; îmi spunea că arta lui e la nivelul publicului.
...

Dintre pictorii mai tineri avea simpatie pentru Tonitza şi Ciucurencu şi acum în urmă pentru Corneliu Baba.
Pallady nu era un om comod. Fire irascibilă, căuta parcă dinadins gâlceava.
În timpul celui de al doilea război mondial, pe când prânzea singur la o masă ceva mai mare la Continental, un ofiţer hitlerist se apropie rugându-l să-i permită sa ia loc într-un colţ al mesei, la care Pallady ripostă:
- J\'ai besoin de mon espace vital.
Văzându-mă odată îmbrăcat în negru, mă întrebă:
- De ce eşti îmbrăcat aşa?
- Mă duc la înmormântarea lui Petraşcu.
- E mort de multă vreme!
Uitându-se apoi mai de aproape la hainele mele, deşi nu prea noi, dar călcate cu îngrijire, îmi arată cu mândrie vestonul său din şalac mănăstiresc, pe care îl purta de peste un sfert de veac, uzat şi cârpit cu aţă mai groasă, cu petice mai vizibile, de care se mândrea ca de nişte răni.
- Dacă toţi am face ca dumneata, nu ai fi ce eşti, adică un original, i-am răspuns. Iartă-mă, dar eşti totuşi cam cabotin.
...

Într-o bună zi Pallady a fost chemat la prefectura poliţiei să examineze nişte tablouri cumpărate de un reclamant care aflase apoi că erau false.
Pallady examinând tabloul spuse că nu era de dânsul, dar că lucrarea era interesantă şi că falsificatorul avea talent.
- Ce pretenţie aveţi împotriva falsificatorului? îl întrebă inspectorul de poliţie.
- Cred că trebuie arestat cumpărătorul, interveni Pallady, fiindcă a cumpărat un fals.
Odată, la Paris, tocmai ieşeam dintr-o galerie de pictură din "Rue La Boétie", când l-am întâlnit pe Pallady care m-a întrebat ce am făcut acolo.
- Am tocmit un tablou de Cézanne.
- Mă rog, ce reprezintă?
- Un portret de fată de la ţară.
- Să nu iei un portret de Cézanne, mai bine ia un peisaj sau o natură moartă.
Înapoindu-mă în ţară, primesc o scrisoare de la Pallady, în care îmi scrie, sfătuindu-mă să renunţ la tabloul de Cézanne care costa atât de mult.
I-am răspuns că pentru mine Cézanne e Alfa şi Omega picturii moderne, la care dânsul mi-a ripostat în scris că Cézanne este Alfa şi Omega picturii sale.
Peste câteva zile, primesc o altă scrisoare în care îmi scrie că bine am făcut că am reţinut portretul de Cézanne.
Nu ştiu dacă Matisse i-a vorbit ceva despre achiziţia mea, dar aflându-se din întâmplare la Galeria Rosenberg pe când priveam tabloul în chestiune i-am afirmat că tabloul acesta de Cézanne îmi place cât un portret de Tintoretto.
- Bien mieux, mi-a răspuns Matisse, il est plus intéressant.





0 comentarii

Spacer Spacer