© Destinaţii culturale / Krikor H. Zambaccian: Zambacu


Pe Ion Theodorescu Sion îl cunoscusem, după cum am arătat, în atelierul lui Bunescu, în 1913, la Constanţa.
Ne-am revăzut apoi, în timpul războiului din 1916 la Cernavodă şi apoi în 1917 la Iaşi.
Legasem o strânsă prietenie cu el, întărită prin admiraţia comună pentru Cézanne şi Renoir, de care îmi vorbea cu entuziasm.
- Zambulac bre! tătucu Cézanne! tătucu Renoir! Allah bre ! îmi spunea el.
Dacă poetul Ion Minulescu îmi oferise placheta sa de poezii Romanţe pentru mai târziu cu dedicaţia: "Şi tu, Zambacule, eşti o romanţă pentru mai târziu", Theodorescu Sion îmi prevestea că voi deveni un fel de Lacazo al României. Francezul Lacazo a fost colecţionarul de artă care a dăruit Luvrului o splendidă colecţie de pânze franţuzeşti din secolul al XVIII-lea, precum şi câteva admirabile opere de Rembrandt.
E adevărat că prin entuziasmul meu stimulam pe unii dintre artiştii noştri mai evoluaţi, ceea ce îl determina pe Şirato să spună că aş fi un "Vollard" al României.
Când Theodorescu se încălzea la cuvintele mele, îmi declama o poezie a lui Macedonski Akşam Dovalar (Rugă de seară), vrând prin aceasta să aducă un fel de omagiu orientalului ce eram:

În Kars, sub cer cu fund de aur.
Pe când e soarele-n apus,
Încolăcit ca un balaur,
Pe după deal aproape dus,
S-arată-n galbenul ce scade,
Topindu-şl faţa în azur,
O minaretă cu arcade
Ce predomneşte împrejur
-
O vezi cu alba-i siluetă
Ca o fantasmă sub iaşmac
Ce-ascunde forma ei cochetă
Şi nişte ochi ce nu mai tac,
În micul ei pridvor de scânduri
Apar doi hogi în relief
Din care unul stă pe gânduri
Privind în zarea de sidef.
Celalt purtând pe cap turbanul
Ţesut din verde ibrişin
Psalmodează Alcoranul
"Alah akbar! Alah kerim
!"

Şi Minulescu îmi recita versuri prin 1908 "îmi pare", când era funcţionar la Administraţia domeniilor din Constanţa. Mă lua de braţ, îndreptându-ne spre digul care duce la far şi declama sonor următoarele strofe, dedicate într-un volum pe care scrisese: "Şi tu Zambacule eşti o romanţă pentru mai târziu":

Sosesc corăbiile,
Vino,
Să le vedem cum intră-n port
-
Să le vedem cum obosite de-atâta luptă cu furtuna
Îşi lasă ancorele grele, să cadă una câte una,
Aşa cum fiecare parcă şi-ar îngropa câte-un mort.
Sosesc cu pânzele umflate,
Ca nişte sânuri de femeie
Pe care-o buză pătimaşe le-a învineţit de sărutări
Şi parc-aduc cu ele toată splendoarea vechilor serbări
În cinstea lui Neptun
-
Temutul stăpân al mărilor Egee -
Sosesc din larg, misterioase
Ca nişte semne de-ntrebare
...
Nu ştim din care fund de lume -
Din răsărit
Sau din apus
-
Dar ştiu că ori de unde pleacă
Ne-aduc veşti noi şi-ndestulătoare
...
Sosesc corăbiile...
Vino!
Să ne-ntrebăm ce ne-au adus
!

Theodorescu Sion era foarte îndemânatic în meşteşugul pictoricesc. Nimeni ca el, în pictura noastră, nu a trecut prin mai multe faze sau maniere. A fost pe rând impresionist, divizionist, realist influenţat de Ressu, sintetist influenţat de Cézanne, apoi s-a adăpat un timp din maniera lui Derain de a construi copacii, iar în naturi moarte a împrumutat şi de la Braque unele forme sintetice.
Când a încercat compoziţia cu tematica specificului românesc pe placul cercurilor "gândiriste", Theodorescu Sion nu a reuşit să dea viaţă figurilor şi nici prospeţime peisajului. Totul era compus cerebral şi cu reminiscenţe din Cézanne şi Darain, Theodorescu Sion urmărind un decorativ nelipsit de euritmii.
Întrebat de un publicist cum înţelege el "specificul naţional", Theodorescu Sion a răspuns:
"Sentimentul plastic al românismului se deosebeşte de celelalte popoare printr-o sensibilitate aparte. O discreţie în gingăşie şi armonizarea unui cromatism în surdină. Totul se contopeşte calm şi limpede ca o după-amiază de vară" (F. Aderca - Mic tratat de estetică).
Or, nimic din toate acestea în pictura lui Theodorescu Sion, nici discreţie, nici gingăşie, nici limpezime şi nici măcar o zi însorită de vară - totul zbuciumat şi chinuit într-o atmosferă sumbră (compoziţiile La fântâna lui Manole, La izvorul troiţei etc.).

Când Theodorescu Sion nu era preocupat de o compoziţie abstractă, în care încărca şi elemente de artă decorativă ca oale, linguri, fructe, ouă etc, ca să dea un specific local, atunci era mai sensibil, mai firesc şi mai pictural, natura îi sugera prospeţime de ton şi armonii savuroase, pe care le picta din materie onctuoasă.
Theodorescu Sion avea un caracter foarte capricios, era prietenos şi generos cu unii tineri, pe care îi invita la dânsul în atelier, urmărind să apară ca un şef de şcoală, însă nu-i suferea atunci când ei se eliberau. Era gelos nu numai pe cei din generaţia sa (Ressu, Iser, Tonitza, Şirato etc.), dar şi pe unii tineri care îşi luau zborul cum a fost cazul lui Ciucurencu, când acesta şi-a avut expoziţia de debut (sala Mozart, deasupra restaurantului Modern din strada Sărindar - 1935), în timp ce el, Sion, avea expoziţia sa personală la Fundaţia Dalles.
Şi cum atunci eu m-am ocupat mai mult de Ciucurencu, decât de Theodorescu Sion, el s-a înfuriat şi a pus o placardă la uşa expoziţiei: "E interzisă intrarea câinilor şi a lui Zambaccian".
Bineînţeles că furtuna a fost de scurtă durată. Soţia pictorului a rupt cartonul, iar Theodorescu Sion, întâlnindu-mă, m-a sărutat!

0 comentarii

Publicitate

Sus