Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Zambaccian

...l-am cunoscut pe marele colecţionar de artă


Romeo Hagiac

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Era în anul 1948. Mă găseam în Bucureşti, într-o perioadă foarte grea de după război: lipsuri, arestări, procese politice etc. Cu câteva luni înainte, fusesem înlăturat din cadrele Marinei, admirator al Marinei engleze şi simpatizant al partidelor istorice. Pe atunci, cu astfel de calificative la dosar, era greu de găsit un serviciu, mai ales că,F în afară de meseria de ofiţer de marină, nu aveam o altă pregătire.

Şansa mea a fost că o rudă, Adina Condurachi (sora academicianului Emil Condurachi) să fie custode la Muzeul ce adăpostea colecţia de artă donată, cu un an înainte, Statului Român, de către marele colecţionar Krikor H. Zambaccian. Tocmai atunci se căuta pe cineva pentru postul de secretar. Cu sprijinul Adinei Condurachi, am fost prezentat directorului muzeului Krikor H. Zambaccian. Principala sa condiţie pentru angajare era ca persoana respectivă, pe lângă alte calităţi (tinereţe, seriozitate, carte), să nu aibă o legătură cu domeniul artelor plastice, cerinţă pe care eu o îndeplineam. Aşa s-a făcut că, în septembrie 1948, am fost angajat ca secretar al muzeului. Aveam 26 de ani. În afară de treburile administrative, principala sarcină a mea a fost contribuţia la inventarierea preţioasei colecţii, recent donate de ilustrul colecţionar, o operaţie migăloasă ce presupunea studierea şi descrierea tehnicii folosite, autorul, dimensiuni etc. Toate datele erau transcrise în fişe şi în registrele de inventar ale tuturor tablourilor şi obiectelor din patrimoniul muzeului. În acest fel, mi-au trecut prin mâini toate tablourile, desenele şi mobilierul din colecţia lui Zambaccian.

Acea perioadă a fost pentru mine o adevărată şcoală, ce mi-a deschis o lume pe care o cunoşteam prea puţin, o lume de vis la care nu am renunţat niciodată. La aceasta a contribuit şi lectura cărţilor de specialitate din biblioteca muzeului, donată odată cu colecţia de artă. De la început, am fost impresionat de personalitatea ilustrului colecţionar şi critic de artă, pasiunea cu care se implica în tot ceea ce înseamnă artele plastice în acea vreme, dragoste de frumos, generozitatea faţă de artişti, spiritul critic şi simţul extraordinar de a distinge şi alege. Pentru colecţia sa, cerea ce era mai valoros din punct de vedere artistic. Cred că sunt puţine colecţii ca aceasta, în care toate obiectele de artă să fie de primă calitate, indiferent de autor.

În răstimpul în care am fost secretarul muzeului, am avut şansa de a asista la adevărate colecţii de artă cu participarea iluştrilor maeştri în pictură: Pallady, Iser, Ciucurencu, Baba şi alţii. Era o revărsare de spirit extraordinară, o încântare să-i asculţi, de la verva ironică şi boemă a lui Pallady, la seriozitatea lui Ciucurencu sau la bonomia lui Iser.
Pe ultimul îl vedeam cel mai des deoarece, în acel an, 1949, picta portretul lui Zambaccian în sala mare de la parterul muzeului, lângă biroul în care lucram şi eu. Aranjamentul era în măsură să-l prindă pe colecţionar cât mai mult timp pentru pozat.
De altfel, mulţi pictori l-au imortalizat pe "Zambacu" în portrete. În afară de Iser, de care am pomenit, au fost: Petraşcu, Ciucurencu, Baba şi Pallady. Acesta din urmă m-a impresionat cel mai mult. Îl ţin bine minte: înalt, svelt, elegant în costumele sale originale şi faimoasa sa pălărie turtită, afişa în permanenţă o frondă faţă de societate şi de colegii de breaslă, exprimate în fraze lapidare, presărate de aforisme, într-o franceză fără cusur.
Regret că nu am păstrat, în copie, însemnările pe care mi le solicita Zambaccian, însemnări care cuprindeau cele mai interesante subiecte în colocviile de seară şi la care luam parte. Unele dintre acestea le-a folosit în cartea sa "Însemnările unui amator de artă".

De curând fusese primit ca membru corespondent al Academiei Române. Onora această recunoaştere a calităţilor şi activităţii sale pe tărâmul artistic, de colecţionar generos, de critic şi de Mecena prin conferinţe, articole şi pagini memoriale. Şi erau diverse: de la "coloare" şi formă la prelegeri despre marii artişti contemporani pe care îi cunoscuse, mai ales cei din Bucureşti şi de la Paris. Nu era numai un erudit, era şi un pasionat şi fiecare expunere era o profesiune de credinţă.
În afară de conducerea muzeului, pe care o păstrase prin actul de donaţie, K.H. Zambaccian preluase şi direcţia magazinului "Romarta" recent înfiinţat, conceput iniţial pentru comercializarea obiectelor de artă. Magazinul era amenajat pe Calea Victoriei, în locul fostei celebre bodegi "Dragomir Niculescu".
Prin profilul magazinului, colecţionarului îi treceau prin mână, spre expertizare şi evaluare, obiectele de artă oferite pentru achiziţie de diversele persoane particulare.
Dacă printre acestea apărea vreo piesă interesantă cu calităţi artistice deosebite, o ducea acasă, la muzeu, pentru a o "gusta". Practic, aşeza obiectul proiectat pe peretele alb, fără ferestre, din dormitorul de la etaj, mobilat numai cu un pat dublu, o noptieră şi un aparat de radio. În acest decor auster Zambaccian îl privea câteva zile, după care îl expertiza şi evalua şi, dacă îl interesa, îl achiziţiona. La fel proceda şi cu alte oferte.

În acest mod, colecţionarul selecţiona cu grijă, cu un simţ extraordinar, tot ce era frumos şi valoros şi cumpăra obiectul, fără a fi influenţat de personalitatea artistului.
Cu toate că fusese un bogat industriaş şi a cheltuit o avere pentru colecţia sa, K. H. Zambaccian era foarte cumpătat şi econom. Locuia la etajul muzeului, întregul menaj făcându-l cei doi îngrijitori ai muzeului, o pereche de maghiari ardeleni plătiţi de la buget. Masa pe care o servea împreună cu soţia sa era frugală. Uneori luau masa în sufragerie - sala din muzeu în care pe perete erau expuse tablourile lui Luchian.
Nu ţin minte să fi avut musafiri la dejun sau la cină. Faţă de noi: Adina Condurachi şi cu mine, singurii funcţionari ai muzeului, directorul K.H. Zambaccian avea o atitudine deosebit de caldă, niciodată nu a ridicat glasul la noi, sau să ne facă vreo observaţie. La rândul nostru, eram fascinaţi de personalitatea sa. Curând după angajare, am îndrăgit muzeul, tablourile expuse, am citit şi m-am instruit suficient ca să fiu un bun ghid şi să fiu apreciat de directorul nostru.

Din păcate, la 1 martie 1949, am fost concediat, postul fiind suprimat. Deoarece câştigasem experienţă şi aveam excelente referinţe de la ilustrul K.H. Zambaccian, am fost rechemat după câteva luni la minister şi angajat, la 9 oct. 1948, ca secretar la "Muzeul de artă şi arheologie" de la Şosea (fost Muzeul Naţional "Regele Carol I"), devenit ulterior "Muzeul de Artă Populară al RSR", azi "Muzeul Ţăranului Român".
Am lucrat la acest muzeu timp de peste 13 ani ca secretar şi apoi contabil şef (eram licenţiat al Academiei Comerciale), până în anul 1961 când, luând o diplomă de inginer, am părăsit definitiv domeniul artelor.
Pentru mine, întâlnirea cu K.H. Zambaccian a fost un punct de răscruce al vieţii mele, căci mi-a descoperit o lume de frumos şi înălţare sufletească pe care o retrăiesc şi acum. În călătoriile mele prin Europa, nu a fost muzeu în care să nu intru căutându-i, în primul rând, pe impresionişti, cei pe care academicianul K.H. Zambaccian m-a învă-ţat să-i înţeleg şi să-i iubesc.
Am trăit în anii dictaturii comuniste drama desfiinţării muzeului şi risipirea colecţiei şi a cărţilor din bibliotecă, dar am trăit şi bucuria când, după revoluţia din decembrie 1989, muzeul a fost redeschis păstrându-se viziunea marelui Colecţionar.






0 comentarii

Spacer Spacer