Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Zambaccian

O călătorie în Orient


Krikor H. Zambaccian

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-o bună zi, m-am îmbarcat pe o mică navă ca să ajung la Constantinopol, de unde traficul de vapoare era reluat în toate direcţiile Mediteranei şi ale oceanelor.
După aproape cinci sute de ani de la cucerirea Constantinopolului de către turci, autoritatea otomană a fost vremelnic înlăturată. Fâlfâiau acolo, acum, drapelele naţiunilor aliate, navele de război ale puterilor învingătoare ancorau ostentativ în faţa Cornului de aur. Creştinii se minunau, aşteptând ziua sfinţirii bisericii Sfânta Sofia.
Mulţimea mişuna pe cheiuri, unde se încrucişau toate rasele şi se auzeau toate graiurile.
Pitorescul bazarelor, ingeniozitatea vânzătorilor ambulanţi, tipurile levantine, graţia cadânelor învăluite, figurile resemnate ale turcilor bătrâni mi-au cucerit atenţia, de nu mi-am dat seama cum a trecut întreaga dimineaţă.
După-amiază, m-am urcat pe caic şi am trecut pe ţărmul Asiei Mici, la Scutari, de unde priveliştea e mai cuprinzătoare şi mai atenuată de haosul acelor linii şi culori, de luciul de metal şi raze orbitoare a acestui orient divers şi fără destin, care te uimeşte şi se adresează numai ochilor şi întru nimic spiritului, de aceea anticii îl considerau barbar.

A doua zi, când m-am îmbarcat pe un vapor ca să plec mai departe, n-am mai regretat acea feerie a "Cornului de aur" şi mi-am îndreptat privirea spre cheiurile singuratice ale palatelor Dolma Bagcé şi Caragan, care apăreau ca nişte dantelării de marmură pe ţărmul de smarald.
Dimineaţa următoare ne aflam în plină Egee, vasul plutea uşor pe unde liniştite şi despica apa cu eleganţă, stăpâneam din ochi întregul univers de sub bolta de azur.
Stendhal spune că ,,La proximité de la mer détruit la petitesse", (Prezenţa mării desfiinţează meschinăria.) sentimentul meu, însă, îl depăşea. Cine ar putea nega contribuţia mării în promovarea imaginaţiei greceşti ? Legendele lor erau transmise prin navigaţie, amplificate de vântul care umfla pânza corăbiilor. Mă gândeam la Medeea, la argonauţi, la Theseu, care răpise pe Ariadna şi naviga spre Naxos, în sfârşit, la toată aventura nautică a acestui popor frenetic.
În primul război mondial, Grecia beneficiase de libertatea mărilor şi se îmbogăţise de pe urma flotei sale comerciale. Atena cunoştea atunci o prosperitate rară, faţă de mizeria celui de al doilea război mondial.
Acei ce veneau din ţări secătuite priveau cu ochii sciţilor de altădată la tot belşugul şi fastul ce-l întâlneau în cale, la aurul ce se revărsa la orice răspântie.
Viaţa se scurgea în plăcere şi discuţii, numai că, în loc de Agora de altădată, grecii se lăfăiau acuma prin cafenele, iar noaptea, din cauza căldurii toride, se plimbau pe plaja din Fallero.
În lumina orbitoare a farurilor de la Atena, Pireul şi Fallero păreau feerii. Valurile de oameni ce se revărsau mă făceau să mă întreb când lucrează şi când se odihnesc oamenii aceştia.
În noaptea aceea şi luna îşi întorsese privirea de la oraşul sibarit, mângâind cu razele sale coloanele Partenonului, Athena părea furişată, de ruşine, în umbră.

A doua zi m-am urcat pios pe Acropole şi m-am îndreptat mai întâi spre Partenon.
Această perfecţie de linii şi proporţii, de stil şi simetrie, m-a lămurit mai mult decât un curs de estetică şi o lecţie de geometrie, Partenonul fiind o logică aplicată.
Copleşit de emoţie, am păşit sfios printre severele coloane dorice, solemne şi grave, până am ajuns la Erechteion, unde m-am destins în faţa cariatidelor, care nu-mi păreau atât de impasibile în imobilitatea lor, căci treceau de la austeritatea dorică la supleţea şi eleganţa capitelelor ionice, lucru ce se simte mai bine în faţa minunatului templu al Athenei Nikë, izolat pe o stâncă, profilat pe azur, de unde privirea îmbrăţişează infinitul zărilor dincolo de ape.
Acest giuvaer, zvelt prin arhitectura sa, intim prin dimensiuni, surprinzător prin basoreliefurile sale, cioplite atât de diafan, ne impresionează şi înduioşează prin legenda sa. Micul templu era închinat zeiţei Nikë (Victoria) pe care poporul o imagina fără aripi (Apteros) pentru ca să nu poată zbura şi părăsi Athena.

Aceste trei temple, trei minuni ale arhitecturii elene, n-au putut fi depăşite şi tot ce le-a urmat nu a fost decât un slab reflex, dacă nu o imitaţie.
Muzeul din Acropole conţine pe lângă statui şi fragmente de marmură ce aparţineau templelor de odinioară, dărâmate de perşi în anul 480 înaintea erei noastre, şi câteva capodopere datorate lui Fidias şi elevilor săi, lucruri descoperite printre ruinele Partenonului şi ale Erechteionului. De asemenea, muzeul păstrează şi reliefurile balustradei templului Athenei Nikë.
În acest mic muzeu se poate urmări succint evoluţia sculpturii greceşti; de la arhaici şi până la Fidias şi epoca sa. Începând cu acele impasibile "Coree", care amintesc de idolii de lemn primitivi (Xoana), trecem la altele, mai expresive, până ce ajungem la frizele Partenonului, cioplite de Fidias, şi la cele ale templului Athena Nikë, dăltuite de elevii săi.
Cu aceştia se substituie pe nesimţite cultul frumosului în artă, sentimentului hieratic şi astfel, sculptura se descătuşează de rigidităţile ascete, sugerând viaţa, printr-o mişcare a formelor şi printr-un sentiment al figurilor. Cu aceeaşi metodă cronologică a fost organizat marele şi bogatul muzeu naţional din str. Patissia, unde s-a adunat tot ce s-a putut descoperi în Grecia, în ultimele decade ale secolului trecut.
Acolo, în săli spaţioase şi luminoase, se poate urmări treptat dezvoltarea sculpturii greceşti, începând de la arta myceniană.
Încercând expresivităţi mai timide, aceasta a pregătit libertăţile de mişcare ale unui Polictet, contorsiunile şi dinamismul Discobolului lui Miron, apoi stilul şi viziunea lui Fidias şi astfel sculptura s-a ridicat la acea nobleţe şi euritmie, la un ideal, ce nu s-a mai putut depăşi.
Seninul Praxiteles şi elevii săi, în căutarea sentimentului şi a unui fior mai senzual, au coborât divinităţile de pe Olimpul lui Fidias în cercul muritorilor de rând.

Astfel, arta greacă a început să pătrundă prin Lysippe în cutele sufleteşti ale omului, până ce s-a lăbărţat în sibarismul şi sensualismul alexandrin.
Am plecat din Grecia copleşit de artă şi înaripat de amintiri, înapoiat la Constanţa, obsedat de tot ce văzusem şi simţisem, mă retrăgeam la ţărmul mării, unde, în faţa singurătăţii albastre, aveam vedenii, îmi apărea Partenonul, apoi operele muzeului de pe Acropole, minunatul cap numit Efeb, apoi Moscoforul (omul care poartă o văcuţă în spinare), atât de expresiv, de lapidar şi hieratic, că face trăsătura de unire cu egiptenii. Apoi relieful zeiţei Athena cu cască, ce se apleacă sprijinită pe o lancie ca să plângă morţii, frescele lui Fidias, acel admirabil relief al balustradei templului Athena Nikë, atât de străveziu cioplit, încât, printre draperiile diafane ale unei divinităţi, apare eleganţa mişcării prin care zeiţa îşi leagă sandala şi tot evocând, aşteptând cu gândul ca Tethis să se ridice din ape.
Mă gândeam apoi la vasele greceşti, amforele şi craterele ceramice, ingenios decorate cu desene suple, de o puritate remarcabilă, evocând scene din mitologie pe care pictorul Ingres le recomanda elevilor săi, spunându-le: "Etudiez les vases, je n\'ai commencé a comprendre les Grecs, qu'avec eux !" (Studiaţi vasele, numai datorită lor, am început să-i înţeleg pe Grecii antici.)




0 comentarii

Spacer Spacer