Primul tablou de Petraºcu care m-a entuziasmat a fost o marinã din Balcic, ce a aparþinut Muzeului Simu, astãzi fiind expusã la Galeria Naþionalã a Muzeului de Artã al R.P.R.
Expoziþiile "Tinerimii artistice" dinainte de primul rãzboi mondial culminau prin incandescentele de luminã ºi colorit din pânzele lui Luchian ºi prin luminile telurice ce scãpãrau din tablourile lui Petraºcu.
Era contrastul dintre suavitãþile celeste ale lui Luchian ºi pedalele adânci ºi metalice ca de orgã ale lui Petraºcu.

Luchian a murit în 1916, dar de fapt þintuit în pat de boalã el încetase sã picteze din 1913.
Nu am apucat sã-l cunosc pe Luchian. Cu Petraºcu, care era mai tânãr, m-am împrietenit ºi timp de douãzeci ºi cinci de ani, pânã la sfârºitul zilelor sale, îl vizitam în fiecare duminicã ºi de sãrbãtori cu regularitatea unui discipol; uneori, când întârziam, soþia pictorului îmi telefona: "Iorgu te aºteaptã".
Cele dintâi impresii asupra picturii lui Petraºcu mi-au fost nelãmurite ºi stranii. Îmi dãdeam seama cã în arta acestui pictor se petrecea ceva neobiºnuit, pictura sa îmi apãrea la început ca un lucru vãzut ca printr-un geam afumat sau ca ceva scos dintr-o hrubã cu cãrbuni, aceasta în contrast cu pictura altora, care te seduce dintr-odatã. Ce-i drept, pictura lui Petraºcu te invitã la o adâncire, în ea se împleteºte realul cu irealul ºi apare magicul, uneori chiar supranaturalul; pictura aceasta îmi evocã uneori un climat de alchimist. Delavrancea întreba pe pictor:
- Ce pui tu în tablourile tale cã mã miºti ?
Tot el rãspundea:
- Mãi le dramatizezi!

Într-adevãr, o dramã se petrecea în pictura lui Petraºcu, nu o dramã în sens figurativ, ci o dramã a esenþelor plastice, o dramã a culorilor prin contraste, o dramã a formelor ce se compun din asimetrii în pofida exigenþelor de simetrie, în ciuda perspectivei. Petraºcu nu descinde din geometricul Renaºterii florentine, Petraºcu purcede din clocotul coloriºtilor veneþieni cum ar fi Tintoretto, trecând prin baroc, prin Goya, Delacroix ºi Daumier. El aparþine, prin viziune tehnicã ºi temperament, epocii 1830 ºi totuºi e atât de actual prin elanul sãu de reînnoire, prin dispreþul conformismului ºi prin latura revoluþionarã ca viziune a artei sale.
Dacã Luchian te invitã la vis ºi meditaþie, Petraºcu sugereazã energie ºi fantasc.

Într-o naturã moartã de Petraºcu, care e totuºi concretã, gãseºti un climat halucinant, de multe ori lucrurile apar ca niºte nãluci ce vin din lumea umbrelor.
Petraºcu preferã interioarele în care domneºte o liniºte patriarhalã, un mister de unghere, cum ar fi în tablourile cu arhondãria mãnãstirii Târgoviºte, în care lumina se strecoarã dinafarã ºi nu se destramã în vibraþii, ci se cristalizeazã într-un ºuvoi incandescent.
În general, peisajul nu-l intereseazã ca atare, ci mai mult ca un prilej de evocare cromaticã. Palatele veneþiene, clãdirile medievale de la Sighiºoara, Biserica domneascã de la Târgoviºte, uliþele vechi ale unor localitãþi din Bretania etc. sunt redate în aspectul lor vetust, Petraºcu cãutând vechiul dupã cum un arheolog ar scotoci trecutul.
Petraºcu a pictat marea pentru nostalgicul zãrilor albastre, pentru neastâmpãrul valurilor spumegânde, pentru acel duo de ultramarin ºi verde smarald, printre care se strecoarã reflexele cerului de azur. În zilele înnourate, când atmosfera e umedã, nimeni ca el nu a smuls din verdele smarald ºi din gri acele inefabile moliciuni.
În unele din portretele sale, pictorul reuºeºte sã dea figurilor prestanþa dogilor veneþieni, cum ar fi autoportretul sãu cu bonetã roºie, portretul inginerului Romaºcu etc.
Într-o zi, pe când intram pe poartã, înainte ca sã-mi scot pãlãria neagrã de pe cap, Petraºcu mã opreºte ºi, privindu-mã atent, îmi spune: "Parcã ai fi unul dintre sindicii lui Rembrandt!". ªi s-a apucat imediat sã-mi facã portretul.

Avea un cult pentru Rembrandt, îmi vorbea deseori de capodoperele lui de prin muzeele pe care le vizitase.
Dar cu aceeaºi pasiune îmi evoca pe Velasquez ºi pe Goya. În arta lui Petraºcu se intercepteazã uneori o înrudire cu pictura spaniolã. Reamintindu-i odatã pictorului ªirato aceste înrudiri, el mi-a rãspuns:
- Petraºcu - un Velasquez ratat!
Nu se putea o recunoaºtere mai elocventã a calitãþilor meºterului nostru.
Dintre pictorii români, el pãstra un cult pentru Grigorescu. Îmi vorbea deseori de farmecul, de verva ºi de gingãºia artei acestuia, de moliciunile de tuºã, de acea anvelopã aurie în care acesta cuprinde figura umanã, de acea discretã senzualitate în care modeleazã figura femininã în ale cãrei priviri ºi în al cãrei ten simþi cã pulseazã viaþa, de energia figurilor virile, mai cu seamã cele de evrei, care se apropie uneori pânã la nivelul unui Rembrandt ºi Rubens! Mi-a vorbit în câteva rânduri de acea minune care e Amatorul de tablouri. Lângã o fereastrã prin care se revarsã lumina tamisatã, ºade de profil un amator ce priveºte un tablou aºezat în faþa sa, jos la picioare. E o ambianþã de înaltã spiritualitate, un climat în care pluteºte un har transmis admiratorului de artã ºi pe care Grigorescu l-a evocat în subtilitãþile razelor de luminã ce învãluiesc forma ºi o încãlzesc. Petraºcu îl admira ºi pe Andreescu pentru vigoarea ºi caracterul plastic al viziunii sale. În privinþa lui Teodor Aman era mai rezervat.
Când pomenea de Luchian se înviora ºi îmi reamintea cã panoul acestuia, la expoziþiile "Tinerimii artistice", era întotdeauna o sãrbãtoare pentru ochi.
Dintre contemporani gãsea calitãþi de desen lui Ressu ºi lui Iser, recunoºtea o fineþe lui Pallady, ºi un farmec lui Tonitza.
Deºi Pallady îl ataca fãcându-l cioban, Petraºcu nu-i da atenþie. Pe Steriadi îl socotea un abil nelipsit de talent.
Petraºcu simþea însã concurenþa lui ªtefan Popescu, care se impusese în lumea marii burghezii bancare, unde arta sobrã ºi severã a lui Petraºcu nu avea ecou.
Petraºcu era apreciat mai mult în lumea intelectualã ºi în cercul unor amatori de artã mai evoluaþi.

...

Petraºcu are oarecare afinitãþi cu Cézanne, prin temperamentul sãu de colorist viguros, prin viziunea plasticã ce tinde la plenitudinea formelor închegate din materie grasã, onctuoasã.
Ca ºi la Cézanne, perspectiva nu e o preocupare geometricã cât una picturalã, ce rezultã din succesiunea planurilor de culoare.
În compoziþia tablourilor sale, Petraºcu urmãreºte ca ºi Cézanne în primul rând armonia ºi bogãþia de culoare din care reliefeazã forma în toatã densitatea specificã a lucrurilor.
Petraºcu mânuieºte penelul cu vigoare, el recurge însã cu preferinþã la cuþitul de paletã ce ia din plin materia grasã, pe care o malaxeazã ºi o aºterne apoi pe pânzã fãrã ezitãri ºi reveniri; în acest fel se menþine prospeþimea pastei ºi bogãþia de materie a suprafeþei pictate.
Petraºcu îmi arãta uneori câte o pânzã în care materia se aºezase ºi pe care o savura frecând-o cu palma, exclamând: "Vecchio !"
Pictura trebuie sã fie ca vinul de calitate, îmi spunea el, pe timp ce trece trebuie sã devinã mai bunã!
Îmi povestea cazul unui pictor orb, care frecventa expoziþiile pipãind pânza pictatã, cãci, neputând vedea, se mulþumea cel puþin cu simþiri tactile.
"Nu existã o picturã bunã fãrã o materie frumoasã, spune Signac, pentru a o obþine trebuie ca pânza sã fie bine acoperitã, hrãnitã, cãci cu timpul culoarea pãtrunde în pânzã ºi tinde sã disparã. Câte picturi graþioase vor dispãrea, pe când cele mai încãrcate tablouri ale lui Cézanne câºtigã pe zi ce trece în splendoare."
Petraºcu era conºtient de valoarea artei sale ºi mi-a mãrturisit odatã, într-un moment de sinceritate, cã pictura sa are ceva din a celor mari!

Ca om, era demn ºi rezervat, sobru ºi economicos, însã nu ezita sã cumpere culori fine, prefera culorile Blocks ºi Foinet, comanda cadre poleite cu aur veritabil de la casa Havard din Paris pentru tablourile cele mai reuºite. Spunea, dupã Ingres, "Le cadre est la récompense du tableau".
Picturile mai puþin reuºite le califica "gentile". Rareori sacrifica vreun studiu mai puþin reuºit sau ratat, cãci odatã, pe când picta la Balcic, Petraºcu îºi exersa mâna încercând sã schiþeze motivul, pe care nu-l reuºi decât la a doua sau a treia variantã. Un tânãr artist care privea la meºter, îl întrebã pe Petraºcu de ce nu rade schiþa oarecum ratatã.
- Sã aibã ºi sãracii ce cumpãra! rãspunse foarte serios pictorul.
Unii fãceau haz de zgârcenia "baciului", aºa era poreclit Petraºcu.
Ce-i drept, el nu avea înclinaþii boeme, era un om foarte socotit, de pildã, cumpãra geamuri en gros, pe care le tãia el însuºi cu diamantul, pentru ca sã economiseascã ceva din costul cadrelor; însã acelaºi om parcimonios nu ezita sã deschidã mai larg punga când era vorba de un covor persan, de cãrþi de artã etc. Se îmbrãca îngrijit ºi alegea lingerie ºi cravate fine, cãlãtorea des în strãinãtate sã nu scape vreo manifestare artisticã mai importantã.
El ºi-a educat copiii cu o grijã de toatã lauda, trimiþându-i sã-ºi completeze studiile ºi sã se perfecþioneze la Paris ºi toate acestea fãrã sã apeleze la vreo bursã de stat. Petraºcu ºi-a clãdit o casã, cu atelier pe gustul lui. ªtefan Popescu l-a felicitat, spunându-i cã ceea ce e remarcabil e faptul ca totul e rezultatul exclusiv al artei, al penelului, cãci Petraºcu nu a moºtenit nimic ºi nici soþie cu zestre nu a avut.
L-am socotit pe Petraºcu ca pe cel mai autentic artist al generaþiei sale, în afarã de Luchian.
E în arta sa o gravitate, un simþ al plasticului, un ecou al armoniilor ce parcã pornesc dinlãuntru ºi nu sunt numai produse directe ale senzaþiilor de retinã. Apoi, chiar ºi acele stângãcii colþuroase dau artei sale un caracter straniu ºi unic în arta noastrã.
La expoziþia internaþionalã de la Paris din 1937 au fost expuse ºi câteva tablouri de Petraºcu.
Lionello Venturi a scris cu acest prilej un articol, din care citãm urmãtoarele:
"Nu vãzusem niciodatã vreo operã originalã de Petraºcu, înainte de a fi vãzut acum câteva luni pavilionul român la Expoziþia din Paris. Dar când m-am gãsit în faþa peretelui unde erau atârnate câteva din tablourile sale, nu numai cã am fost plãcut surprins ºi interesat, dar îl prevedeam.
Astfel întâlneºti câteodatã un prieten pe care nu l-ai cunoscut niciodatã."

În legãturã cu originalitatea lui Petraºcu, criticul ºi colecþionarul Virgil Cioflec i-a dat urmãtoarea dedicaþie pe volumul sãu Grigorescu la alcãtuirea cãruia îl consultase pe Petraºcu:
"Petraºcule, tu eºti ca un corb de mãnãstire, bãtrân, stai pe craca ta, d-aia îmi placi ºi tu ºi pictura ta".
- "Cioflecãrii!" îmi spunea Petraºcu, amintindu-ºi de calificativul pe care, pe vremuri, llarie Chendi sau Dimitrie Anghel îl dãduse încercãrilor literare ale lui Cioflec.
- Dar Cioflec þi-a cumpãrat vreodatã un tablou? l-am întrebat pe Petraºcu.
- Niciodatã, cãci umbla dupã chilipir! mi-a rãspuns Petraºcu.
Întrebându-l odatã pe Cioflec, ce crede de pictura lui Petraºcu, el mi-a rãspuns:
- Violoncelul lui Petraºcu are o singurã coardã, dar pe care cântã bine.
- Dar de ce nu ai nici un tablou de el în galeria dumitale ?
Nu mi-a rãspuns nimic ºi s-a grãbit sã-mi strângã mâna ºi sã plece.