Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Zambaccian

Petraşcu


Krikor H. Zambaccian

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Primul tablou de Petraşcu care m-a entuziasmat a fost o marină din Balcic, ce a aparþinut Muzeului Simu, astăzi fiind expusă la Galeria Naþională a Muzeului de Artă al R.P.R.
Expoziþiile "Tinerimii artistice" dinainte de primul război mondial culminau prin incandescentele de lumină şi colorit din pânzele lui Luchian şi prin luminile telurice ce scăpărau din tablourile lui Petraşcu.
Era contrastul dintre suavităþile celeste ale lui Luchian şi pedalele adânci şi metalice ca de orgă ale lui Petraşcu.

Luchian a murit în 1916, dar de fapt þintuit în pat de boală el încetase să picteze din 1913.
Nu am apucat să-l cunosc pe Luchian. Cu Petraşcu, care era mai tânăr, m-am împrietenit şi timp de douăzeci şi cinci de ani, până la sfârşitul zilelor sale, îl vizitam în fiecare duminică şi de sărbători cu regularitatea unui discipol; uneori, când întârziam, soþia pictorului îmi telefona: "Iorgu te aşteaptă".
Cele dintâi impresii asupra picturii lui Petraşcu mi-au fost nelămurite şi stranii. Îmi dădeam seama că în arta acestui pictor se petrecea ceva neobişnuit, pictura sa îmi apărea la început ca un lucru văzut ca printr-un geam afumat sau ca ceva scos dintr-o hrubă cu cărbuni, aceasta în contrast cu pictura altora, care te seduce dintr-odată. Ce-i drept, pictura lui Petraşcu te invită la o adâncire, în ea se împleteşte realul cu irealul şi apare magicul, uneori chiar supranaturalul; pictura aceasta îmi evocă uneori un climat de alchimist. Delavrancea întreba pe pictor:
- Ce pui tu în tablourile tale că mă mişti ?
Tot el răspundea:
- Măi le dramatizezi!

Într-adevăr, o dramă se petrecea în pictura lui Petraşcu, nu o dramă în sens figurativ, ci o dramă a esenþelor plastice, o dramă a culorilor prin contraste, o dramă a formelor ce se compun din asimetrii în pofida exigenþelor de simetrie, în ciuda perspectivei. Petraşcu nu descinde din geometricul Renaşterii florentine, Petraşcu purcede din clocotul coloriştilor veneþieni cum ar fi Tintoretto, trecând prin baroc, prin Goya, Delacroix şi Daumier. El aparþine, prin viziune tehnică şi temperament, epocii 1830 şi totuşi e atât de actual prin elanul său de reînnoire, prin dispreþul conformismului şi prin latura revoluþionară ca viziune a artei sale.
Dacă Luchian te invită la vis şi meditaþie, Petraşcu sugerează energie şi fantasc.

Într-o natură moartă de Petraşcu, care e totuşi concretă, găseşti un climat halucinant, de multe ori lucrurile apar ca nişte năluci ce vin din lumea umbrelor.
Petraşcu preferă interioarele în care domneşte o linişte patriarhală, un mister de unghere, cum ar fi în tablourile cu arhondăria mănăstirii Târgovişte, în care lumina se strecoară dinafară şi nu se destramă în vibraþii, ci se cristalizează într-un şuvoi incandescent.
În general, peisajul nu-l interesează ca atare, ci mai mult ca un prilej de evocare cromatică. Palatele veneþiene, clădirile medievale de la Sighişoara, Biserica domnească de la Târgovişte, uliþele vechi ale unor localităþi din Bretania etc. sunt redate în aspectul lor vetust, Petraşcu căutând vechiul după cum un arheolog ar scotoci trecutul.
Petraşcu a pictat marea pentru nostalgicul zărilor albastre, pentru neastâmpărul valurilor spumegânde, pentru acel duo de ultramarin şi verde smarald, printre care se strecoară reflexele cerului de azur. În zilele înnourate, când atmosfera e umedă, nimeni ca el nu a smuls din verdele smarald şi din gri acele inefabile moliciuni.
În unele din portretele sale, pictorul reuşeşte să dea figurilor prestanþa dogilor veneþieni, cum ar fi autoportretul său cu bonetă roşie, portretul inginerului Romaşcu etc.
Într-o zi, pe când intram pe poartă, înainte ca să-mi scot pălăria neagră de pe cap, Petraşcu mă opreşte şi, privindu-mă atent, îmi spune: "Parcă ai fi unul dintre sindicii lui Rembrandt!". Şi s-a apucat imediat să-mi facă portretul.

Gheorghe Petraşcu, Portretul lui Zambaccian
Avea un cult pentru Rembrandt, îmi vorbea deseori de capodoperele lui de prin muzeele pe care le vizitase.
Dar cu aceeaşi pasiune îmi evoca pe Velasquez şi pe Goya. În arta lui Petraşcu se interceptează uneori o înrudire cu pictura spaniolă. Reamintindu-i odată pictorului Şirato aceste înrudiri, el mi-a răspuns:
- Petraşcu - un Velasquez ratat!
Nu se putea o recunoaştere mai elocventă a calităþilor meşterului nostru.
Dintre pictorii români, el păstra un cult pentru Grigorescu. Îmi vorbea deseori de farmecul, de verva şi de gingăşia artei acestuia, de moliciunile de tuşă, de acea anvelopă aurie în care acesta cuprinde figura umană, de acea discretă senzualitate în care modelează figura feminină în ale cărei priviri şi în al cărei ten simþi că pulsează viaþa, de energia figurilor virile, mai cu seamă cele de evrei, care se apropie uneori până la nivelul unui Rembrandt şi Rubens! Mi-a vorbit în câteva rânduri de acea minune care e Amatorul de tablouri. Lângă o fereastră prin care se revarsă lumina tamisată, şade de profil un amator ce priveşte un tablou aşezat în faþa sa, jos la picioare. E o ambianþă de înaltă spiritualitate, un climat în care pluteşte un har transmis admiratorului de artă şi pe care Grigorescu l-a evocat în subtilităþile razelor de lumină ce învăluiesc forma şi o încălzesc. Petraşcu îl admira şi pe Andreescu pentru vigoarea şi caracterul plastic al viziunii sale. În privinþa lui Teodor Aman era mai rezervat.
Când pomenea de Luchian se înviora şi îmi reamintea că panoul acestuia, la expoziþiile "Tinerimii artistice", era întotdeauna o sărbătoare pentru ochi.
Dintre contemporani găsea calităþi de desen lui Ressu şi lui Iser, recunoştea o fineþe lui Pallady, şi un farmec lui Tonitza.
Deşi Pallady îl ataca făcându-l cioban, Petraşcu nu-i da atenþie. Pe Steriadi îl socotea un abil nelipsit de talent.
Petraşcu simþea însă concurenþa lui Ştefan Popescu, care se impusese în lumea marii burghezii bancare, unde arta sobră şi severă a lui Petraşcu nu avea ecou.
Petraşcu era apreciat mai mult în lumea intelectuală şi în cercul unor amatori de artă mai evoluaþi.

...

Petraşcu are oarecare afinităþi cu Cézanne, prin temperamentul său de colorist viguros, prin viziunea plastică ce tinde la plenitudinea formelor închegate din materie grasă, onctuoasă.
Ca şi la Cézanne, perspectiva nu e o preocupare geometrică cât una picturală, ce rezultă din succesiunea planurilor de culoare.
În compoziþia tablourilor sale, Petraşcu urmăreşte ca şi Cézanne în primul rând armonia şi bogăþia de culoare din care reliefează forma în toată densitatea specifică a lucrurilor.
Petraşcu mânuieşte penelul cu vigoare, el recurge însă cu preferinþă la cuþitul de paletă ce ia din plin materia grasă, pe care o malaxează şi o aşterne apoi pe pânză fără ezitări şi reveniri; în acest fel se menþine prospeþimea pastei şi bogăþia de materie a suprafeþei pictate.
Petraşcu îmi arăta uneori câte o pânză în care materia se aşezase şi pe care o savura frecând-o cu palma, exclamând: "Vecchio !"
Pictura trebuie să fie ca vinul de calitate, îmi spunea el, pe timp ce trece trebuie să devină mai bună!
Îmi povestea cazul unui pictor orb, care frecventa expoziþiile pipăind pânza pictată, căci, neputând vedea, se mulþumea cel puþin cu simþiri tactile.
"Nu există o pictură bună fără o materie frumoasă, spune Signac, pentru a o obþine trebuie ca pânza să fie bine acoperită, hrănită, căci cu timpul culoarea pătrunde în pânză şi tinde să dispară. Câte picturi graþioase vor dispărea, pe când cele mai încărcate tablouri ale lui Cézanne câştigă pe zi ce trece în splendoare."
Petraşcu era conştient de valoarea artei sale şi mi-a mărturisit odată, într-un moment de sinceritate, că pictura sa are ceva din a celor mari!

Ca om, era demn şi rezervat, sobru şi economicos, însă nu ezita să cumpere culori fine, prefera culorile Blocks şi Foinet, comanda cadre poleite cu aur veritabil de la casa Havard din Paris pentru tablourile cele mai reuşite. Spunea, după Ingres, "Le cadre est la récompense du tableau".
Picturile mai puþin reuşite le califica "gentile". Rareori sacrifica vreun studiu mai puþin reuşit sau ratat, căci odată, pe când picta la Balcic, Petraşcu îşi exersa mâna încercând să schiþeze motivul, pe care nu-l reuşi decât la a doua sau a treia variantă. Un tânăr artist care privea la meşter, îl întrebă pe Petraşcu de ce nu rade schiþa oarecum ratată.
- Să aibă şi săracii ce cumpăra! răspunse foarte serios pictorul.
Unii făceau haz de zgârcenia "baciului", aşa era poreclit Petraşcu.
Ce-i drept, el nu avea înclinaþii boeme, era un om foarte socotit, de pildă, cumpăra geamuri en gros, pe care le tăia el însuşi cu diamantul, pentru ca să economisească ceva din costul cadrelor; însă acelaşi om parcimonios nu ezita să deschidă mai larg punga când era vorba de un covor persan, de cărþi de artă etc. Se îmbrăca îngrijit şi alegea lingerie şi cravate fine, călătorea des în străinătate să nu scape vreo manifestare artistică mai importantă.
El şi-a educat copiii cu o grijă de toată lauda, trimiþându-i să-şi completeze studiile şi să se perfecþioneze la Paris şi toate acestea fără să apeleze la vreo bursă de stat. Petraşcu şi-a clădit o casă, cu atelier pe gustul lui. Ştefan Popescu l-a felicitat, spunându-i că ceea ce e remarcabil e faptul ca totul e rezultatul exclusiv al artei, al penelului, căci Petraşcu nu a moştenit nimic şi nici soþie cu zestre nu a avut.
L-am socotit pe Petraşcu ca pe cel mai autentic artist al generaþiei sale, în afară de Luchian.
E în arta sa o gravitate, un simþ al plasticului, un ecou al armoniilor ce parcă pornesc dinlăuntru şi nu sunt numai produse directe ale senzaþiilor de retină. Apoi, chiar şi acele stângăcii colþuroase dau artei sale un caracter straniu şi unic în arta noastră.
La expoziþia internaþională de la Paris din 1937 au fost expuse şi câteva tablouri de Petraşcu.
Lionello Venturi a scris cu acest prilej un articol, din care cităm următoarele:
"Nu văzusem niciodată vreo operă originală de Petraşcu, înainte de a fi văzut acum câteva luni pavilionul român la Expoziþia din Paris. Dar când m-am găsit în faþa peretelui unde erau atârnate câteva din tablourile sale, nu numai că am fost plăcut surprins şi interesat, dar îl prevedeam.
Astfel întâlneşti câteodată un prieten pe care nu l-ai cunoscut niciodată."

În legătură cu originalitatea lui Petraşcu, criticul şi colecþionarul Virgil Cioflec i-a dat următoarea dedicaþie pe volumul său Grigorescu la alcătuirea căruia îl consultase pe Petraşcu:
"Petraşcule, tu eşti ca un corb de mănăstire, bătrân, stai pe craca ta, d-aia îmi placi şi tu şi pictura ta".
- "Cioflecării!" îmi spunea Petraşcu, amintindu-şi de calificativul pe care, pe vremuri, llarie Chendi sau Dimitrie Anghel îl dăduse încercărilor literare ale lui Cioflec.
- Dar Cioflec þi-a cumpărat vreodată un tablou? l-am întrebat pe Petraşcu.
- Niciodată, căci umbla după chilipir! mi-a răspuns Petraşcu.
Întrebându-l odată pe Cioflec, ce crede de pictura lui Petraşcu, el mi-a răspuns:
- Violoncelul lui Petraşcu are o singură coardă, dar pe care cântă bine.
- Dar de ce nu ai nici un tablou de el în galeria dumitale ?
Nu mi-a răspuns nimic şi s-a grăbit să-mi strângă mâna şi să plece.




0 comentarii

Spacer Spacer