În ciuda unei străvechi aşezări etnice româneşti cunoscute şi a continuităţii ei pe aceste meleaguri, înscrisă în contextul legaturilor cu Ţara Românească şi Moldova, unii istorici, greşit informaţi şi victime ale unor elemente de suprafaţă, dar străini de realităţile româneşti, au creat legenda originii bulgare pentru românii din Şcheii Braşovului, ignorând cele mai elementare mărturii ale istoriei străbune, prezente şi azi, motiv pentru care ne simţim obligaţi să evocam câteva fapte menite să dovedească adevărul etnogenezei şcheienilor.
În Ţara Bârsei, cu cca. 60.000 ani î.Hs. se poate vorbi de băştinaşi, urmele lor fiind evidente în peşterile de lângă Râşnov şi Peştera (Bran), cum ar fi "omul de Neanderthal".
Cu prilejul unor săpături arheologice de la "Stejeriş" au fost scoase la lumină obiecte de ceramică cu ornamente liniare datorate unei populaţii care a trăit pe aceste meleaguri în neoliticul timpuriu - mileniul IV i.Hs.. Pe de altă parte, la Pietrele lui Solomon, în capătul sud-vestic al Şcheiului, tradiţia a păstrat numeroase legende, iar toponimia şi obiceiurile etnografice dovedesc centrul de existenţă al vechiului sat, devenit Şcheiul de azi. În cadrul săpăturilor arheologice s-a descoperit ceramica de tip Coţofeni, caracteristică neoliticului târziu şi perioadei de tranziţie spre epoca prelucrării metalelor (1900-1700 î.Hs.). Aceste urme de existenţă socială se continuă aici şi în perioada geto-dacă, constând din numeroase vase de lut ars, lucrate cu mâna sau roata olarului, vase pictate, pinteni de fier, vârfuri de săgeţi, ace, surle, brăţări, inele, fibule de bronz şi fier, râşniţe rotative, o monedă grecească de bronz, ceşti şi căţui - fiind dovezi ale unui stadiu înaintat de cultura a populaţiei geto-dacice. Alte vestigii ceramice, descoperite la Pietrile lui Solomon, aparţin culturii Ciugud şi provin de la o populaţie autohtonă românească vieţuitoare pe aceste locuri în secolele XI-XII d.Hs., anterioare colonizării germane, fapt confirmat şi de toponimia tradusă din limba băştinaşă de cei veniţi.
Julius Teutsch descoperă la începutul secolului al XX-lea urmele unei cetăţi cu ziduri şi valuri pentru acest loc, care tradiţional se numea "Salamonsburg". La fel E. Jekelius apreciază că în trecut i se spunea locului "Cetatea lui Solomon", întrucât aici a fost o cetate. Tradiţional şcheienii au păstrat ideea de cetate a Junilor pentru Pietrile lui Solomon, iar cele două stânci, care găzduiesc pătrunderea în "cetatea lui Solomon", ei le numesc "poarta de piatră" căci aici se postau junii care pretindeau "vamă" celor ce pătrundeau la spectacolul de la Pietrile lui Solomon.
În aceeaşi măsură, pe "Dealul Curmăturii" s-au găsit numeroase obiecte aparţinând epocii bronzului timpuriu, fapt ce a determinat numeroase transformări în viaţa economică şi socială, reflectate în cultura Schneckenberg.
În urma săpăturilor din anul 1962 (de atunci nu s-a mai făcut nici o săpătură) de către colectivul Muzeului Judeţean Braşov şi Institutul de Arheologie Bucureşti, pe "Dealul Păducel", situat între Tâmpa şi Goriţa, lucrările au identificat aşezări înainte de secolele X-IX î.Hs. şi ceramica de tip Hallstadt, întocmai ca în Poiana Braşov. Sistemul de fortificaţii, constând din valuri şi şanţuri de pământ, vizibile şi astăzi, caracteristic modului de apărare al dacilor de mai târziu, precum şi ceramica găsită pe "Dealul Păducel" duc la concluzia ca sunt contemporane cu aşezarea din "Valea Răcădăului" (Valea Cetăţii) din aceeaşi perioada daco-getică.
Tot aici exista, cu mult înainte de înfiinţarea cetăţii Braşovului medieval, o veche aşezare românească cu numele "Cutun" sau "Cotun" de formă circulară, limitată de actualele străzi: Pe Coastă, I.Barac, Valea Morilor şi Coastei, ai căror locuitori din vechime erau apărătorii cetăţii de pe Tâmpa. Această aşezare a continuat să existe şi după înfiinţarea cetăţii Braşov, dar după înălţarea zidurilor şi a bastioanelor (1455) a rămas în afara incintei, marcându-se astfel poziţia de inferioritate social-politică a românilor din Cutun, faţă de coloniştii şi întemeietorii cetăţii de fortificare. Cu cca. 20 ani în urmă mai străjuia aici celebra cruce din Cutun, care purta inscripţionat pe ea anul 1292, crucea încă mai confirma aşezarea sătească de altădată în această zona şi reaşezarea ei este mai mult decât necesară.
***
Si totuşi, în ciuda acestor realităţi, unii istorici şi cercetători neavizaţi şi străini de realităţile istorice româneşti, continuă să publice studii prin care invocă originea bulgară a românilor din Şchei, folosind interpretarea greşită a cronicii popei Vasile, nepăstrată decât în interpolări şi copieri în cronicile germane de la Braşov sau în cronica protopopului Radu Tempea II, deschizându-se cu fraza: "În anul de la zidirea lumii 6900, de la Hristos 1392, au venit bolgarii în acest loc". Ori, nu s-a remarcat un adevăr: cronica este o istorie a familiei protopopului Vasile, al cărei prim descendent era popa Patru cel Bătrân (1484), deci nicidecum o cronică a Şcheiului, iar prima frază este o evidentă epenteză impusă intenţionat de autorităţile braşovene, ulterior scrierii cronicii, în scopul lipsirii locuitorilor din Şchei de drepturile lor istorice. Şi - după afirmaţia cronicilor germane - erau bulgari aduşi să construiască Biserica Neagră, deşi - după cum se ştie - bulgarii n-ar fi construit o biserică gotică, ci cel mult una bizantină şi pe de altă parte, saşii îşi puteau găsi cu uşurinţă braţe de muncă în zonă, fără a fi nevoie să apeleze la persoane atât de îndepărtate. Pornind de la aceste supoziţii, autorităţile locale au numit Şcheiul "Bolgarsek" sau "Belgerai", iar românii din Şchei "bulgarus", în acelaşi timp în care Poarta Şcheiului era numită "Walachisches Tor"(Poarta românească), strada principală "Walachiches Burgasse", iar uneori Şcheiului i se zicea "Walachische Vorstadt", timp în care domnii de peste munţi şi autorităţile româneşti nu foloseau decât numirea de "Şchei", cum apare şi în hrisovul de danie al lui Aron Vodă al Moldovei de la anul 1595. Diaconul Coresi, tipărind cărţile în Şcheii Braşovului, menţionează în Cazania a doua ("Evanghelia cu învăţătura") din 1580/81 "să fie de ajutor cu aceasta popilor valahi" şi nu bulgari, în timp ce judele braşovean Johanes Benkner dăruieşte Catehismul de la 1559 valahilor "bei der Stadt" şi nu bulgarilor, până şi pentru limba slavă, în Şchei se folosea în documentele vechi "limba sârbă" şi nu bulgară.
Cronicarul sas braşovean Reicherdorfer, care îşi scrie cronica în prima jumătate a veacului al XVI-lea, prezentând suburbiile Braşovului, afirma: "Unum incolund Bulgari, alterum Hungari, Saxone agricolae tertium", apoi, nu mai departe decât pe pagina următoare, acelaşi autor îi numea în loc de bulgari, valahi, zicând: "reliquem loci istius partem intra ipsos usque montium augustias Valachi fere ocupant, hic templum habent et praesidentem sacrificulum". Mai târziu, istoricul sas Eder afirma: "Atque hoc vocabulo (e vorba de bulgari) saepe nostri scriptores Valachos adpeliant" şi apoi special pentru românii din Braşov:"Nec fortasae abs rex Geronense suburbium, Valachis habitatum, hodieque Bolgarszeck apellatur" - de unde evidente sunt sinonimele dintre cei doi termeni: bulgar, român.
Atributul "bulgarus" dat romanilor din Şchei este uşor de remarcat printr-o verificare a celor mai vechi documente de onomastică aflate în Arhiva Magistratului - Braşov, unde găsim pentru secolul IV nume ca: Barbul, Radul, Stanciul - nume slave cu terminaţia "ul" autohtona, dar şi Şerb, Coman, Cătană, Bârsan, Costea, Lungul - nume autohtone cu acelaşi atribut "bulgarus". Ba mai mult, atributul "bulgarus" este dat şi saşilor sau ungurilor, în măsura în care aceştia locuiau în Şchei: Feder, Loczkoy, Haydo Laszlo etc.
Prelungirea vorbei, pe care unii cercetători o invoca drept un element romanesc sud-dunărean, nu este specific românilor din Şchei, ci particular românilor din toate regiunile montane.
De unde totuşi atributul "bulgarus" prezent în documentele germane şi maghiare? Având în vedere realitatea istorică medievala românească, când limba sfântă bisericească era cea slavonă (redacţie medio-bulgară), iar cultura ortodoxă se trasmitea din Bizanţ, prin teritoriul bulgar, prin termenul de "bulgarus" autoritatile catolice defineau pe ortodocşi, aşa după cum muntenii numeau pe transilvaneni "ungureni". Haşdeu apreciază că: "Până în timpuri mai noi ardelenii ne botezau pe noi (pe cei din Romania) câteodata cu epitetul de "bulgar". Aşa se explică de ce lui Radu I. Basarab, în aceeaşi perioadă cu legendara venire "a bulgarilor din Şchei" i se spunea uneori de autorităţile catolice "printipo di Bulgaria".
Pe de altă parte, toponimia locală dovedeşte romanitatea populaţiei prin păstrarea şi perpetuarea peste veacuri a unor numiri autohtone ca: Varişte, Cutun, Tâmpa, cât şi acelor formate în cadrul simbiozei slavo-romane: Ciocrac, Goriţa, Cacova, Vaglenişte. Saşii, în momentul venirii lor, nu crează toponime noi pentru Şchei, ci traduc pe cele găsite şi păstrate de populaţia existentă: "Pe costa" devine "Ripegasse"; "Goriţa" - "Gottesberg"; "Valea putreda" -"Pulvergrund"; "La Mănăstire" - "In Kloster"; "Uliţa Mare" -"Angergasse": sau altele le preiau fară traducere, neînţelegând termenul românesc: strada "Înalbitori" ; "La Dyrstary" (= dârstari). De remarcat este faptul că toponime şi cuvinte ungureşti intrate în limba română a locuitorilor din Schei nu se ivesc înainte de secolul al XIV-lea nici în documentele slavo-române, după cum apreciază slavistul Ion Bogdan.
Totuşi, istoricii străini insinuează provenienţa bulgară a Şcheiului, invocând şi prezenţa în Şcheii Braşovului a numeroase manuscrise bulgareşti (3 din secolul al XIV-lea, 8 din secolul al XV-lea, 13 din secolul al XVI-lea - după cum dovedeşte catalogul de carte veche din arhiva istorică a muzeului din Şchei), fară să cunoască realitatea că aceste manuscrise au fost aduse din Bulgaria în aceeaşi măsură în care s-au adus din Serbia (2 din sec.XIV; 3 din sec. XV şi 4 din sec. XVI), din Rusia (8 din sec.XV-XVI), din Veneţia (3 din sec. XV) şi foarte multe din Muntenia şi Moldova, adică din centre slave de cultura, prin care se pregatea sediul de tipar al diaconului Coresi şi se întreţinea o şcoală de copişti şi traducatori în Şcheii Braşovului şi întâi de toate viaţa bisericească ortodoxă de aici.
În acest context documentar înţelegem disperata întrebare a istoricului bulgar Neşev: Cum de acest locuitori şi-au pierdut conştiinţa originii lor bulgare?. Răspunsul este unul singur: pentru că n-au fost niciodată bulgari, pentru că ar fi fost a noua minune a lumii ca nişte bulgari să se aşeze lângă saşi şi peste noapte să vorbească romaneşte. Dacă ar fi fost bulgari, în Şcheii Braşovului aveau toată posibilitatea să-şi păstreze tradiţia, fiinţa etnică şi limba bulgară, pentru că aceşti locuitori, ostracuizaţi cum au fost de autorităţile locale, ar fi fost scutiţi de înrâurirea limbii române, ori faptele nu s-au petrecut aşa, şi pentru aceasta pledează şi Obiceiul Junilor, pe care îl prezentam în continuare.