Mi-a rămas în minte, căci îmi suna ca o răsucire a urechii, alint curent al învăţătoarei, dacă nu chiar ca o cheie răsucită de o mână prea puternică, într-o broască nepotrivită. Abia mai târziu am început să-i asociez numele cu o poartă: poarta Şcheilor. De ce să mint, niciodată nu reuşeam să ţin minte explicaţiile, ce-i drept nu foarte limpezi, ale localnicilor.
Toate astea mi se derulează în arrière pensée, trezite ca un antiecou de vocea molcomă a gazdei noastre. Molcomă, dar cuceritoare, îţi vine să asculţi cu gura deschisă. Gazdă nu e un cuvânt sugestiv, dar nici unul, care i-ar defini tehnic poziţia (custode, profesor, preot), nu e deloc mai fericit. Căci suntem la muzeul primei şcoli româneşti, din Şcheii Braşovului. Părintele profesor Vasile Oltean a dăruit cea mai mare parte, a unei vieţi de om, cunoaşterii, bucată cu bucată, a patrimoniului muzeal, iar bucoavnele de care am învăţat toţi la şcoală (şi le-am uitat cei mai mulţi) le îngrijeşte ca pe zeii lari ai ginţii lui şi le insuflă un aer de sacralitate, cu respiraţia lui molcomă, ce-i ritmează verbul narativ cu migala şi sfinţenia cu care ucenicii lui Coresi culegeau literele de plumb.
Îmi voi refuza tendinţa de ordine, voi amesteca momentele trăite, într-un mozaic bizantin, ce va încerca să schiţeze icoana unei triple emoţii: prima e aceea a contactului vizual cu obiecte ale căror nume mi s-a încrustat pe placa de patefon a memoriei irepetabilei vârste şcolare. Citind titluri ca "Foaie pentru minte, inimă şi literatură", sau "Gazeta de Transilvania", realizez doar pe jumătate uimit că emoţia ar fi aceeaşi, fie dacă aş fi lăsat în urma mea ziduri, fie dacă aş fi privegheat creşterea pâinii, fie aşa, tributar din ce în ce mai accentuat al livrescului. Doar întâlnirea cu un asemenea muzeu îţi poate reda echivalenţa între întâlnirea cu o vârstă revolută şi cea cu vârsta copilăriei culturii căreia ştii că-i aparţii. Cu siguranţă alte firi decât a mea ar fi mai emoţionate de copia tiparniţei lui Coresi, decât de publicaţii de dincoace de Şcoala Ardeleană, dar fundamental sentimentul e acelaşi.
A doua emoţie e urmarea descoperirii, în susurul poveştii părintelui profesor, a unui filon de continuitate, cu origini dincolo de clişeul simbiozei daco-romane, dincolo de creştinare, în obiceiuri pur dacice, dacă nu chiar mai adânci, regăsite, fie şi în rudimente conservate mimetic, în ritualuri ale junilor braşoveni, de fapt şcheieni, practicate şi azi, la Pietrele lui Solomon. Şi pentru ca această mărturisire să capete întreaga ei dimensiune, e momentul să admit că, printr-o anumită forţă a lucrurilor, în măsura în care fiecare din noi ascundem o dihotomie ultimă, eu mă recunosc mai degrabă în romani, ethosul occidental şi înclin către cuplul conjugat catolicism-protestantism. Desigur, principiul biologic "ontogenia repetă filogenia", fie şi valabil în medie statistică, e inoperabil la nivel de individ în extensia lui la dezvoltarea spirituală.
Aici voi face o paranteză. Dacă dintru început am renunţat a opera cu date pe care celelalte articole le vor oferi sistematic (cum ar fi bula papală din ziua de Crăciun a anului 1399, "care recunoştea existenţa uni lăcaş de cult şi învăţătură ordodoxă în Schei"), optând tranşant în favoarea reflecţiei accentuat subiective în defavoarea redundanţei, voi face o unică excepţie. Nu fără anumite conotaţii, tot subiective.
Mă voi opri, aşadar, la un succint rezumat al discursului părintelui profesor Oltean despre juni. Aflasem de aceştia, ca practicanţi ai unui obicei folcloric local, într-un moment de cotitură al biografiei mele. Mai exact, având la dispoziţie o oră pentru a asista la manifestarea lor publică, o sacrificasem în favoarea unui drum în celălalt capăt al oraşului, numai pentru a vedea 2-3 minute pe cineva. Departe de a-mi regreta vreo dată alegerea, rămăsesem mereu cu umbra unui gol în aria a ceea ce trebuia să cunosc. Citisem cartea părintelui profesor Vasile Oltean despre juni, dar nu mi-a rămas în cap decât ce-a povestit (da, molcom) d-sa în ziua vizitării muzeului. Nu pot, deci, trece peste faptul de a fi aflat că există şapte categorii de juni: mai vechii juni tineri şi juni bătrâni, (şi aici părintele profesor face şi d-sa o paranteză, explicând că prima expresie nu e pleonastică, deoarece cuvântul trebuie înţeles în sensul de bărbaţi, cu conotaţia implicită de bărbaţi reprezentativi pentru comunitate), apoi junii braşovecheni (de la Braşovul vechi), altă comunitate extra muros a orgoliosului Kronstadt, precum Scheii. Astea din vechime, de-odată cu înfiriparea comunităţilor româneşti ultraurbane. Apoi, când cu prilejul Războiului de Independenţă, trăit de românii din Ardeal la o mai acută intensitate emoţională, aceştia nu avuseseră dreptul de a participa decât în nume individual şi cel puţin paralel, s-au format, după numele celor 3 corpuri de oaste ala armatei române, încă 3 categorii de juni: junii roşiori, junii curcani şi junii dărăbanţi. În sfârşit, roşiorii au căpătat ulterior un pandant, în junii albiori. Dată fiind tradiţia aproape ancestrală a junilor, mă întreb dacă faptul de a se fi oprit la un număr magic, şapte, nu va fi având semnificaţia lui secretă. Dar, cum n-am avut prezenţa de spirit să mă întreb prompt, în prezenţa povestitorului, întrebarea rămâne aproape un artificiu. O notez doar pentru a păstra linia autenticităţii subiectivului.
În sfârşit, a treia emoţie, decantată la trecerea prin muzeu, e una primară. Am atins-o în decursul parantezei despre juni. Pasiunea pentru istorie mi-a fost declanşată, într-o vacanţă studenţească, de lectura unui roman fluviu, prea puţin cunoscut şi nereeditat după \'90, al scriitorului român Vintilă Corbul. Că numai harul de a povesti, epica, stimularea trăirii, poate face loc în memoria noastră faptelor, e deja un truism. Că eu m-am confruntat cu aplicarea acestui truism, prin harul de povestitor al părintelui profesor, asta a fost sursa celei de a treia emoţii. D-sa şi-a comunicat pasiunea pentru conservarea şi valorificarea culturală a unei epoci, cu care se identifică, cu liniştea şi serenitatea unui rol de compoziţie. Tocmai lipsa unei manifestări meridionale a acestei pasiuni a emoţionat şi captivat cel mai profund. Şi eficace. Am constatat eficacitatea molcomiei narative a păstrătorului acestor lari ai neamului prin reacţia unanima a celor câţiva oameni destul de diferiţi, pe destule planuri, în faţa cărora povestea. N-am să exemplific decât cu întrebarea pusă de cel mai tânăr dintre noi, întrucâtva reprezentativ pentru generaţia proprie: "Aveţi aici şi scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung?" Contează mai puţin că părintele profesor a motivat lipsa celebrului document nu cu faptul că nu e consubstanţial muzeului, ci, polemic, cu convingerea d-sale că există documente mai vechi în limba română. Semnificativ la acest amănunt mi se pare a fi nevoia unui tânăr aparent inapetent la cultură de a se conecta la atmosferă. Iată, discursul lui Vasile Oltean nu se opreşte la şcoala de duminică, îl captivează şi pe Huck Finn.
Îmi notasem conştiincios numele lui George Ucenescu (al cărui portret se poate vedea în una din sălile muzeului), figură reprezentativă a şcolii scheiene, despre care aflasem că ar fi adevăratul compozitor al muzicii pentru versurile lui Andrei Mureşanu, iar nu Anton Pann, dar las şi acest amănunt în seama celorlalţi semnatari de materiale pentru destinaţie, ca să nu diluez expresia celor trei emoţii fundamentale. La fel, oricât de mult m-a impresionat expoziţia de ex-libris, iniţiată de dr. Emil Bologa (unde am văzut, între altele, pecetea lui Brâncoveanu), de fapt un germene de muzeu heraldic, sunt sigur că părintele profesor Vasile Oltean o va prezenta mai complet ca mine. Ca ascultător pe deplin cucerit al poveştii unei comunităţi umane şi spirituale, perpetuatoare a românităţii ortodoxe, trebuie să trasez, când povestesc la rândul meu, desenul emblamatic al constelaţiei de sentimente cu care am plecat de acolo.