Consemnată de Radu-Ilarion Munteanu
Stimată d-nă Carmen Mihalache, aria dumneavoastră curriculară excede larg activitatea din cadrul muzeului, păstrând coerenţa firească a formaţiei dv. ştiinţifice. Vă socotiţi mai mult un om al Muzeului care-şi prelungeşte activitatea în afară, sau un etnolog pentru care activitatea în cadrul muzeului e "doar una principală"?
M-am apropiat treptat de folclor şi de cultura ţărănească, dintr-o afinitate oarecum firească, de vreme ce vin dintr-un sat moldovean din ţinutul Bacăului. M-am orientat spre studii în acest sens încă din timpul facultăţii şi apoi prin specializările pe care le-am urmat. Sunt etnolog deci, iar faptul că am ajuns, printr-o întâmplare, să lucrez într-un muzeu dedicat ţăranului, n-a făcut decât să-mi îmbogăţească experienţa. În cadrul muzeului am avut privilegiul să-mi însuşesc cunoştinţe de etnografie şi de muzeografie absolut necesare cuiva care activează într-un spaţiu de acest gen, mai cu seamă pentru faptul că la noi o şcoală "oficială" de muzeografie nu ştiu să existe. În muzeu înveţi lucrând, şi faptul că am participat la realizarea câtorva expoziţii mi-a folosit mult în acest sens, mai ales că am avut de la cine învăţa. Nu sunt şi nu pot să mă consider un om de muzeu, pentru că îmi lipseşte un anumit gen de experienţă, fundamentală în opinia mea, pentru meseria de muzeograf. Muzeografia necesită o practică îndelungată a lucrului cu obiectul, dublată de solide cunoştinţe de etnografie (în cazul concret al Muzeului Ţăranului Român) şi de arte vizuale, ca şi de un tip special de imaginaţie deschis întotdeauna spre un "nou" de o anumită factură. În muzeu fac ceea ce ştiu eu mai bine, adică cercetare etnologică, cercetare de teren în scopul identificării, înregistrării şi tezaurizării de informaţii, date şi texte orale cu valoare de patrimoniu cultural tradiţional, şi producţie de publicaţii cu profil etnologic, cărţi, periodice, sau surse documentare complementare expunerilor muzeului.
Legat de întrebarea de mai sus, prelungirile la care mă refeream, cum ar fi studiul biografiei lui Harry Brauner şi cartea ce-i e dedicată, le socotiţi interfeţe cumva naturale ale cercetărilor din spaţiul spiritual al muzeului, sau direcţii strict autonome?
Cercetătorii din cadrul muzeului nostru nu se ocupă strict de relaţia om-obiect, şi este firesc să fie aşa de vreme ce lucrează într-un muzeu care foloseşte obiectul ţărănesc doar ca semn morfologic pentru recuperarea şi sugerarea unei atmosfere şi a unui profil spiritual, cel al ţăranului vechi, dar şi al ţăranului contemporan, cu mijloacele artei. În acest sens preocuparea pentru contextele, extrem de diverse, în care ţăranul s-a manifestat şi se manifestă devine esenţială pentru etnolog, care lasă obiectele în seama muzeografilor şi studiază, scoţând-o la lumină, lumea în care acestea s-au născut şi pe cei care le-au creat şi le-au folosit. Toate proiectele la care am lucrat şi cărţile la care am colaborat se înscriu, într-un fel sau altul în acest "program". Cartea dedicată lui Harry Brauner, folclorist şi muzician de excepţie, îndrăgostit de satul românesc şi membru marcant al echipelor gustiene, recuperează, dincolo de existenţa unui personaj implicat profund şi responsabil în recuperarea culturii populare, şi interesante profile ţărăneşti, ale oamenilor pe care el i-a cunoscut, ascultat şi înţeles.
O întrebare cu care poate trebuia să începem: ce este istoria orală, şi care sunt, în viziunea dv., implicaţiile acesteia în structurarea muzeului?
Avem de-a face cu două accepţii ale termenului, atunci când vorbim despre istoria orală. Pe de o parte şi în primul rând, vorbim despre disciplina numită istorie orală, un nou tip de cercetare istorică în domeniul istoriografiei, care deschide noi căi în cunoaşterea istorică prin apelul la surse non-clasice şi non-scrise, mai exact mărturii subiective ale participanţilor la istorie care aparţin unei categorii în general nebăgate în seamă de sursele documentare scrise, acestea reţinând îndeobşte doar personalităţile şi eroii, adică cei care dirijează istoria, nu cei care o suportă. Oralitatea devine astfel metodă în cercetarea trecutului, iar memoria se transformă în obiect al cercetării. Mărturia orală devine inserţie, citat cu valoare documentară în construcţia discursului istoriografic, sursă adiacentă reconstituirii raportului între istorie şi realitate, cu semnificaţii multiple, culturale, lingvistice, sociologice şamd. La origine, istoria orală ca disciplină întreţine raporturi profitabile cu sociologia şi jurnalistica, pentru ca apoi să fie instituţionalizată sub diverse forme (congrese, publicaţii şi centre de cercetare) şi incorporată în spaţiul academic.
Pe de altă parte, avem de-a face cu o metodă eficientă de cercetare, o metodă de lucru comună mai multor discipline - sociologie, etnologie, antropologie etc. - metoda biografică, necesară pentru a înţelege modul în care indivizii interiorizează şi pun în practică normele oficiale. Biografia înţeleasă ca poveste a vieţii - life story, recit de vie - este o formă de discurs subiectiv şi personalizat care racordează procesul memorial cu cel identitar, dezvăluind un univers mental personal în care se regăsesc reprezentări şi credinţe colective. Însumate, povestirile vieţii combină multiple dimensiuni - istorică, sociologică, psihologică, etnologică şi antropologică, lingvistică şamd - care pot fi evidenţiate prin precizarea perspectivei teoretice de abordare şi integrarea în contexte de analiză diferite. Pe baza lor se pot construi teorii sau pot fi ilustrate teorii. Punând într-o ecuaţie complexă memoria, istoria şi povestirea, istoriile orale se deschid studiului interdisciplinar, adepţii diferitelor discipline, începând cu istorici şi istorici ai mentalităţilor şi terminând cu lingviştii, putând opta pentru perspectiva care le convine. Poate că e bine să precizăm că originile istoriei orale se află în spaţiul etnologiei, înţeleasă ca sondare şi reconstituire a trecutului societăţilor iletriste.
Mărturiile orale cu tot aportul lor de subiectivitate, perspectivism, relativism şi narativitate nu reconstituie atât evenimente, cât semnificaţiile acestora asupra vieţii private, conturând rolul indivizilor în istorie şi al istoriei în viaţa privată.
La noi, se poate constata pe de o parte o preocupare pentru organizarea de arhive audio de istorie orală şi crearea de baze de date, şi la capitolul acesta se pare că stăm cel mai bine; există astfel de baze de date la Institutul Român de Istorie recentă, Centrul de istorie orală al Radiodifuziunii Române, Institutul de istorie orală şi Centrul de istorie orală din Cluj, Grupul de antropologie culturală şi istorie orală din cadrul Fundaţiei A treia Europă de la Timişoara coordonat de Smaranda Vultur, Universitatea Transilvania din Braşov (pe lângă Facultatea de sociologie), apoi o serie de arhive specializate, ca Arhiva Academiei Civice, Arhiva Asociaţiei Foştilor deţinuti politici etc. Pe de altă parte, există eforturi pentru introducerea cercetării istoriei orale în învăţământul istoric şi preocupări pentru problemele metodologice (organizarea cercetării, definirea domeniului etc.). Subiectele de investigaţie nu lipsesc, şi ceea ce s-a publicat până acum circumscrie o arie tematică destul de largă, ca să enumăr câteva teme privilegiate, etapele instaurării regimului comunist, colectivizarea, naţionalizarea, deportări, arestări, închisori, problema minorităţilor etnice (rolul lor în societate şi atitudinea majorităţii faţă de ele), dar şi urbanizarea, aspecte ale vieţii ecumenice şi religioase sau probleme de mentalitate.
În acest sens s-a încercat, în cadrul muzeului, constituirea unei arhive cât mai bogate de istorie orală - Arhiva timpului prezent - care să reţină în mod special "discursuri" ţărăneşti orale asupra prezentului în transformare şi asupra relaţiei om-obiect, dar şi mostre de memorie orală pe suport scris, mă refer la jurnale, autobiografii, oracole, scrisori, caiete de menaj sau de cântece şamd. Materialul adunat până acum are o tematică diversă (relatări legate de viaţa de familie, istoria unor evenimente importante ca serviciul militar, detenţia sau războiul, raportul cu instituţiile oficiale şi stările conflictuale care intervin în această relaţie, dosarele colectivizării, navetismul, fantasma străinătăţii etc.) şi a fost valorificat în diverse volume, cărţi bibliofile sau studii publicate sub egida muzeului.
Titlul tezei dv., Trupul, între biologic şi sacru, pare a integra firesc aria de cercetări, a cărui sinteză este, cu esenţa concepţiei lui Horia Bernea despre muzeu. Sau cu o parte a acesteia. Cum comentaţi?
Cred că teza, o încercare de antropologie a corpului uman în cultura tradiţională românească pornind de la sau traversând textele folclorice, este singurul meu "produs" care nu are o legătură directă cu activitatea din muzeu. Este adevărat însă că multe din afirmaţiile mele valorifică sugestii desprinse din concepţia lui Horia Bernea despre ţăran, căci modul lui de a-l concepe, sau mai bine spus de a-l percepe, mi s-a părut întotdeauna adecvat şi pertinent. Probabil că background-ul să zicem spiritual din care răsare lucrarea mea este tributar unui halo creat în jurul ţăranului şi al culturii ţărăneşti în Muzeul Ţăranului.
Pe aceeaşi linie, ţinând seama de perioada integrării dv. în colectivul muzeului, în ce măsură linia de cercetare finalizată în teză originează în sau se inspiră din discursul muzeal?
Cum am spus, nu există o legătură directă. Deşi am înglobat în teză şi un capitol despre gest - un studiu de caz asupra mâinii ca unealtă creatoare şi operator de semne - rezultat în urma unei cercetări în cadrul muzeului care viza o valorificare ulterioară a informaţiilor obţinute în câteva expuneri viitoare dedicate muncii (ca material documentar pentru cabinetele de studiu), lucrarea în ansamblu nu are nimic în comun cu discursul muzeal.
Articolele dv. pe tematica circumscrisă tezei de doctorat formează un nucleu definit în lista dv. de lucrări. Este o dominantă a preocupărilor dv.? Care ar fi legătura cu istoria orală?
A fost o dominantă a preocupărilor, de vreme ce i-am consacrat, chiar dacă nu în totalitate, aproape şase ani din viaţă. Probabil că voi continua să dezvolt anumite subiecte sau să valorific direcţii sugerate pe parcursul tezei în lucrări ulterioare, dacă n-o vor face alţii mai harnici înaintea mea. De exemplu m-ar interesa relaţia corp-haină: pornind de la observaţia că hainele ţărăneşti au un anume croi, că se preferă un anume tip de haină şi un anume tip de material într-un anume timp, loc şi împrejurare, că sunt folosite anumite accesorii vestimentare, se poate demonstra existenţa unei relaţii foarte strânse între specificul hainei şi un anume tip de corporalitate, haina fiind rezultatul unei percepţii specifice asupra corporalităţii. În ultimii ani însă a început să mă pasioneze istoria orală şi cred că îi voi dedica şi ei nişte ani din viaţă, încercând să mă specializez şi să-mi găsesc subiecte interesante în acest domeniu.
În ce măsură activitatea dv. ca redactor al unor prestigioase edituri a constituit o bază formativă pentru cercetările muzeografice?
Pentru cercetarea muzeografică nu, dar mi-a fost de folos în activitatea redacţională pe care am desfăşurat-o şi o desfăşor în cadrul muzeului. Funcţionez într-un departament (Direcţia Programe etnologice) care are ca domeniu de activitate, printre altele, şi publicarea de cărţi, volume, pliante, broşuri cu profil etnologic şi nu numai. Pe baza experienţei redacţionale anterioare, am fost implicată în redactarea majorităţii publicaţiilor (broşuri, volume, cărţi bibliofile sau cărţi-obiect) realizate începând din 1997 în cadrul direcţiei în care lucrez. Din acelaşi motiv am fost cooptată ca membru în comitetele de redacţie ale unor periodice ale muzeului: Rosturi, Foaie de credinţe, obiceiuri şi folclor (între 1999-2001) şi Martor, revista anuală de antropologie a muzeului (din 2002).
Cu sau fără legătură cu sfera muzeală, vă rog să schiţaţi câteva idei de forţă ale lucrării dv. Mâna-gest şi semn.
Ideea acestui studiu mi-a venit pornind de la câteva observaţii făcute pe teren privind anumite gesturi tipic ţărăneşti, al căror cod era foarte bine precizat în comunităţile rurale. Proiectul de cercetare iniţial l-am gândit ca pe o antologie tematică de text folcloric prefaţată de un comentariu succint pe marginea subiectului. Ulterior s-a conturat structura unui micro-studiu de mentalitate centrat pe valoarea socială, culturală (şi identitară) a gestului în societatea tradiţională românească. Lucrarea nu-şi propune să epuizeze subiectul, foarte generos şi doar parţial abordat la noi, ci doar să sugereze puncte de pornire şi direcţii de cercetare. Ea încearcă să închege din observaţii disparate o posibilă semiologie a gestului, plecând de la ideea că limbajul gestual este un element definitoriu pentru o anumită mentalitate. Aspectele cele mai importante ale studiului se axează pe o "filozofie" a mâinii şi a gestului ca atitudine corporală expresivă aşa cum se desprinde ea din corpusul de expresii şi proverbe populare, pe gestica muncii şi relaţia mediată de gest între individ şi obiectul muncii sale, pe polarizarea naturală a mâinii şi implicaţiile sale culturale etc.
Expoziţiile pe care le-aţi organizat în cadrul muzeului sunt, într-o relativă majoritate, temporare. Faţă de cele permanente, e posibilă o comparaţie între creatorul de teatru şi cel de film?
N-am organizat, în toată cariera mea de până acum, decât o singură expoziţie, în străinătate, la New York, în 1999. Am făcut-o împreună cu un coleg de la Muzeografie şi a fost cel mai greu lucru, din toate punctele de vedere, pe care l-am întreprins vreodată, chiar dacă din fericire totul a decurs normal. În schimb am participat, ca membru în echipă, la suficiente expoziţii temporare la sediul muzeului. Lucrul în echipă are avantajul de a-ţi pune în valoare calităţile, pentru că poţi face acele lucruri la care te pricepi cel mai bine. În plus, sunt mai puţine şanse să greşeşti, pe de o parte pentru că ştii destul de exact ce ai de făcut, pe de alta pentru că poţi să vii cu idei care nu pot dăuna concepţiei unei expuneri câtă vreme există cenzura (pozitivă) a coechipierilor tăi.
Nu există o deosebire de esenţă, ca punere în practică, între o expoziţie temporară şi una permanentă. Expunerile temporare, care stau în faţa publicului un timp limitat, cer acelaşi efort de concepţie ca şi expoziţiile permanente, aceeaşi grijă pentru coerenţă şi pentru detalii, aceeaşi migală în a face cât mai limpede un mesaj pentru public. Se poate uneori întâmpla ca o expunere temporară să solicite mai multă logistică, un efort material şi intelectual mai intens şi mai mult imaginaţie, ca act artistic, decât o expunere temporară. Depinde de temă, de recuzită, de mesaj. Aşa cred, dar, mă rog, nu sunt o specialistă...
Pe linie de istorie orală aţi avut contingenţe cu studenţi la sociologie. Face parte, în opinia dv., sociologul din "meseriile" de la care se poate forma un om al muzeului?
Categoric. Să nu uităm că Dimitrie Gusti, fondatorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, iniţiatorul unor prestigioase cercetări monografice în aproximativ 60 de sate româneşti reprezentative, partizan al sociologiei de teren, nu de cabinet, a fost şi întemeietorul Muzeului Satului, rezultat cumva firesc al campaniilor repetate întreprinse cu studenţi (nu doar sociologi, ci de diverse specialităţi). Asta după ce lăsase în fiecare sat prin care a trecut câte un mic muzeu local. Orice muzeu are şi o componentă socială, manifestă fie ca referent al expunerii, fie în discursul muzeal, fie în mesajul pe care muzeul îl transmite publicului.
Descrieţi, vă rugăm, în câteva cuvinte, fundaţia "Al.Tzigara-Samurcaş".
Fundaţia "Al.Tzigara-Samurcaş" a fost fondată în 1994, cu scopul de a sprijini acţiunile Muzeului Ţăranului Român în sensul iniţierii unor acţiuni sistematice de colectare, tezaurizare şi expunere muzeală a mărturiilor materiale şi spirituale ale culturilor populare rurale din România, dar şi a unor modalităţi de difuzare a culturii populare şi a cercetărilor dedicate acesteia (concretizate în volume, studii, înregistrări audio şi video etc.). În plus, fundaţia îşi propunea să studieze procesele contemporane de re-modelare a culturilor populare de pe teritoriul românesc şi să susţină, prin mijloace proprii, ţărănimea românească în procesul de modernizare şi integrare economică şi culturală în Europa secolului XXI. Fundaţia s-a născut din iniţiativa lui Horia Bernea, prin contribuţia unor fondatori importanţi, prieteni ai muzeului ca Pascal Bentoiu, Tudor Berza, Corneliu Baba, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Ion Caramitru, Sorin Costina, Sorin Dumitrescu, Gabriel Liiceanu, Dan Nasta, Şerban Papacostea, Andrei Pleşu şi mulţi alţii, dar şi oameni din muzeu, Ioan Ilişiu, Irina Nicolau, Speranţa Rădulescu, Georgeta Roşu. Fundaţia poartă numele unui ilustru om de cultură şi artă, fondatorul primului Muzeu de Artă Naţională în care a pus bazele celor mai reprezentative colecţii de artă ţărănească şi a tezaurizat, timp de peste 50 de ani, obiecte de artă ţărănească de mare valoare din toate zonele etnografice româneşti. Printre acţiunile cele mai importante ale fundaţiei de până acum se numără organizarea "Sărbătorii muzicii" (concerte cu lăutari) la Bucureşti timp de 5 ani consecutiv, editarea seriei de casete şi CD-uri Ethnophonie, cu înregistrări de muzici ţărăneşti, editarea revistei de antropologie a Muzeului Ţăranului Român, Martor, expoziţii importante în străinătate...
Ce loc ocupă cartea "Câteva gânduri despre muzeu... ...Dosar sentimental" în deja bogata dv. bibliografie?
Unul special, pentru că o consider cel mai important proiect la care am lucrat împreună cu Irina Nicolau. N-am spus cel mai greu, pentru că cel mai greu mi s-a părut volumul Arca lui Noe. De la neolitic la Coca-Cola, o culegere de material etnologic foarte puţin convenţională, la care a lucrat timp de doi ani o echipă formată din 25 de oameni, cercetători ai muzeului şi tineri voluntari, studenţi în cea mai mare parte la diverse facultăţi umaniste. Ce-i drept, n-am muncit în zadar, volumul a primit premiul Asociaţiei Editorilor din România în 2003 şi este destul de controversat în mediile ştiinţifice de profil, ceea ce din punctul meu de vedere pare să fie un lucru bun.
Revenind la Dosar sentimental şi la motivele pentru care îl consider important: în primul rând pentru că ne asumam o responsabilitate imensă încercând să refacem, evident subiectiv şi inerent incomplet, istoria recentă de numai zece ani a Muzeului Ţăranului Român, de la reînfiinţarea sa din 1990 şi până la moartea ctitorului său modern, pictorul Horia Bernea. Cu atât mai mult cu cât voiam să scoatem în evidenţă şi să descriem într-un fel modul aparte în care s-a construit un discurs muzeal unic, care a dus la individualizarea noastră între celelalte muzee de profil din România şi nu în ultimul rând la un important premiu european (Muzeul European al anului 1996). Era necesară o astfel de rememorare în acel moment, pe de o parte pentru că lucrurile se uită repede, pe de alta pentru că ni s-a părut utilă mediatizarea unei experienţe constructive într-o perioadă de tranziţie, pentru că puteam arăta cum se poate face cu puţine investiţii, mult efort, dăruire şi nesfârşită imaginaţie un lucru durabil. Şi în al doilea rând pentru că, inconştient, cel puţin pentru mine, volumul se voia şi un omagiu discret adus unei personalităţi puternice de la care toţi, tineri şi mai puţin tineri, am avut foarte multe de învăţat, ca profesionişti şi ca oameni.
Riscăm câteva redundanţe, cu sensul completitudinii schiţei de portret profesional al dv. Cum se colabora cu Irina Nicolau? Dar cu actuala d-nă director al direcţiei programe etnologice şi acţiune culturală?
De când lucrez în acest muzeu, am constatat un lucru extrem de important: lucrul în echipă este esenţial pentru bunul mers al lucrurilor. În orice proiect contează enorm cât de sudată, cât de coordonată, de motivată şi de eficientă este echipa care-l pune pe picioare. Irina Nicolau avea un dar uriaş, acela de a coagula oamenii în jurul unei idei, de a-i face să creadă că e a lor şi să se simtă ca şi cum fără ei acea idee nu s-ar putea niciodată materializa. Aveai libertatea să te exprimi, în cadrul unui proiect cu care la început puteai să crezi că n-ai nimic în comun, în latura care-ţi era mai familiară şi mai favorabilă. Irina ştia să scoată la iveală dintr-un om partea cea mai bună de care era capabil, dar şi să-l stimuleze spre lucruri la care nu s-ar fi gândit niciodată. Avea intuiţie, ştia cât şi când să-ţi ceară, cum să te facă să te simţi important şi mai ales avea decenţa de a se considera primus inter pares în orice activitate sau dispută. Nu era o "şefă", ci o prietenă care te lăuda şi te critica la fel de brutal şi la fel de îndreptăţit. În echipele pe care le-a coordonat şi din care am făcut parte era stegarul, motorul, sufletul acţiunii, prima care-şi sufleca mânecile, prima care abandona o cale greşită, prima care recunoştea un eşec. Pornea proiectele cu o energie şi un entuziasm molipsitor, că ţi-era ruşine să n-o urmezi, şi le ducea la capăt c-o tenacitate pe care adesea am invidiat-o. Din fericire "spiritul de echipă" pe care ea l-a promovat dăinuie şi acum. Succesoarea ei, Ioana Popescu, prietenă şi colegă de generaţie, face parte din "vechea gardă", a trudit alături de Irina la începuturile muzeului şi a făcut ulterior parte din nenumăratele echipe coordonate de ea. Aparent, nimic nu s-a schimbat în stilul nostru de lucru; ne lipseşte totuşi o anumită doză de entuziasm, acel "zvâc" pe care Irina ţi-l dădea natural, fie că voiai sau nu.