Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Ţăranului Român

Dosar sentimental (fragment)


Carmen Huluţă

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am intrat în muzeu în mai 1996. Irina predase timp de un semestru un curs de etnologie urbană primei grupe de master în etnologie şi folclor a Universităţii Bucureşti. Aşa am cunoscut-o. După ce cursul s-a terminat, mi-a propus, fără vreo introducere, să lucrez la muzeu.
În clipa aceea, mărturisesc cu ruşine, habar n-aveam de Muzeul Ţăranului. Trecusem de nenumărate ori, în studenţie, pe bulevardul 1 Mai, circulând cu maşina 300, mă intrigase de fiecare dată uriaşul mozaic fad cu siluete de muncitori în salopetă care contrasta cu simplitatea bisericuţei de lemn din curte. Admirasem de la distanţă, cum probabil făceau mulţi bucureşteni, elegantul foişor al clădirii de cărămidă roşie care domina Piaţa Victoriei. Toate astea nu mi-au înfrânt inerţia cât să încerc să aflu ce se întâmplă în spatele zidurilor. A făcut-o Irina, în stilul ei inconfundabil. Unde puteam să mă ocup mai bine de etnologie decât într-un muzeu care adulmecă neconvenţional urmele ţăranului vechi ca să-l poată înţelege pe cel nou? Aşa că mi-am lăsat baltă interesele - slujba bănoasă, dar plictisitoare - şi am venit la Muzeul Ţăranului care, aveam s-o aflu curând, primea tocmai atunci, la Madrid, premiul EMYA pentru cel mai bun muzeu european al anului. Paradoxal? Nu. Paradoxal era, în acest muzeu, modul de viaţă. A fost primul lucru pe care l-am simţit. Am venit şi am rămas în locul acesta care n-avea nimic comun cu ceea ce mă obişnuise adolescenţa mea socialistă.

Despre pictorul Horia Bernea ştiam câte ceva. Nu ştiam însă nimic despre muzeologie, pentru că nu mă interesase. Nici alţii, mai implicaţi, nu cred că ştiau foarte multe. În nici o şcoală nu se învaţă aşa ceva. Cât despre etnologie, aveam capul plin de teorii, mai multe vechi decât actuale, iar pe teren nu fusesem niciodată. "Ştiam" două sate: al meu şi al bunicilor dinspre mamă. Când l-am cunoscut pe Horia Bernea şi am început să lucrez în umbra lui - un privilegiu, a cărui importanţă n-am conştientizat-o atunci - am înţeles limpede de tot câteva lucruri. Primul, că în domeniul pe care mi-l alesesem cu nonşalanţă şi trufie nu ştiam riguros nimic. Al doilea, că pentru a lucra cu obiectele nu e suficient să le cunoşti, trebuie să le iubeşti şi să înveţi să le vezi. Şi al treilea, că lucram într-un muzeu care nu semăna cu toate celelalte. Aici, dacă aveai prejudecăţi, erai un om mort - profesional vorbind.

În prima zi de lucru, Irina m-a purtat prin toate birourile în care vieţuiau "ai noştri". Etnologii erau răspândiţi peste tot şi mult timp după aceea am bâjbâit. Singurul "coleg" pe care îl ştiam dinainte era Şerban, ţinuse în facultate un curs de folclor care-mi plăcuse. Părea mirat că mă vede acolo. Pe mine m-a mirat că erau mulţi tineri. Şi pe urmă remarca nu mai ştiu cui, ia uite, Irina ne-a mai adus pe cineva. Am dedus că Irina "agăţa" frecvent oameni pentru muzeu - oameni tineri. Mulţi veniţi, puţini chemaţi. Unii rezistau. Am asistat în anii care au urmat la plecarea multora, etnologi şi muzeografi deopotrivă, dar şi custozi. Unii dezertau din pricina tensiunilor mocnite sau a inadaptării, alţii, majoritatea, din raţiuni financiare. Nu-i condamn, când eşti tânăr foamea spirituală e mare, dar cea adevărată e şi mai mare. Adesea motivele se amestecau.
Era între etnologi o atmosferă de clacă, în sensul cel mai bun, toţi făceau ceva, aparent haotic, şi părea să nu existe ierarhii. Eram speriată, dar nu-mi venea să fug.

Expoziţiile le-am parcurs singură. Abia atunci mi s-a făcut frică. Mă impresionau adânc, într-un fel pe care nu ştiam să-l descriu. Nu prea înţelegeam. Era peste tot un miros bun, de tămâie parcă, şi o pace ca-ntr-o biserică de ţară. Nu semăna cu nimic din ce văzusem prin muzee, expunerile aveau o logică pe care n-o pricepeam cu mintea. Firea mea de funcţionar neamţ căuta rigoare şi nemişcare, dar se izbea de logica viului şi de obiecte care "cântau". I-am spus Irinei, mă depăşeşte, nu sunt bună pentru aşa ceva! Nu ştiu ce trebuie să fac?! Nici noi nu ştim, învăţăm. Ţi-a plăcut? Am spus da şi nu minţeam, eram copleşită. Prin urmare mi-a pus într-o mână un teanc greu de reviste în toate limbile despre muzeografia care se practica aiurea în lume şi un tratat românesc de muzeologie. În cealaltă mână alt teanc, infinit mai subţire. Era cam tot ce scriseseră ei despre expunerile Muzeului Ţăranului. Multe dintre texte îi aparţineau lui Bernea. Era şi o broşură a unui francez, Gérard Althabe. Asta era deasupra, şi am deschis-o întâi. Pe prima pagină era un motto de Bernea: Dumnezeu iubeşte ceea ce este fragil, plăpând, slab. Nu agreează ceea ce este puternic, dur, ascuţit: piatra de exemplu...
La sfârşit, Althabe scria aşa: De ce să nu facă din Palatul de la Şosea un laborator în care să experimenteze o muzeologie etnografică a prezentului, răspunzând în felul său întrebărilor actuale?
Începe cu astea, mi-a zis Irina, citeşte cât poţi, între timp ne apucăm de treabă. Cât e Horia plecat, trebuie să refacem o sală. Nu ştiam unde e plecat, aveam să aflu curând că se dusese să ia un premiu. Premiul EMYA.





0 comentarii

Spacer Spacer