Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Ţăranului Român

Muzeul european al anului 1996


Carmen Huluţă, Irina Nicolau

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dosarul pentru concurs l-am depus în 1994. Ia să vedem ce am avut să-i arătăm lui Patrick Green când a venit în 1995 să ne evalueze performanţele în competiţia pentru premiul "Muzeul european al anului 1996"- EMYA. Păi, mai întâi colecţiile. Bogate, bine organizate şi bine conservate. Apoi clădirea. Un superb monument de arhitectură neoromânească. Pe urmă expunerile permanente, adică sălile care compun Legea creştinească. I-am putut arăta cum se lucrează pentru Salonul de artă ţărănească - Triumf. Au contat, desigur, publicaţiile muzeului, discografia, acţiunile culturale. Ştiu precis că ne-a şi reproşat ceva, absenţa unor sisteme de avertizare prietenoase, care să-l atragă de pe stradă pe trecător. Patrick este un om fin şi un bun profesionist. Avea dreptate. Nici azi nu ne-am învrednicit să facem ce ne-a recomandat atunci. Nici nu-i uşor.

I-am povestit despre muzeul misionar, despre concertele de muzică ţărănească. I-am arătat şi poze. I-am vorbit despre proiectele de viitor. I-am demonstrat, fără să minţim, că suntem profesionişti şi vii. Recent, Ioana povestea cu un haz nebun cum, în timp ce îi prezenta lui Green muzeul, Horia o urmărea de la o oarecare distanţă şi îi striga, spune-i şi de obiectul cutare, explică-i despre "spaţiul activ", i-ai spus ce era de zis despre moaşte? Pe Patrick Green îl amuzau relaţiile pe care Horia le avea cu noi şi, consideră Ioana, relaţia dintre director şi echipă a fost unul din lucrurile care au cântărit greu în acordarea premiului.
Ar fi de neiertat să nu pomenesc aici numele lui Virgil Niţulescu, cel care ne-a îndemnat să pregătim un dosar pentru EMYA. Eu îl cunoscusem, încă din 1991, la Mulhouse pe Kenneth Hudson, preşedintele organizaţiei care decerna acest premiu, dar n-am avut cutezanţa să mă gândesc că am putea concura şi noi. Atunci, în \'91, am stat trei luni la Paris cu o bursă. Am făcut, cu obiecte ţărăneşti împrumutate de la românii de acolo, o expoziţie intitulată Un village dans une male. Nu pot să-l uit pe Cioran care nu se putea dezlipi de un cojocel din Sibiu. La vernisaj s-au mâncat cinci sute de chiftele şi s-au băut câteva sute de pahare cu vin.
În 18 mai 1996, Regina Fabiola a Belgiei a înmânat Premiul Muzeul European al Anului 1996 directorului Muzeului Ţăranului Român, adică lui Horia. Iată textul de evaluare a muzeului de către juriul Comitetului EMYA:

După lungi discuţii, adeseori animate, Comisia a decis într-un sfârşit, ca laureatul Premiului Muzeul European al Anului 1996 să fie Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. După opinia juriului, acest muzeu a atins cel mai înalt nivel european în materie de prezentare estetică şi face dovada, în concepţia sa, de o calitate imaginativă rar egalată. Colecţiile au fost considerate ca excepţionale şi s-a apreciat ca demn de laudă modul în care au fost protejate în timpul regimului comunist. Comisia consideră că directorul muzeului, Horia Bernea, este una din personalităţile eminente ale lumii muzeului, despre care se va vorbi cu certitudine mult, în viitor.
(din publicaţia EMYA. Premiul Muzeul European al Anului 1996, pg. 120-121)


În jurnalul Cultura Naţională din 6 iunie 1996, Horia vorbeşte despre Premiul Muzeul European al Anului 1996:

Ce pot să vă spun, am primit diploma şi trofeul din mâna Reginei Fabiola a Belgiei în "Sala celor 100" din Primăria din Barcelona... Cadrul şi protocolul cred că ar fi impresionat pe orice om normal. Diploma este o diplomă foarte frumoasă, trofeul este o statuetă de Henry Moore şi va fi expusă pentru un an la muzeul nostru, urmând ca în 1997 să fie preluată de următorul învingător, iar banii, pentru că au fost şi nişte bani, reprezintă o parte din cât ne trebuie să cumpărăm o maşină. Muzeul European al Anului 1996 n-are o maşină de teren şi nici nu va avea dacă nu se iveşte, printr-o minune, un sponsor.
Concursul a fost lung şi cred că greu. Acum doi ani am plătit taxa de înscriere şi am trimis prima documentaţie. A urmat o perioadă de aşteptare. Ni s-a cerut altă documentaţie. Anul trecut ne-a vizitat din partea Comitetului E.M.Y.A. un eminent om de muzeu în calitate de expert. S-a uitat, a pus întrebări, ne-a cântărit. Criteriile lor sunt foarte riguroase. Ca să vă daţi seama cât de riguroase sunt, precizez domeniile în care se face evaluarea: a) colecţiile, dacă sunt semnificative şi interesante; b) expoziţiile şi discursul muzeal, dacă sunt originale şi eficace; c) serviciile făcute publicului, cafetărie, stand, toalete; d) ambianţa generală, dacă muzeul este cald şi primitor sau îngheţat şi aseptic; e) gestiunea, dacă este bine gestionat; personalul, care sunt relaţiile dintre oamenii care lucrează în muzeu; publicaţiile... animaţia... Nu mai intru în amănunte, sper că a rezultat cât sunt de serioşi.
Aşadar, după "expertiză", o altă aşteptare. Am primit apoi o diplomă din care rezulta că suntem nominalizaţi. Rapoartele sunt secrete. Nu vom şti niciodată ce a scris despre noi Patrick Green. Pot să presupun că a scris destul de bine din moment ce am primit premiul cel mare concurând cu 70 de alte muzee, dintre care 30 nominalizate, ca noi. Primisem premiul din noiembrie şi nu ştiam nimic. Este tare să câştigi fără nici o pilă! Şi eu şi colaboratorii mei ne-am bucurat mult. Nici nu pot să reproduc paragraful din publicaţia E.M.Y.A. unde se face evaluarea muzeului nostru. Cuvintele de laudă sunt prea mari şi nu-mi vine să le citez. Am început să primim felicitări din străinătate. Numai din străinătate. Deşi premiul aparţine în primul rând României. Suntem prima ţară din Europa de est care l-a primit. Şi, dacă vreţi, adevăraţii învingători sunt ţăranul român şi muzeografia românească a cărei revenire în avangarda europeană ar trebui să-i bucure pe toţi. A fost şi rămâne o mare surpriză!
După ce îţi consumi o parte din bucurie începi să gândeşti. Mi-am pus şi eu întrebarea, cu gravitate, ce înseamnă premiul acesta pentru noi? Şi mi-am răspuns, este, desigur, o mare onoare, o recunoaştere a muncii enorme care a făcut posibilă distincţia de care discutăm. Gândiţi-vă că noi am pornit în 1990 de la zero, cu bani puţini şi confruntându-ne cu dificultăţile pe care le presupune orice început. Am în echipă oameni care şi-au sacrificat o mare parte din viaţa personală. Sacrificii am făcut şi eu...
Cu adevărat important este faptul că premiul ne-a stimulat şi ne va stimula în continuare. De când l-am primit vin mai mulţi vizitatori, primim propuneri de colaborări. Munca abia începe. Glumeam la început spunând că nu mai am la ce să aspir. Nici nu cred că ar mai fi timp de aşa ceva. Acum nu mai putem să ne oprim, nici să coborâm şi nici să stăm pe gânduri. E ca în alpinism, după ce ai cucerit un vârf, cauţi alt munte să-l urci sau îţi continui drumul peste creste.





0 comentarii

Spacer Spacer