Acum câţiva ani poposeam împreună cu câţiva prieteni în Drăguşul lui Gusti, cu gând să descoperim pe coarnele vreunui bivol sau prin vişinii vreunei curţi urmele vestitelor echipe sociologice. Nu ştiu ce am descoperit noi atunci şi cât de pătrunşi eram de personalitatea vajnicului nostru european, care în spiritul modei timpului măsura unghiuri craniene şi-şi filma echipele în toiul actului fecund al interviului sociologic. Îmi amintesc însă că descopeream cu uimire iarba de la ţară, soarele de toamnă şi mirosul de fum al curţilor în mijlocul cărora susura de cele mai multe ori cazanul de ţuică.
Umblam pe la case, chipurile cu nişte chestionare pline de întrebări de genul "unde creşteţi puii mici?"; dar de fapt ne hotărâsem să "vânăm" bătrânii satului, care începeau să tremure din bărbii când ajungeau cu poveştile la război sau la colectivizare. Îi îndemnam la vorbă, îi înjuram pe bolşevici împreună cu ei şi de multe ori ne trezeam seara, la masa de lemn de afară, cu chestionarele sociologice sub fund, necompletate.
Aproape întotdeauna după prima jumătate de oră moşii îşi aminteau de rezerva secretă. Sticla era invariabil prăfuită şi chiar dacă uneori vinul, neînfundat bine, se dovedea acru, cine mai avea inima să le întoarcă lacrimile, refuzându-i...
Într-una din aceste seri, moş Dumitru Necşoiu mi-a mărturisit că el nu crede că oamenii au ajuns cu adevărat pe Lună. Că lumea aşa spune, că şi pe copii îi învaţă aşa la şcoală, dar că el nu crede. Că a citit şi într-o carte, dar că el a apucat altfel. Că ce să caute oamenii pe Lună, că doar Dumnezeu a făcut-o ca să lumineze noaptea, nu ca să se suie oamenii într-însa. Şi pentru oameni a făcut Pământul, să stea pe el şi să se bucure de bunătăţile lui.
Nu mai ţin minte ce i-am răspuns atunci. În orice caz, întâmplarea n-o înregistrasem decât ca pe un amănunt ciudat. Mai târziu însă, când începuse să-mi revină periodic în minte, mă pomeneam întrebându-mă cum de era posibil ca cineva să mai gândească aşa. Apoi îmi spuneam că la urma urmelor nu fusese nimic anormal; doar atitudinea opacă a unui om lipsit de orice brumă de educaţie modernă, fără habar de legile fizicii, de progresele tehnicii.
Însă ceva indefinit, o anumită linişte din felul în care fuseseră spuse acele vorbe, expresia unei siguranţe dincolo de ceea ce se putea pipăi mă făceau să nu fiu atât de convins că de vină era doar necunoaşterea bătrânului.
Însăşi viaţa lui de moşneag singur, cu mâini tremurătoare şi ochi lăcrămoşi, între pereţii unei case vechi cu obiecte tocite de îndelungă întrebuinţare, această viaţă liniştită măcinându-se în spaţiul dintre câteva găini şi câteva icoane mă înnebunea în goliciunea ei strigătoare la cer atunci când încercam să mi-o imaginez de-a lungul unei zile obişnuite.
Abia după mult timp mi-am dat seama că, dincolo de întâmplarea în sine, intersecţia celor două feluri ale noastre de a vedea Luna sintetiza întâmplător una dintre cele mai vechi şi mai controversate probleme ale cunoaşterii.
Prietene, cum este albastrul tău?
Cunoaştere intermediată sau cunoaştere directă?
Voci care denunţă impotenţa demersului ştiinţific, în însăşi esenţa sa. Voci care propun mistica drept unică modalitate de cunoaştere. Voci, voci, voci.
Ce pot să-i răspund, în acest vacarm de păreri şi intoleranţe de tot felul, cetăţeanului-ţăran Dumitru G. Necşoiu din satul Drăguş, Făgăraş, care refuză să creadă că omul a ajuns pe Lună? Ce pot face eu, subiect cunoscător, pentru a ajunge să-mi "apropriez" această viziune a sa asupra lumii?
- Uneşte-te cu el! strigă adepţii cercetării de tip mistic. Transformă-te pe tine însuţi în asemenea măsură încât să poţi intra în rezonanţă cu starea lui. Trăieşte lângă el, vorbeşte ca el, gândeşte ca el o perioadă îndelungată şi vei ajunge să vezi lumea la fel ca el.
- Sunteţi nebuni! strig ridicându-mă pe umerii celor din jur. Nu vedeţi că asta au făcut toţi "exotiştii", tăvălindu-se prin ţărână ani întregi alături de Boro-Boro ca să priceapă de ce sapă ei o gropiţă rituală şi îngroapă acolo un mic vieţuitor "uruku"? Şi la ce bun; de vreme ce, odată întorşi acasă, au început să toarne rezultatele cercetărilor în acelaşi gen de cărţi pline de scheme, statistici şi spiţe de neam?
Cum facem totuşi să "intrăm în rezonanţă" cu spiritul satului tradiţional? Un sat caracterizat nu prin acea veche imagine idilist-patriarhală, ci prin prezenţa la nivelul său subtil a unei organizări de tip religios creştin.
Plecăm pe teren. Stăm în gazdă trei săptămâni, trei luni, un an. Culegem tot ce putem culege. Aducem la rândul nostru roade:
"Noi, cercetătorii (numele), am efectuat în perioada (data) o cercetare de teren în satul (locul). Oamenii din această zonă sunt buni, primitori, ei au tot felul de obiceiuri păstrate din moşi-strămoşi etc.
În urma studiului documentar efectuat în prealabil, am constatat că unii specialişti afirmă că între civilizaţia de tip rural şi cea de tip urban ar exista diferenţe ireconciliabile. Şi că, deci, invariabil, cercetătorul nu şi-ar putea exprima concluziile decât prin intermediul unei grile citadine.
În urma cercetării efectuate, am ajuns la concluzia că opiniile specialiştilor menţionaţi sunt inexacte. Ele sunt contrazise de existenţa unui punct esenţial de contact între cei doi poli ai cercetării: ideea creştină.
Având în vedere aceste aprecieri, propunem declanşarea unei campanii de reevaluare a tuturor informaţiilor din arhive, în lumina unei perspective creştine, singura în măsură să ofere o interpretare veridică a acestor date etc."
Raport de teren imaginar, la care probabil mulţi dintre noi ar fi dispuşi să subscrie din punct de vedere teoretic.
Şi totuşi, câţi dintre noi coborâm în fântână, ca să stăm chiar acolo de vorbă cu apa?
Câţi dintre noi nu stăm, bine mersi, cu paharul dinainte, umplut de la robinet, meditând cu satisfacţie ore în şir asupra apei?
N-ar trebui oare să şi trăim religios, noi cei care pretindem că înţelegem satul exclusiv prin ochii şi cuvintele Scripturilor creştine?
Iată, notăm cu satisfacţie într-un jurnal de teren:
"Slujbă de seară în biserica satului. Câteva femei bătrâne, îngenuncheate, în haine de toată ziua. Ison simplu, ţinut de un dascăl cărunt care joacă şi rol de paracliser. Pe tava pentru sfinţirea darurilor, pâine, ulei, grâu..."
Şi jurnalul se întinde pe pagini întregi, suntem mulţumiţi că luăm parte la viaţa interioară a semenului nostru ţăran. Postim împreună cu el, mergem la biserică o dată cu el, la cimitir alături de el. Stăm în casa lui, am văzut icoanele lui, ne rugăm când şi numai dacă se roagă el. Încercăm să înţelegem ce înseamnă pentru el sărbătoarea, naşterea, moartea. Ce însemnau pentru bunicii lui şi dacă mai înseamnă ceva pentru nepoţi.
Suntem mulţumiţi. Avem senzaţia că mai mult nu există; că nu putem să ne identificăm mai mult cu "obiectul cercetării". Că aproape ne-am confundat cu viaţa lui şi că ceea ce vedem, simţim, trăim, este, în sfârşit, adevăratul ţăran.
Şi totuşi, nu ne amăgim?
Nu făceau oare aceeaşi eroare şi mult-acuzaţii "exotişti"?
Ceea ce facem noi este, ca şi în cazul lor, doar o "mimare" a gesturilor religioase ale "obiectului cercetat". Ne închinăm pentru că el se închină, săpăm gropiţa rituală pentru că el o sapă, dar odată întorşi acasă, revenim urgent la viaţa noastră normală, care - nu-i aşa? - ce are a face cu rugăciunea, cu postul şi cu celelalte? Suntem şi noi creştini, desigur; mai mergem pe la biserică, mai facem şi câte-o milostenie, dar gata, ajunge cât am pătimit pe teren. Trebuie să ne revenim, am slăbit, arătăm îngrozitor, n-am mai văzut de mult un film, n-am mai stat la o şuetă cu cafele şi ţigări de nu mai ştim când.
Am "mimat" cu succes religiozitatea de tip clasic a unui anumit tip de ţăran, astăzi pe cale de dispariţie. Altădată, pe un alt teren, o să "mimăm" la fel de bine religiozitatea modernă, a unui alt tip de ţăran, care nu mai respectă întru totul tradiţia, dar care posedă încă o viziune articulată pe ierarhia creştină.
Şi totuşi la ce bun această joacă de-a "identificarea subiectului cu obiectul", dacă nu pricepem măcar în ceasul din urmă că toate datele de pe teren, toate informaţiile din arhive nu sunt decât frunze moarte în mâinile celor ce nu şi-au câştigat încă acea misterioasă clar-vedere, pe care doar trăirea efectivă a vieţii creştine o poate naşte. Abia astfel toate notaţiile brute ale arhivei îşi pot căpăta adevărata lor semnificaţie, ajungând să pună în cu totul altă lumină întregul univers al lumii ţărăneşti.
Şi dacă am pornit prin a considera că satul românesc nu poate fi imaginat decât în lumina ideii creştine, atunci trebuie să conchidem că unica posibilitate de a-l cunoaşte cu adevărat este să reevaluăm informaţiile exterioare ale documentelor prin prisma unei priviri purificate de trăirea creştină.
Numai aşa, lângă oglinda ei întunecată din adânc, apa fântânii ţi se va destăinui. Altminterea, cea din paharul de pe masă îţi poate da numai iluzia răcoritoare că, bând-o, ai putea să o cunoşti.