Din vremuri imemoriale românii din Şcheii Braşovului au fost creştini iar sentimentul lor religios s-a materializat prin dăruirea jertfelnică cu care şi-au ridicat cele trei lăcaşuri de cult (Biserica Sf. Nicolae - 1495; Biserica Sf. Paraschiva - 1787 şi Biserica Sf. Treime - Tocile - 1813), precum şi cele 60 de troiţe aşezate la întâlnirea tuturor străzilor şi drumurilor exterioare. Prima atestare documentară a unui lăcaş de cult datează de la anul 1292 şi este confirmată de "Crucea din Cutun", păstrată prin împrejurări fericite în cimitirul bisericii Sf. Treime din Cetate.
Cu siguranţă religia creştin-ortodoxă a românilor din Şchei s-a dovedit atât de puternică încât a rezistat încercărilor de convertire la catolicism, bisericile şi troiţele devenind suport moral de rezistenţă pentru cel care întâlnea zilnic acest simbol creştin în drumul său.
Atunci când autorităţile reformate braşovene le interzic ridicarea troiţelor, tocmai acest argument îl invocă românii din Şchei, cerând domnilor de peste munţi ajutor pentru a-şi câştiga drepturile istorice: "Şi au putere de nu ne îngăduie să putem pune cruci pe locuri trebuincioase..." - se afirmă într-un memoriu de la 1736 sau "Ce, nici crucea sfântă nu ne e slobodă să putem pune de iznoavă... Numai ne ţin ca pre nişte varvari sau necredincioşi...". Se cunosc numeroase cazuri conflictuale generate de autorităţile locale, catolice sau luterane, care au interzis plasarea unei cruci-troiţe, conflicte care aduceau după sine distrugerea troiţei, strămutarea ei sau tăinuirea ei, cum a fost cazul a două dintre troiţele ridicate de căpitanul Ilie Birt sau a celei din timpul lui Mihai Viteazul.
Din materialele documentare referitoare la aceste troiţe ale Şcheiului am putut constata că ele erau ridicate de cetăţeni de vază ai aşezării, în speţă preoţi, negustori şi membrii ai familiilor înstărite. Scopul troiţei este mărturisit în majoritatea inscripţiilor, făcute în grafie chirilică sau latină, ele fiind ridicate spre pomenire divină veşnică, motiv pentru care, atunci când, prin vechime sau deteriorare, dispărea o troiţă, pe locul acesteia era ridicată alta, preluând de obicei datele informative ale precedentei troiţe.
Locul de amplasare al troiţei era divers. Cele mai multe le găsim la întâlnirea drumurilor interioare ale aşezării, apoi la ieşirea din Şchei spre orice direcţie, altele în grădina casei, la colţul casei, în curtea gospodarului sau într-un spaţiu amenajat, cum este cazul troiţelor ridicate de Juni, pe locul unde îşi ţineau maialurile lor.
Materialul de construcţie este de asemenea divers. În perioada bisericuţelor de lemn, atât troiţa, cât şi capela ei, erau făcute tot din lemn, cum este cea din anul 1292, pentru ca apoi troiţa să fie din piatră, iar capela cu ancadrament din lemn şi ulterior, atât troiţa cât şi capela, se construiesc din piatră - aşa cum vom afla din prezentarea fiecărei troiţe în parte.
Încercând să depistăm urmele tuturor troiţelor, ne-am izbit de mari neajunsuri, create pe de o parte de numele diferit oferit de un izvor documentar sau altul, de un martor ocular sau altul, dar mai ales de gradul avansat de deteriorare al inscripţiilor, cauzat şi de unele încercări de restaurare din partea unor cetăţeni de bună credinţă dar necunoscători ai grafiei chirilice - este cazul troiţelor lui Ilie Birt şi a altor cruci. Ştiut fiind faptul că anul ridicării troiţei este aşezat în finalul textului, de cele mai multe ori acesta a dispărut prin strămutarea troiţei, sau prin putrezirea ei (în cazul celor din lemn).
Aşezarea lor în spaţiul şcheian convinge cu uşurinţă zonarea medievală a acestuia în "vecinii", aşa încât la întâlnirea dintre "vecinii" se află o troiţă, ca şi la întâlnirea între străzi, aşa după cum în satele ardelene de munte la ieşirea sau la intrarea în sat. O vecinie şcheiană corespunde unei aşezări rurale, motiv pentru care Cutunul, Varişte, Inişte, Pietrile lui Solomon, Ciocrac, Pajişte ş. a. deveneau etnităţi zonale, comune unei "vecinii".
Cu siguranţă troiţele deveneau în conştiinţa localnicilor valori sacre, cum apreciază şi Psaltirea Şcheiană (manuscris românesc din veacul al XV-lea) "Troiţele au înţelesul de nume al zeului veşnic", chiar dacă ele - după expresia lui Nicolae Iorga - "sunt ctitorii ieftine ale unor credincioşi care nu aveau mijloace de a-şi arăta credinţa prin durarea unei biserici".
Totuşi troiţele se ridicau cu credinţa cu care se ridica o biserică şi nu de puţine ori în spaţiul capelei care adăpostea troiţa se făceau diferite slujbe religioase (la caz de grindină, de ploi torenţiale, secetă etc.). Omul simplu, prin fantezia sa a îmbogăţit substanţial estetica troiţei. Se poate spune că troiţele, ca şi bisericile aveau soarta lor: depindeau de un ctitor, de protectori şi erau supuse vitregiilor de tot felul, inclusiv degradărilor timpului istoric. Ridicate din dragostea şi mărinimia unor oameni însufleţiţi de idealuri nobile, troiţele ajung să întărească credinţa trecătorului, amintindu-i că peste tot este puterea Celui de Sus, unul Dumnezeu. Ele întăresc trecătorului speranţa în reuşita călătoriei sau la început de zi, bunul augur al întregii zile. În faţa unei troiţe care ţi se iveşte în cale, fiind aşezată într-un punct strategic, pe un tăpşan de cele mai multe ori, sentimentul pioşeniei, al respectului şi al dorinţei de bine te copleşeşte. Te simţi însoţit în drumul tău de binele divin.
În epocă medievală ele căpătau şi o conotaţie naţional-patriotică, care deranja autoritatea politică din vremurile dominaţiilor străine. Interdicţia care se crea şi chiar distrugerea lor prin decret oficios capătă accente dramatice şi în acest sens documentele istorice oferă numeroase mărturii.
Numărul impresioant al troiţelor din perimetrul şcheian nu este numai un rezultat al bunăstării acestor locuitori din vremurile istorice, care s-au dovedit neîntrecuţi negustori şi gospodari, dar şi o expresie a vieţii creştine pe care aceştia o întreţineau patronaţi spiritual de biserica voievodală din Şchei ctitorită de numeroşii voievozi şi boieri de peste munţi. Ele argumentau faptul că "palmă şi talpă", pământul acesta al Şcheiului este creştin.
Felul în care localnicii au denumit şi mai ales au păstrat numele troiţelor, confirmă pe de o parte spiritul fantezist al omului simplu, care identifica troiţa sfântă cu ctitorul ei, dar conservau conştient un adevăr istoric ca mărturie indubitabilă pentru istoria acestor locuri. Adeseori, acolo unde a dispărut troiţa s-a păstrat toponimul cu aceeaşi putere evocatoare ca şi a troiţei de altădată.
De aceea, păstrarea, conservarea şi valorificarea morală a acestor mărturii, care fac parte din zestrea istorică a Şcheilor, devine astăzi mai mult decât o datorie civică şi prima condiţie este aceea de a le cunoaşte. În sprijinul acestui deziderat vine lucrarea noastră (Troiţele Şcheiului, n.n.), care, fără a pretinde exhaustivitatea, încearcă să ofere cu fidelitate tot ceea ce se poate şti despre istoricul troiţelor din Şchei.
Lipsite de un regim legal de conservare patrimonială, fiind păstrate şi azi doar în regim de bunăvoinţă din partea unor sufletişti ai locurilor, troiţele nu beneficiază de avantajele conservării, aşa cum ar fi firesc, ştiută fiind valoarea patrimonială a acestor monumente, care ne oferă mărturii de netăgăduit privind viaţa creştină, obştească, istorică a locuitorilor de pe aceste meleaguri. Ca şi biserica, troiţa a păstrat conştiinţa apartenenţei religioase şi obşteşti.
Lucrarea noastră (Troiţele Şcheiului, n.n.) vine şi ca un semnal menit a institui responsabilitatea faţă de aceste mici monumente, lăsate încă la cheremul întâmplării. Numeroşi cetăţeni vârstnici ai Şcheiului ne-au sesizat dispariţia unor asemenea valori, dovedindu-se neputincioşi în a împiedica fenomenul, neexistând cadrul legal pentru a o face. Numeroase semnale au fost făcute de cei care, de-a lungul anilor au oferit mărturii documentare despre unele troiţe, cum ar fi valorosul cercetător al Şcheiului, Candid Muşlea, istoricul Nicolae Iorga, filologul Costantin Lacea, ziaristul George Bariţiu şi fiul Ieronim Bariţiu, cercetătorul Sterie Stinghe, profesorul Nicolae Sulică, folcloritul Ion Muşlea şi chiar cronicari germani ai Braşovului: Fritz Schuster, Georg Mih. von Herman, Wilhelm Niemandz, Tomas Tartler, multe din informaţii regăsindu-se şi în celebra culegere de cronici germane ale Braşovului: "Quellen zur geschichte der Stadt Brasso" în 9 volume, editată la sfârşitul veacului trecut ultimul volum, al IX-lea a fost editat sub egida Arhivelor Naţionale-Braşov).