Maladia timpului nostru, cea mai gravă dintre toate, mai rea decât cancerul, decât infarctul, tuberculoza sau sida, este fără îndoiala pierderea memoriei, a memoriei individuale şi colective, boală molipsitoare ca o epidemie de ciumă fără precedent în istoria omenirii, care loveşte mai ales tinerii. Mulţi dintre ei, ajunşi în faza galopantă a maladiei, nu mai vor să ştie nimic din ce a fost înaintea lor.
Din păcate, industria noastră farmaceutică n-a fost în stare să găsească un remediu împotriva acestui flagel. Dar nici şcoala, nici biserica şi nici familia n-au mai ştiut să folosească leacurile tradiţionale pentru vindecarea uitării. E adevărat că maladia bântuie pretutindeni în lume, mai ales în occidentul european, dar la noi a luat proporţii dezastruoase, pentrucă tineretul nostru de astăzi s-a născut fără un sistem imunitar de apărare. Ştergerea memoriei a fost capodopera barbariei comuniste.
Dar iată că, doi cărturari, împreună cu o echipă de cercetători neobosiţi, au reuşit
să pună la Sighet bazele unui laborator de recuperare a memoriei: Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Memorialul Sighet nu figurează printre unităţile Ministerului Sănătăţii, dar îşi desfăşoară din plin activitatea, oarecum în serniclandestinitate, deoarece, pentru putere, uitarea e doar o problemă de geriatrie.
Am participat anul trecut la terapia de grup a Şcolii de Vară de la Sighet. Şi pot confirma că dă rezultate uimitoare, funcţionează. Eu însumi m-am înrolat ca infirmier la secţia de depistare şi combatere a amneziei istorice şi religioase. Mă descurc chiar şi în sala de reanimare a celor mai vârstnici, care l-au uitat pe Dumnezu cel adevărat şi se închină unui "Dumnezeu al culturii', inventat de ei.
Calificarea în acest rol o datorez în bună parte lui Mircea Eliade, care s-a luptat în scris, toată viaţă, împotriva acestui virus al timpului nostru. În povestirea fantastică Nouăsprezece trandafiri el dezvăluie secretul salvific al terapiei pe care o numeşte anamneză, adică dezgroparea memoriilor înmormântate în străfundurile conştiinţei noastre şi reactivarea lor, ca unică şansă de mântuire a omului contemporan, alienat de toate formele de masificare mentală, acest om care, în ultimă instanţă, s-a uitat pe sine. Regret nespus că Mircea Eliade n-a apucat să vadă acest centru taumaturgic de la Sighet, pe care şi l-a imaginat în povestirile sale.
Dacă un tânăr, conştient de contaminare, m-ar întreba de unde să înceapă, i-aş spune: deschide o carte cu mituri şi una cu basme româneşti. De aici reîncepe totul.
Urez Memorialului viată lungă şi noi împliniri.