(1905-1994)
Licenţiat în drept şi filosofie, eminent avocat, fruntaş al Partidului Social Democrat
În urma congresului PSD din martie 1946, când s-a produs trădarea celor care doreau fuziunea cu Partidul Comunist, social-democraţii care doreau păstrarea independenţei partidului au constituit, în jurul lui Constantin Titel Petrescu, Partidul Social Democrat Independent, Dimitriu fiind ales secretar general.
În februarie 1948 este exclus din Colegiul de avocaţi pe motiv că este "nedemocrat". Trei luni mai târziu, în noaptea de 5/6 mai 1948, este arestat, iar la 22 ianuarie 1952 este condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru "trădare". Motivul: "a făcut politică contra partidului"! Încadrare: "crimă de înaltă trădare"! A fost eliberat în aprilie 1956, în urma intervenţiei Partidului Laburist din Marea Britanie.
"În cercul intimilor dlui Adrian Dimitriu, membru marcant al Partidului Social-Democrat şi bun prieten cu dl Titel Petrescu, se comenta faptul că de către conducerea partidului s-a redactat o scrisoare de dezavuare a procedeelor folosite de partidul comunist, care - în ultimul timp - îşi arogă dreptul, în numele întregului Front Naţional Democrat, de a angaja şi pe celelalte partide componente ale Frontului, fără însă a le consulta în prealabil asupra măsurilor ce ia. Această scrisoare e interpretată ca primul act de torpilare a Frontului Naţional Democrat...Sursă sigură"
(Notă informativă a Siguranţei comuniste din 22 februarie 1945, ASRI, fond D, dosar nr. 2115, f. 91)
"Am fost introdus într-o încăpere, formată din două celule opuse, care comunicau între ele printr-o uşă, după care am primit o serie de pumni în spate, însoţiţi de un val de înjurături, care erau aproape să mă trântească. După această introducere, mi s-a poruncit să alerg pe bordura neagră de lângă perete din prima celulă. Un gardian, cu un pistol în mână, mă supraveghea, aşezat în uşa dintre cele două celule. Aşa a început cursa mea, care mai târziu am aflat că se numea manej, şi care avea să dureze 52 de ore. (...) Lăsând la o parte loviturile pe care le primeam, cu care mă obişnuisem, ceea ce mă supăra mai mult erau oboseala care mă toropea şi picioarele, pe care nu mai eram stăpân. Mi se părea că în talpa picioarelor aveam mii de ace pe care călcam, iar mersul se confunda cu o tendinţă continuă de cădere înainte. Eram ameţit şi mă feream, pe cât puteam, cu coatele şi cu umărul, să nu mă lovesc cu capul de pereţi. De mijloc simţeam că-mi atârnă o greutate, care parcă mă rupea în două şi mă obliga să mă îndoi. Aveam impresia că nu mai sunt decât un automat, care nu ştiam cât va mai putea funcţiona"
(Adrian Dimitriu, "Note de drum", manuscris)
© Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, 2006