- traducere de Radu-Ilarion Munteanu -
Caut închisoarea-Memorial de la Sighet, în compania unui tânăr scriitor francez. Întreb de drum mai mulţi trecători, care ne trimit pe o stradă, apoi pe alta, într-un sens, apoi în celălalt. Facem kilometri, urmând indicaţiile ce ni se dau. De ce ne-au făcut să hoinărim aşa? N-aş crede ca locuitorii cartierului să nu cunoască fosta închisoare politică... Afară de cazul că ar fi vorba de o uimitoare pudoare, un sentiment adânc, ce-i face a gândi că e lipsit de interes pentru turiştii francezi să viziteze un atare loc al suferinţei. Sau c-ar fi mai bine să uiţi toate astea, să laşi în pace victimele, morţii şi pe cei ce-au participat la asta şi care au reintrat în anonimat în numele unei reconcilieri naţionale, căci e prea aproape pentru ca istoria să facă mai obiectivă privirea lumii asupra anilor negri ai României. Nu ştiu...
Punând capăt rătăcirilor noastre, o doamnă de vreo şaizeci de ani ne dă indicaţii precise, care se vădesc exacte şi ne găsim în faţa uşii Memorialului.
Ca atunci când mă aflasem la Auschwitz, încerc un vag sentiment de indiscreţie. Ca şi cum întreaga suferinţă ce umple locurile, toată această neomenie, care, odinioară, pecetluise soarta oamenilor, mă depăşeau şi mă lăsau să înţeleg că numai cei ce trăiseră această oroare aveau dreptul să se afle aici, ca ei singuri să vobească de ea celorlalţi, dacă puteau, dacă voiau, dacă erau încă vii.
Despre ce poate mărturisi cineva care n-a trăit nici lagărele de concentrare naziste, nici închisorile politice comuniste? Ce pot simţi acela sau aceea care pătrund în aceste locuri, unde alţii au fost omorâţi de arbitrariul triumfător al unei puteri lipsite de măcar simulacrul unei etici ce-ar putea fi numită simplu umană? Ce să spui făr-a fi fost deja spus, de oameni infinit mai competenţi pentru a vorbi de cel mai sumbru produs al Omului? Cum a putut exista închisoarea din Sighet, după ce procesul de la Nürenberg a adus în faţa ochilor lumii întregi, atrocităţile exercitate - şi cuvântul e prea slab -, de o parte a umanităţii asupra alteia, asupra evreilor, morţi cu milioanele pentru simplul motiv că erau evrei, dar de asemenea asupra altora, a negrilor, a ţiganilor, a soldaţilor ruşi, a rezistenţilor...? După ce procesul de la Nürenberg ne dăduse certitudinea naivă, savant orchestrată, că nu vom mai vedea niciodată aşa ceva, certitudine pe care-am metabolizat-o, într-atât era de insuportabil de a observa reîntoarcerea unor asemenea practici, într-o perioadă de după război, dificil şi dureros de-a fi trăită?
Aici, la Sighet, morţii nu s-au numărat cu milioanele, dar martiriul lor n-a fost mai puţin oribil, mai puţin şocant. Iar pudoarea românilor de pe stradă, temându-se fără îndoială de a nu fi crezuţi, ori de a fi consideraţi vag vinovaţi, de a nu fi putut face nimic, sau de a fi participat, activ sau pasiv, ne lasă în ignoranţă asupra a ceea ce s-a întâmplat în realitate. Mărturiile directe sunt rare, acest trecut e încă prea recent, prea prezent în inimile noastre, pentru a se dezvălui, pentru a striga, încă şi încă, Iată ce-am trăit noi. Să nu se mai întâmple niciodată!
Având, totuşi, astăzi, o îndoială ce se insinuează în adâncul nostru. Cu acest presentiment că, dacă aceasta rămâne indefinit afacerea câtorva, victime sau călăi, fie că vorbesc, fie că tac, asta va exista încă şi încă, aici sau acolo, undeva în lume, departe sau aproape de noi, şi ne învecinăm cu nenorocirea, abjecţia, fără a le vedea, aşa de convinşi că problema a fost lichidată odată pentru totdeauna, după sacrificiul acestor milioane de oameni care-au plătit cu viaţa lor, după denunţarea acestor crime de către aliaţi - printre care şi ruşii -, după pedepsirea vinovaţilor, a unora dintre ei în orice caz. Ceea ce a funcţionat ca un exorcism, căci povara părea prea greu de purtat.
Astăzi, după ce au trecut 60 de ani, s-a angajat o cursă contra cronometru pentru evitarea uitării, căci, puţin câte puţin, martorii direcţi dispar şi mâine nu va mai fi decât privirea rece şi obiectivă a istoriei, o privire statistică, o privire necesară cu certitudine, dar aşa de goală de sentiment, încât se va studia în şcoli istoria lagărelor, fie ele naziste, comuniste sau altele, ca epifenomene ale unui timp uman în mişcare, cu peripeţii, regretabile desigur, dar, de ce nu, inevitabile. Curând, acest timp uman nu va mai fi relatat decât de aceia care nu l-au trăit, iar mărturiile, chiar scrise, vor fi atenuate de ceţurile trecutului, de o impresie vagă că toate acestea nu ne privesc cu adevărat. Cine se va preocupa de cei care sunt sacrificaţi pe altarul unei puteri, aici sau acolo, pe pământul nostru, astăzi, în chiar acest moment? Cine va asculta cu adevărat cele câteva voci care denunţă aceste crime din prezent? Cine se va simţi apropiat de miile, de milioanele de oameni care mor încă, în numele unei politici, în numele unei religii, în numele unui arbitrar?
Trebuie să trăim, trebuie să trecem într-o zi cu buretele, trebuie să reconciliem într-o zi oamenii aceleiaşi patrii, ai aceluiaşi oraş, ai aceleiaşi străzi, ai aceluiaşi imobil. Nu ne putem afla fără încetare confruntaţi cu inumanitatea omului, mi se va răspunde... Desigur, trebuie să trăim, dar cu ce preţ pentru aceia dintre noi care n-au avut această şansă, în numele oricărui pretext ce le-a refuzat acest drept, astfel, insidios sau deschis, în indiferenţa generală?
Am aşteptat mult, în holul Memorialului, ghidul francofon care ne-a fost propus, apoi am început vizita cu o fată tânără, studentă, care vorbeşte remarcabil limba noastră, dar care ne va abandona propriei noastre iniţiative, deoarece nişte oficiali vor, de asemenea, să viziteze şi e nevoie de serviciile ei.
Poate pentru că ne-am regăsit până la urmă singuri, lipsiţi de resurse şi puţin pierduţi, pe culoare legate prin scări de uşile cu grilaje, am împins cu blândeţe, una câte una, uşile celulelor, am descifrat singuri documentele afişate de-a lungul parcursului, am fost loviţi în plin de biciul oroarei. Fără medierea unui ghid, ale cărui explicaţii, enunţate pe un ton neutru, ar fi temperat această dureroasă întâlnire, am parcurs etajele încet, în linişte, dar cuprinşi de o revoltă subterană, de o neputinţă surdă şi siderantă. Citeam documentele şi i le rezumam tânărului scriitor, care nu vorbea româneşte. Sunetul vocii mele spunea ceea ce inima şi creierul meu ascultau dureros. Ceea ce inima şi creierul meu resimţeau de neconceput, de negândit, de inexprimabil.
Îmi aminteam în fiecare moment de Auschwitz, unde fusesem în 1994, şi care mi-a lăsat o rană enormă. Era înainte ca semicentenarul eliberării lagărelor să ne confrunte cu o cantitate impresionantă de documente şi mărturii, mult mai multe decât cele propuse la comemorarea celei de-a şaizecea aniversări. Şi-mi dădeam seama, văzând toate acele documente, că acea rană a sufletului meu nu se va vindeca niciodată. Că niciodată nu voi mai putea fi ca înainte, fără griji şi până la urmă crezând că aşa de puţin mă priveşte direct această crimă de neconceput, chiar dacă mă documentasem încă din copilărie... Dulcile certitudini, asimilate dintotdeauna, ale unei viziuni pozitive a omului, zburaseră deodată în cioburi.
August 1994: plecăm pe mici drumuri forestiere necunoscute, semănate cu cabane în ruine, spre Auschwitz, împărţiţi între teama ca această vizită să nu fie indiscretă, indecentă chiar, şi nevoia interioară a acestei teme a memoriei - despre care se începuse a se vorbi -, datorată atâtor persoane dispărute.
Itinerarul e prost indicat şi avem dificultăţi să obţinem, într-un sat, informaţii asupra direcţiei bune, chiar arătând o hartă rutieră, chiar comunicând lesne în germană, chiar precizând că suntem francezi...
Refacem drumul urmat de deportaţi, un pic ruşinaţi de a fi aici, atât de depărtaţi de ce-au trăit ei, dar mai ales prea bulversaţi şi prea revoltaţi împotriva foştilor călăi pentru a putea spune un singur cuvânt, plini de o bruscă şi de neînţeles pulsiune de ură contra celor ce-au îndrăznit să sfidezxe cele mai elementare legi umane, nepermiţându-ne să fotografiem decât pentru a mărturisi, la întoarcere, despre această lume atât de inconcevabilă, atât de inumană, pe care o aveam acolo, sub ochi. O crimă a cărei amploare ne scăpase parţial, până atunci.
Aproape de un cuptor crematoriu, un tânăr israelian aprindea, alături de o fotografie, o mică lumânare, în memoria bunicului său şi şuşotea o rugăciune în ebraică. Iar noi rămăserăm acolo, lângă el, pentru a aduce omagiu acelui om care deodată avea un nume, o istorie, un surâs şi prin el, acestei mulţimi omorâte şi anonime de victime ale barbariei. Şi ne agăţarăm gândurile şi inimile de acele cuvinte pe care nu le înţelegeam, dar care dădeau un chip amintirii...
Căci aveam impresia de a rătăci într-o ţară a nimănui, dincolo de viaţă şi de moarte, dincolo de suferinţă.
Şi în liniştea absolută a acestui loc, unde nici măcar o pasăre nu îndrăzneşte să piuie, s-a ridicat deodată un imn cântat de un grup de copii germani, ca şi cum muzica singură, ce vorbeşte dincolo de cuvinte, aici de nepronunţat, putea să exprime acest sentiment de indicibil, asociat celor mai mari şi mai îndepărtate dureri ale umanităţii. O muzică ce încerca să-l consoleze - să ne consoleze pe toţi - şi să dea vizitatorilor locului un simulacru de serenitate, un simulacru de viaţă, un simulacru de umanitate. Frumuseţea acestor cântece polifonice ale copiilor şi ale adolescenţilor era, în acest moment ambiguu, în care oroarea ne pălmuia din plin, în care trăiam suferinţe pe care nu le trăisem, o revenire în forţă a umanului, un fel de pace regăsită, o reconciliere cu noi înşine, care ne simţeam aşa de vinovaţi de ignoranţa noastră asupra a ceea ce se petrecuse aici, de neputinţa noastră de a fi putut impiedica, de uşurătatea noastră faţă de ceea ce, cincizeci de ani mai târziu, ar putea anunţa, de o manieră totuşi vizibilă, revenirea unor astfel de acte.
Chiar mai mulţi ani apoi, această incursiune de abia câteva ore la capătul nopţii rămâne gravată în noi la fel de vie ca în prima zi.
Totuşi locurile erau diferite, asemenea oamenii care le populaseră. Dar în adâncul meu încercam aceeaşi stare. Iar aici nici o muzică, nici un cântec, nici un cuvânt nu veneau să tempereze această întâlnire cu neomenescul.
N-o să reiau istoria acestei închisori de drept comun, devenită (după al doilea război mondial şi luarea puterii de către ruşi în România) închisoare politică, una din cele mai dure din România (din ţară, pentru a evita repetiţia).
Situl memorialului (http://www.memorialsighet.ro/ro/default.asp), chiar dacă este în română, engleză şi germană, dar nu şi în franceză, vă va informa mai bine ca mine (alineat necesar pentru situl francez unde e publicat articolul original, dar care ar putea lipsi din versiunea românească).
Cum să vorbeşti de aceste celule cu ferestre fără geamuri, dar acoperite cu scânduri? De deţinuţi care stăteau zi şi noapte în aceste celule întunecoase, îmbrăcaţi cu o pijama de pânză, vărgată în alb şi negru. Singuri, fără contacte cu exteriorul, - afară de ecleziastici, cei mai mulţi greco-catolici, care aveau celule de 10 sau 12 -, izolaţi în întuneric, expuşi frigului, foamei şi torturii, pentru a-i face să mărturisească Dumnezeu ştie ce crimă pe care-o ignorau cu totul, ei supravieţuiau câteva zile, câteva săptămâni, câteva luni pentru cei mai rezistenţi. Mureau de foame, de frig, de rănile şi de durerile trupurilor şi sufletelor lor pustiite. După câteva ore de detenţie, sau câteva zile, câteva săptămâni - niciodată mai mult de doi ani pentru cei mai rezistenţi -, un simplu registru semnala decesul lor, desigur de moarte naturală, pneumonie sau infarct în general. Erau căraţi noaptea, în camion, pentru a fi îngropaţi în osuare.
Cartierul era încercuit, străzile adiacente interzise şi tot noaptea ajungeau cohortele de deţinuţi noi, pe aceeaşi poartă, în aceeaşi curte.
Eram bulversaţi, consternaţi.
Ceea ce se întâmpla la Sighet fusese cunoscut în occident şi, ca urmare a protestelor în numele drepturilor omului - nu se puteau ignora, cum o făcuseră aliaţii pentru lagărele de concentrare, informaţiile asupra închisorilor româneşti -, într-o zi, ca dovadă a bunăvoinţei evidente (?!!!) închisoarea a fost desfiinţată, iar deţinuţii transferaţi în alte temniţe teribile ale regimului comunist... Aparenţele erau salvate. Iar protestele au tăcut, sau cel puţin au fost aşa de discrete, sau aşa de atenuate că nu s-au mai auzit. Vântul politic, în plin război rece, decisese altfel. Şi entuziasmul subit pentru un anume Ceauşescu a măsluit cărţile.
Sighet era o închisoare printre toate celelalte, unde zeci de mii de români şi-au pierdut viaţa, au fost torturaţi, au suferit în trupurile şi sufletele lor, de a fi fost vânduţi la preţ redus, la eliberare, în numele jocurilor politico-economice care-i depăşeau.
Ei au fost abandonaţi unei sorţi despre care noi n-am ştiut nimic, căci cortina, zisă de fier, era de asemenea o cortină a tăcerii. Dar au existat cu siguranţă oameni care ştiau şi n-au zis nimic...
Şi poate că trebuie să te încăpăţânezi să repeţi, împotriva vântului şi a mareelor, fără a coborî niciodată braţele, fie că-i de folos, fie că nu: Să nu se mai întâmple niciodată asta! Într-o zi, să sperăm, va servi s-o spui, s-o strigi, să arăţi... Într-o zi, să sperăm, nimeni nu va mai îndrăzni să mai facă aşa ceva...