Cînd ajungi la Sighet, la Memorial, trebuie să fii singur. Şi să fie tăcere. Numai aşa poţi asculta glasul celulelor unde au stat condamnaţii pentru "crimă de uneltire împotriva ordinei sociale" şi "crimă de înaltă trădare". Numai aşa poţi avea senzaţia că, privind Cortegiul sacrificaţilor, realizezi pericolul şi agresivitatea suferinţei.
Tăcerea, într-o fostă închisoare de exterminare, este o tăcere grea, este o tăcere puternică, este o tăcere disperată. Aşa, îmbrăcat în mantia tăcerii, te gîndeşti, mai întîi, la suferinţă. Fiindcă omul poate trăi acest sentiment, numit suferinţă, mai profund decît alte fiinţe. Doar el, omul, este conştient de dimensiunea morală a suferinţei. În închisoare, el este obligat să renunţe la sine. Tot timpul suferinţa, ca şi moartea de altfel, se pot transforma din posibilitate în realitate trăită. La Sighet, după cum se ştie, realitatea a fost forţată, devenind tragică.
Aici limbajul durerii a luat forme inimaginabile. Fiecare gest, fiecare semn, fiecare privire, fiecare cuvînt, aveau simbolistica lor. Erau simboluri ale suferinţei. Din bucăţi de lemn sau de pînză, din săpun, făceau obiecte de cult. Cînd nu mai găseau un strop de cerneală, ei, condamnaţii, scriau poezii cu propriul sînge. Ca, mai apoi, să-şi contemple propria supravieţuire. Cînd nu mai aveau nici puterea de a scrie cu propriul sînge, scriau în minte zeci, sute de poezii.
Astfel, scriitorii deţinuţi în închisorile comuniste îşi asumau destinul creator drept o cale spre propria lor mîntuire. Cuvîntul are puterea lui. Prin cuvînt, omul vorbeşte, dar şi tace. Este tăcerea care uneşte. Acum gîndul te duce la poetul condamnat la moarte pentru o poezie. Sau la copilul născut în închisoarea de la Sighet şi care, mai tîrziu, va ajunge poet. Sau, tot timpul, să-l vezi pe Peter Borkovec, poet ceh, cum stă şi plînge în faţa celulelor unde au fost închişi scriitori, la închisoarea din Sighet.
În suferinţă, oamenii l-au găsit pe Dumnezeu. Din suferinţă s-a născut marea şi adevărata iubire de Dumnezeu. Şi toate astea ne fac să punem semnul egalităţii între suferinţă şi iubire. Şi amîndouă, suferinţa şi iubirea, sunt însoţite de tăcere. Supremul cunoaşterii umane ţine de tăcere. Tăcerea arată măsura sufletului. Toate cîte se întîmplă sunt acte ale tăcerii.