© Destinaţii culturale / Wilfried Gruber: Şcoala de Vară Sighet, ed. VII / Contribuţia vestului la sfârşitul comunismului...


CONTRIBUŢIA VESTULUI LA SFÂRŞITUL COMUNISMULUI: PRIN DESTINDERE SAU PRIN CONCURENŢA POLITICO-MILITARĂ?
CE A FOST MAI EFICACE?


Romulus Rusan: Am onoarea să vi-l prezint pe Excelenţa Sa, domnul Wilfried Gruber, ambasador al Germaniei, a cărui prezenţă ne bucură şi se datorează nu numai faptului că proiectul Memorialului, ca şi simpozioanele de la Sighet, ca şi cărţile din colecţiile Academiei Civice, ca şi ediţiile Şcolii de Vară au fost posibile mulţumită fundaţiilor din Germania, care au adus un sprijin substanţial, dar şi faptului că dl ambasador este un remarcabil om de cultură. Pe lângă calitatea sa de diplomat este un intelectual umanist, preocupat de problemele lumii în care trăieşte şi, prin profesiune, de problemele istoriei noastre recente.
Conferenţiarii din zilele precedente v-au vorbit despre ceea ce s-a întâmplat dincolo de Cortina de fier, despre felul în care eram văzuţi de cei de dincolo noi, cei din "lagărul socialist" - cum se autodenumea, cu un termen destul de autodemascator, Estul Europei. Dl ambasador îşi va pune întrebarea şi vă va întreba şi pe dvs. - dacă în procesul acesta din anii \'80, de destrămare, de cădere a comunismului, ar fi fost mai importantă politica dură, de forţă, de impunere a unor condiţii drastice Uniunii Sovietice şi comunismului, sau dimpotrivă politica tratativelor, care să-l convingă pe adversar că trebuie să cedeze. Dacă era mai importantă politica paşilor mărunţi sau politica inflexibilă a lui Reagan, din anii \'80. Vom vedea dacă una putea exista fără cealaltă, dacă una a fost mai bună decât cealaltă, sau dacă amândouă aceste strategii au condus la căderea comunismului. Îl rog pe dl ambasador să expună tema, iar apoi dvs. îi veţi pune întrebări.

Wilfried Gruber: Bună ziua. Mă bucur să mă aflu cu dvs. Din păcate, nu am învăţat suficient limba română şi, de aceea, voi continua în germană. Aş dori să fac mai întâi câteva precizări. Sunt impresionat să pot vorbi în faţa unei adunări atât de numeroase de tineri. Aşa ceva nu este un lucru obişnuit pentru un ambasador. Apoi aş vrea să vă felicit pentru faptul că folosiţi vacanţa pentru a vă informa despre istoria recentă, despre istoria din perioada comunistă, a ţării dvs. şi a Europei. Dacă nu mă înşel, mai toţi aţi crescut după căderea comunismului, însă sunt convins că este important pentru dvs. să înţelegeţi care este istoria dvs. recentă, căci, bineînţeles, influenţa acesteia este permanentă în ţara dvs. şi se poate resimţi în toată Europa.

În al doilea rând, aş dori să precizez că organizatorii acestei şcoli de vară se bucură de tot respectul meu: Academia Civică împreună cu dna Ana Blandiana şi dl Romulus Rusan. Ei au realizat ceva uimitor prin această şcoală de vară şi îi felicit. Mă bucur de asemenea că o instituţie germană, şi anume Fundaţia Konrad Adenauer, promovează şi susţine de ani de zile această şcoală de vară. Consider că este o ocazie pentru noi, germanii, de a ne mândri că luăm parte la acest eveniment.

Dacă privesc şirul de personalităţi pe care le-aţi putut asculta de-a lungul activităţii Şcolii de Vară, trebuie să recunosc că sunt impresionat, însă, totodată, trebuie să vă previn asupra faptului că aţi avut ocazia să ascultaţi oameni de ştiinţă, istorici, publicişti, pe scurt, intelectuali de valoare. În ceea ce mă priveşte, ar trebui să plecaţi de la premisa că eu am fost mai degrabă implicat în sfera practică a vieţii şi că ceea ce vă pot oferi este prelucrarea subiectivă a propriilor observaţii şi experienţe din timpul activităţii mele profesionale. Am discutat cu dl Rusan despre ceea ce vă pot oferi, iar în urma discuţiei noastre a reieşit tema pe care dumnealui v-a prezentat-o mai înainte. Alegerea acestei teme se bazează pe întâmplări din activitatea mea profesională. Începând cu 1979 m-am ocupat, timp de 13 ani, în cadrul serviciului diplomatic german, într-o formă sau alta, de probleme privind relaţiile dintre Est şi Vest. În 1979, când m-am întors din America de Sud, am preluat, în cadrul ministerului nostru, răspunderea pentru strategiile nucleare, pentru siguranţa militară privind armamentul nuclear în Europa. În 1980-1981 am fost membru al delegaţiei germane la a doua întâlnire care a avut loc în urma Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare, întâlnire care s-a desfăşurat la Madrid şi la care s-a discutat viitorul relaţiilor dintre Est şi Vest. Apoi, câţiva ani, am fost din nou implicat în chestiuni legate de securitate în cadrul ministerului nostru. Au urmat ani în care am lucrat la ambasada germană din Moscova în perioada de sfârşit a stagnării ruse şi la începutul erei Gorbaciov. Apoi m-am întors la minister unde, timp de 7 ani, m-am ocupat cu demobilizarea forţelor armate convenţionale din Europa, cu negocierile privind forţele armate convenţionale dintre NATO şi Pactul de la Varşovia, care mai exista încă la acea vreme.

Aşadar, timp de 13 ani am avut de-a face cu această temă a raportului dintre Estul şi Vestul Europei şi încerc acum să vă prezint un rezumat al impresiilor şi aprecierilor mele din această perioadă. Accentuez că este vorba de amintirile mele personale, care au la bază întrebarea: cu ce au contribuit statele vestice la declinul şi apoi la căderea regimurilor comuniste din Europa?
Trebuie să mai fac o ultimă precizare, şi anume că, în toţi aceşti ani, nu am avut nici un fel de contact cu ţara dvs. şi că, de aceea, nu pot comenta poziţia Vestului faţă de ţara dvs. De-abia mai târziu, începând cu 1996, activitatea mea profesională m-a adus în vecinătatea ţării dvs.: din 1996 până în 1999 am fost ambasador la Belgrad, apoi, timp de 3 ani şi jumătate, în Ungaria şi de un an mă aflu aici, în România. Aceşti 8 ani mi-au oferit însă prilejul să observ efectele târzii ale socialismului sau ale comunismului în această parte a Europei. Acum ajung la tema centrală a prezentării mele.

Situaţia politică în Europa la mijlocul sau la sfârşitul anilor \'70 era caracterizată de existenţa a două blocuri militare bine dotate. La acea vreme în Europa se aflau peste 20 de mii de focoase nucleare cu care cele două grupări se ameninţau reciproc. Cele două state germane se aflau în NATO şi, respectiv, Pactul de la Varşovia, ambele având armate foarte bine dotate. Noi aveam peste 1,5 milioane de soldaţi în ambele tabere, de o parte şi de alta a Cortinei de fier, care ne împărţea pe atunci ţara. La mijlocul şi sfârşitul anilor \'70 regimurile comuniste, care se instalaseră mai întâi în Uniunea Sovietică, iar după al doilea Război Mondial, în Europa Centrală şi de Sud - Est, păreau de nezdruncinat, mai ales după înăbuşirea revoluţiei din Ungaria din 1956, după invazia în Cehoslovacia din 1968 a statelor membre ale Pactului de la Varşovia, cu excepţia României. Situaţia de atunci în Europa era descrisă prin termenul de "remiză nucleară". Principala preocupare a responsabililor noştri cu politica în Vest era: în primul rând, cum poate fi prevenită înrăutăţirea acestei confruntări care putea duce la un conflict armat, iar în al doilea rând, ce se poate face pentru a depăşi această situaţie şi pentru a ajunge la o altă constelaţie politică în Europa. Iar pentru asta existau - ca să spun într-un mod cât mai simplist - două reţete: prima, numită "politica de forţă", a fost clar preferată la sfârşitul anilor \'80 de către preşedintele de atunci al SUA, Ronald Reagan. În Europa de Vest şi mai ales în Republica Federală Germană se practica mai degrabă un alt tip de politică, numită "politica de relaxare".
O formă a politicii de relaxare era să producem o mişcare în raporturile de forţe din Europa. Voi exemplifica diferenţa dintre cele două strategii, aşadar dintre politica de forţă vs. politica de relaxare în trei domenii politice.

Primul domeniu se referă la siguranţa militară. Administraţia americană sub Reagan a moştenit de la predecesorii săi şi metoda tratativelor, prin care confruntările dintre superputeri erau aduse sub control. Sub conducerea lui Reagan, însă, au apărut din ce în ce mai multe critici împotriva acestei metode, şi anume că ea nu apără interesele americane. Atitudinea Statelor Unite faţă de Uniunea Sovietică în domeniul nuclear a fost puternic criticată la acea vreme. În timpul guvernărilor anterioare fusese dezvoltată o strategie care era cunoscută sub denumirea de "Mutual Assured Deterrence" adică "obstrucţie reciprocă asigurată". Ideea era că aceste două tabere foarte bine dotate se află în siguranţă atâta vreme cât ambele consideră că e prea periculos să apeleze la arme, că sunt vulnerabile una faţă de cealaltă. Pare paradoxal, dar, dacă privim mai îndeaproape, vom constata până la urmă că este raţional. Sub Reagan, însă, s-a luat decizia: ne îndepărtăm de la această strategie, vrem să devenim invulnerabili. Instrumentul pentru această nouă politică era construirea unui scut de rachete deasupra Statelor Unite, cuvântul cheie fiind "Strategic Defence Initiative" (S.D.I.), sau în limbaj comun "Star War", "războiul stelelor". Scopul era acela de a nu mai fi vulnerabili în faţa rachetelor atomice sovietice şi, prin aceasta, de a crea un alt raport faţă de Uniunea Sovietică. În Europa şi mai ales în Germania, la linia de demarcaţie între Est şi Vest, eram convinşi că aceasta este o utopie, că nici măcar Statele Unite nu vor reuşi să fie invulnerabile. De aceea, noi am susţinut că trebuie să încercăm să purtăm tratative, că trebuie să încercăm să încheiem acorduri, să micşorăm nivelul confruntării militare, să diminuăm numărul de focoase nucleare, să scădem numărul armatelor, al diviziilor, al avioanelor militare, al tancurilor până la un nivel minim. Ce efect au avut cele două strategii politice? Fără îndoială, gândul că Statele Unite, având o asemenea capacitate tehnologică, putea crea un cu totul alt raport militar şi că investiţiile timp de 30 de ani în arsenalul de rachete puteau deveni inutile, neliniştea conducerea Uniunii Sovietice. Probabil că, spre deosebire de noi, cei din Vestul Europei, aceasta avea un respect mai mare faţă de capacitatea tehnologică a SUA şi nu excludeau ideea că America ar putea îndeplini visul lui Reagan de a deveni invulnerabili. Cred, însă, că şi încercările noastre de a realiza o scădere a confruntării militare prin negocieri cu Uniunea Sovietică au avut efect. La sfârşitul anilor \'80 am reuşit să încheiem o serie de acorduri, care au dus, de exemplu, la micşorarea numărului de arme nucleare din Europa, atât din Vest, cât şi din Est. Am reuşit, de asemenea, prin acorduri să reducem şi să limităm numărul armelor din Europa care nu erau de natură nucleară. Însă, mai important decât aceste rezultate practice, a fost efectul mental al acestor acorduri. Aceste negocieri între Est şi Vest au contribuit la întărirea controlului conducerii de la Moscova asupra sectorului militar, la "găurirea" sistemului militar secret, închis, din Uniunea Sovietică. Pentru mine, de exemplu, este de neuitat cum, împreună cu soldaţi din Vest, am efectuat pentru prima oară inspecţii în Uniunea Sovietică, cum ofiţerii şi generalii au trebuit să-şi deschidă bazele pentru inspectorii din Vest, şi cum, invers, inspectorii sovietici au avut posibilitatea să observe la noi manevre, să intre în cazărmi pentru a vedea dacă respectăm angajamentele.

Ajung acum la al doilea domeniu politic: politica de forţă versus politica de relaxare în domeniul economic şi comercial. Guvernul american insista ca noi să nu exportăm bunuri de înaltă tehnologie în ţările membre ale Consiliului pentru Ajutor Economic Reciproc (CAER). Scopul era de a împiedica implementarea tehnologiei înalte din Vest, care ar fi dus la întărirea capacităţii militare a Uniunii Sovietice şi a aliaţilor săi. Guvernul american se străduia, de asemenea, să limiteze avantajele comerciale ale Uniunii Sovietice şi, mai ales, să o facă dependentă de disponibilitatea de a răspunde afirmativ solicitărilor sale politice. Noi, în Europa de Vest, şi mai ales în Germania, urmăream o altă strategie. Noi eram dispuşi să facem comerţ cu Uniunea Sovietică şi chiar să acceptăm un anumit grad de interdependenţă comercială. Cea mai bună ilustrare a acestei politici o constituie un exemplu din anii \'60-\'70, când am încheiat afaceri cu Uniunea Sovietică, şi anume: noi importam energie, în special gaze naturale şi petrol şi, prin aceasta, îi permiteam Uniunii Sovietice să obţină cantităţi considerabile de valută. În acest scop, noi am şi contribuit la construcţia unei reţele dezvoltate de conducte de petrol şi de gaze naturale din Rusia, respectiv Siberia, şi până în Europa de Vest. Am cumpărat din ce în ce mai mult - în special gaze naturale - din Uniunea Sovietică. În anii \'80 am acoperit peste o treime din necesarul de gaze naturale al Europei de Vest prin livrări provenite din Uniunea Sovietică. Statele Unite au avut o atitudine critică la adresa politicii duse de noi, spunând: "Astfel deveniţi dependenţi de sovietici; ei pot să vă închidă oricând robinetul şi de aceea, în caz de conflict, nu veţi putea lua o atitudine critică faţă de Uniunea Sovietică." Noi nu am urmat această reţetă de autarhie faţă de Uniunea Sovietică. Care au fost urmările celor două căi politice diferite? În mod sigur, împiedicarea exportului de înaltă tehnologie către Uniunea Sovietică şi către aliaţii săi, au pus-o pe aceasta în faţa unei situaţii economice dificile. În loc să poată importa produse de înaltă tehnologie la un preţ avantajos din vest, îndeosebi computere, tehnologie de comunicaţii, sovieticii au trebuit să le fabrice şi le perfecţioneze ei înşişi. De-a lungul anilor a devenit tot mai clar că prin această politică de embargo, practicată de Vest, diferenţa tehnologică dintre Uniunea Sovietică şi aliaţii ei, pe de o parte, şi aşa-numitele ţări capitaliste, pe de alta, a devenit tot mai pronunţată. Această mărire a discrepanţei dintre cele două nivele tehnologice a contribuit, bineînţeles, în anii \'80 la adâncirea crizei economice din Uniunea Sovietică şi din ţările aliate ei. Cred, însă, că şi politica noastră de acceptare a interdependenţei economice a avut efecte pozitive. Datorită acestor contacte economice, în Uniunea Sovietică şi în alte state socialiste, oamenii deveneau din ce în ce mai conştienţi că, mai ales în domeniul tehnic, sistemele economice comuniste se confruntau cu probleme grave şi că schimbările superficiale nu vor putea schimba situaţia mizeră a economiei, că era nevoie de schimbări esenţiale pentru a putea ajunge din urmă nivelul economic şi tehnic al ţărilor Vest-europene şi al Statelor Unite.

Voi aborda acum cel de-al treilea domeniu politic şi anume: drepturile omului şi contactele interumane. Este adevărat că diplomaţia americană critica într-un mod mult mai direct situaţia cu privire la drepturile omului din Uniunea Sovietică şi din ţările aliate ei. Guvernul american s-a preocupat intens de soarta multor disidenţi. Nu aş putea să spun că guvernele din Europa de Vest, inclusiv cel al Republicii Federale Germane, au închis ochii în faţa soartei disidenţilor. Bineînţeles că şi noi, în Germania de Vest, am acordat azil disidenţilor din Uniunea Sovietică şi din alte state, am făcut în cadrul postului de radio "Deutsche Welle" departamente pentru ţările din blocul comunist. Nu putem, însă, contesta faptul că "Radio Europa Liberă", cu sediul la München, dar finanţat de SUA, sau "Vocea Americii" au criticat mult mai vehement toate încălcările drepturilor omului din Uniunea Sovietică. Dacă în această privinţă noi, în RFG, am avut poate un deficit în aceşti ani este datorită faptului că am dorit să păstrăm şi să promovăm contactele interumane peste Cortina de Fier. Aceasta era o chestiune arzătoare mai ales pentru noi, germanii, deoarece ţara noastră era împărţită în două, iar una dintre priorităţile noastre era posibilitatea contactelor, a vizitelor între cetăţenii celor două state germane. Însă nu ne gândeam doar la semenii noştri din RDG. Am acordat o mare importanţă programelor de burse, prin intermediul cărora am invitat la noi oameni de ştiinţă din Europa Centrală şi de Est şi prin care le-am oferit multora posibilitatea de a veni la noi şi de a aprecia ei înşişi care este diferenţa dintre ideologie şi realitate în sistemele socialiste. Consider că şi în acest domeniu ambele căi politice au avut rezultate. Sunt convins că mulţi oameni din blocul comunist nu au rămas indiferenţi la retorica puternică a lui Reagan şi că aceasta a fost un semnal de speranţă. Pentru noi, de exemplu, a rămas memorabilă vizita sa din 1987 la Berlin, când, la 100 de metri de zidul care despărţea pe atunci Germania, a rostit faimoasa propoziţie: "Domnule Gorbaciov, dărâmaţi acest zid!". Pe de altă, parte consider că şi politica noastră de sprijinire a contactelor i-a ajutat pe oameni să-şi facă singuri o imagine a întregii situaţii. Odată întorşi, experienţele acumulate pe timpul şederii în partea de vest au contribuit, în mod sigur, la schimbarea de mentalitate la nivelul cetăţenilor. Şi la nivelul cadrelor de conducere comuniste, vizitele în Vest au strecurat sâmburele îndoielii în mintea lor, i-au făcut să vadă că sistemul lor merge pe un drum înfundat şi că e nevoie de revizuirea întregului regim, dacă nu chiar de schimbarea sa, pentru a aduce mişcare în raporturile de forţe din Europa.
Ca să rezum aşadar, în anii \'80, SUA şi Europa aveau strategii politice diferite. Câteodată ne-am certat, ca de exemplu atunci când, în 1987-1988 s-a pus problema staţionării unui nou număr de focoase nucleare în Germania. Dacă privesc însă rezultatul final, consider că aceste două strategii s-au completat una pe cealaltă. Pe de altă parte, nu ştiu care sunt impresiile cu care oamenii din Europa Centrală şi de Est au rămas după aceşti ani. Unii vor spune, desigur, că europenii şi germanii din Vest au fost mult prea dispuşi să se adapteze, sau să găsească un modus vivendi cu regimurile comuniste. Nu îndrăznesc să concluzionez care este imaginea de ansamblu a efectelor celor două strategii politice. Aceasta va fi sarcina generaţiilor viitoare de istorici, ei vor aprecia care dintre cele două - politica de forţă sau cea de relaxare - a avut rezultate mai bune. Eu consider că nu existau alte alternative, că cele două strategii s-au completat reciproc şi că au dus la un rezultat cumulat.


În final aş dori să fac o referire la actualitate. Putem face o paralelă între discuţiile din perioada administraţiei Reagan dintre SUA şi Europa de Vest, pe de o parte, şi politica recentă privind situaţia din Irak, pe de alta. Şi în acest caz am avut în 2003, după cum aţi putut observa, diferenţe de opinie majore cu privire la modul de abordare a unui regim dictatorial. Nu vreau să încep acum un nou discurs despre disputa dintre SUA şi o parte a ţărilor vest-europene cu privire la politica faţă de Irak. Consider, însă, că limitele acestui paralelism rezidă în faptul că, spre deosebire de anii \'80, cele două strategii politice nu s-au mai completat de această dată, ci au stat una în calea celeilalte, acest fapt având efecte negative pe care le putem resimţi şi astăzi.
Cred că prin această referire la actualitate am ieşit puţin din tema acestei şcoli de vară, însă a fost un exemplu cum moştenirea trecutului îşi face resimţite efectele, într-o formă sau alta, şi astăzi.
Mulţumesc pentru atenţie!


Discuţii

Romulus Rusan
: Istoria nu se scrie cu conjuncţia dacă, ea se scrie pur şi simplu, şi rezultatele ei sunt clare atunci când se pune un punct la sfârşitul unei perioade zbuciumate, cum a fost aceea a războiului rece. Realitatea este că imperiul sovietic a fost demolat, el s-a auto-demolat, de fapt, prin forţa pe care democraţiile occidentale i-au opus-o, atât din punct de vedere al democraţiei, cât şi din punct de vedere militar.
S-a dovedit că falimentul comunismului a fost grăbit tocmai prin această zgâlţâire, atât din partea puterilor occidentale, cât şi din partea locuitorilor din Est, care au început să înţeleagă că sunt sprijiniţi să-şi apere drepturile. Mişcarea din Polonia - Solidaritatea - a fost cea care a dus la capăt o luptă soldată până în acel moment doar cu represiuni sângeroase, dar încurajată în final atât de mişcările democratice din Est, cât şi de forţa militară a Vestului. Ea a reuşit ca tocmai din interiorul sistemului să-l dărâme, pentru că atunci când muncitorii contestau un regim care se considera al muncitorilor, respectiv cel comunist, cuvântul lor era decisiv.
Deci, din aceste forţe concurente - puterea militară, diplomaţia din Vest şi contestarea din Est - a apărut libertatea din anul 1989, de care ne bucurăm noi acum şi pe care va trebui s-o apărăm. Cum? Au fost diverse răspunsuri în zilele trecute. Ea este foarte fragilă şi atâta timp cât libertatea nu se bazează pe civilizaţie, pe adevăr şi pe democraţie, ea rămâne anarhică.
Şcoala noastră din acest an, pe care o încheiem prin discursul atât de important al domnului ambasador, a urmărit să arate tocmai acest lucru, anume că această libertate trebuie să fie menţinută. Cu toate condiţiunile exterioare extrem de vitrege! Iar acest lucru se face doar prin cultură, cred eu, prin însuşirea civilizaţiei, prin adoptarea unor modele de civilizaţie verificate în timp, cum sunt cele occidentale, şi prin afirmarea civilizaţiei noastre, de care nu trebuie să ne ruşinăm, dar care a fost grav deteriorată în cei 45 de ani de comunism.
Aş vrea acum să-i puneţi întrebări domnului ambasador.

Gabriel Berceanu (Călăraşi): Am să pun eu prima întrebare. De fapt ,sunt două lucruri pe care vreau să le aflu, dar ele sunt oarecum legate unul de celălalt. Prima ar fi: credeţi că înainte de 1989, românii au pierdut Europa?

Wilfried Gruber: Aţi spus că mai aveţi o a doua întrebare. Vă rog să o puneţi şi pe aceasta.

Acelaşi: A doua întrebare pleacă de la un fapt care m-a uimit foarte mult. Nu de mult am participat la un concurs organizat de ambasada Germaniei, un concurs de eseuri intitulat "Europa", concurs la care am fost laureat. Din păcate nu am putut să fiu la festivitatea de premiere, mama mea a fost acolo. Ea s-a întâlnit cu dvs., s-a întors acasă şi mi-a spus: "Ştii, Europa este aici, acasă". Şi vroiam să vă întreb, sunteţi de acord cu afirmaţia că Europa are forma creierului fiecăruia?

Wilfried Gruber: Înainte să vă răspund la întrebări, permiteţi-mi să mai fac o observaţie la ceea ce a spus domnul Rusan mai devreme. Sunt absolut de acord cu dânsul. Bineînţeles, comunismul s-a prăbuşit, regimurile din Uniunea Sovietică, din Europa Centrală şi din cea de Sud-Est nu ar fi putut să supravieţuiască, întrucât respingerea acestui sistem venea tocmai din mijlocul propriilor popoare. Politica statelor din Vest a jucat - dacă pot să-l numesc aşa - un rol secundar, iar impulsul principal care a dus la dizolvarea regimurilor socialiste s-a datorat cu siguranţă intervenţiei acelor oameni mulţi şi curajoşi, rămânând, bineînţeles, să se sublinieze în acest sens diferenţele care au existat de la o ţară la alta. Şi nu ştiu în ce măsură a fost aceasta o temă abordată şi de şcoala de vară din acest an, anume să se analizeze forţele care au dus la sfârşitul socialismului, a celui real, existent în diversele ţări. Fireşte că pe de o parte îi avem pe disidenţi, dar sunt sigur că, pe de altă parte, a existat şi o influenţă hotărâtoare, venită din înseşi nomenclaturile comuniste. Chiar şi în Uniunea Sovietică - în calitatea acesteia de forţă conducătoare - nu ne-am fi putut închipui sfârşitul comunismului fără contribuţia majoră adusă de către Mihail Grobaciov la acest eveniment istoric. Sau luaţi exemplul Ungariei. "Masa rotundă" din Ungaria a fost posibilă şi datorită faptului că persoanele din conducerea comunistă de acolo ajunseseră la sfârşitul anilor `80 la convingerea că nu mai aveau nici un viitor, această conducere autodizolvându-se, prin urmare. La dvs. în România totul a fost, din păcate, mult mai dificil şi a fost nevoie de o revoluţie sângeroasă, precum şi de curajul tuturor acelor oameni care au participat la ea.
Asta am vrut să spun ca răspuns la cele menţionate de domnul Rusan mai devreme, şi am spus-o pentru a nu da impresia, prin discursul meu, că aş fi de părere că politica guvernelor din Vest, fie că este vorba de cel al Statelor Unite, fie de cele ale ţărilor din Europa de Vest, ar fi jucat un rol decisiv în această poveste.
În ceea ce priveşte cele două întrebări ale colegului nostru mai tânăr, aş spune că până şi în vremurile perverse ale conducerii lui Ceauşescu România a făcut parte din Europa. Pe de o parte au existat aici oameni (şi aţi auzit acest lucru în prelegerea domnului Liiceanu) care au acţionat personal, chiar şi în aceşti ani grei, în scopul păstrării moştenirii europene. Iar, pe de altă parte, regimul comunist din România a avut, bineînţeles, particularităţile sale, Ceauşescu orientându-se într-o anumită măsură după modelul nord-coreean, sau Dumnezeu ştie după mai care. Sunt de părere însă - în fond România a făcut parte din Pactul de la Varşovia şi din Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc - că ţara dvs. a fost totuşi cooptată şi în acea perioadă, în felul ei special, în structurile europene.
Referitor la cea de-a doua întrebare, nu pot decât să vă dau dreptate. Europa, bineînţeles că se află şi aici, iar cultura europeană (şi acest lucru l-aţi auzit de asemenea tot de la domnul Liiceanu) este ceva pentru care fiecare dintre noi poartă un anumit grad de răspundere, şi de care fiecare român se îngrijeşte, adevăratele valori europene fiind transmise mai departe de la persoană la persoană.

Tudor Ţucudean (Cluj-Napoca): Bună ziua. Aş dori să vă întreb dacă au existat comunişti în mediul politic al Republicii Federale Germane şi, dacă da, care a fost activitatea acestora şi dacă au fost sprijiniţi de germanii de rând? Şi a doua întrebare: personal, cum v-aţi simţit la căderea zidului Berlinului?

Wifried Gruber: La noi, în Germania de Vest, Partidul Comunist a fost interzis încă din anul 1956. Se poate bineînţeles discuta asupra faptului dacă această modalitate, de interzicere a unui partid, este neapărat cea mai bună, pentru a te apăra de forţele extremiste. Noi am introdus acest instrument în Germania după cel de-al doilea război mondial, iar primul partid care a fost interzis pe scena politică a fost urmaşul partidului naţional-socialist, nazist, al lui Hitler, urmând ca apoi, datorită "războiului rece", a confruntării dintre Est şi Vest, şi, în special, a celei dintre cele două părţi ale Germaniei divizate, să ne trezim cu o situaţie politică internă în urma căreia, în anul 1956, Curtea Constituţională a RFG-ului a declarat Partidul Comunist drept neconstituţional, acesta fiind scos în afara legii. Deci nu numai că nu am avut comunişti la guvernare, dar nu am avut nici măcar un Partid Comunist. Mai târziu au existat încercări de a înfiinţa partide neocomuniste care purtau alte denumiri, însă acestea nu au avut niciodată vreo şansă în RFG. Ele nu au fost reprezentate nici măcar o singură dată în parlamentul nostru.

Romulus Rusan: Îmi permit să pun o întrebare suplimentară. Aş vrea să-l întreb pe domnul ambasador dacă ceea ce spune dânsul acum despre Germania de Vest este valabil şi pentru Berlinul de Vest? Îmi face impresia că, în ciuda inexistenţei unui partid comunist, acolo s-au format grupuri de extremă stângă deosebit de influente, influenţa lor făcându-se simţită până în ziua de astăzi. Îmi face impresia că Berlinul de Vest era chiar un refugiu pentru stângişti, pentru cei care nu vroiau să se supună statului democratic. Acolo nu se făcea nici armată, oamenii erau scutiţi de armată. Era o enclavă înconjurată de către RDG şi, din câte am observat eu, acolo s-a creat un partid comunist fără nume, dar foarte prezent. Este de acord domnul ambasador cu aceste lucruri?

Wilfried Gruber: Sunt de acord. Dar mai întâi aş dori să răspund celei de-a doua întrebări a elevului. În ziua de 9 noiembrie 1989, atunci când a căzut zidul Berlinului, mă aflam în Los Angeles, cu ocazia unor studii de scurtă durată, pe care le făceam în cadrul unui institut de cercetare al Pentagonului. Acest institut era situat în St. Monica, printre palmierii respectivei localităţi şi pe malurile Pacificului, noi urmărind atunci la televizor imaginile transmise de la Berlin. Trebuie să recunosc în faţa dvs. că nu-mi venea să cred ceea ce vedeam. Nu visasem niciodată că voi trăi să fiu martorul unor asemenea evenimente. Mi-au dat lacrimile. Şi cred că acelaşi lucru l-au simţit şi majoritatea cetăţenilor din Germania de Est sau de Vest. A fost ca un cadou pentru noi toţi. Nimeni nu a crezut că va trăi să se bucure de acest moment. Şi voi mai face o completare în nume personal. În septembrie 1987 am fost prezent atunci când cancelarul RFG-ului din acea vreme, dl Helmut Kohl, l-a primit la Bonn pe Erich Honecker, preşedintele RDG-ului şi al Partidului Comunist de acolo, cu onoruri militare, cu fanfară şi cu toate cele pe care le implică o vizită oficială de stat. Mă aflam printre cei 100 de oameni, care au avut acces la respectiva reuniune şi care au putut lua parte şi urmări acest eveniment, iar sentimentul pe care l-am avut era că aşa o să rămână situaţia pentru restul vieţii mele. Nu aveam altă alternativă decât să mă obişnuiesc cu faptul că în Germania existau şi vor exista două state. Singura noastră speranţă era să ducem o politică raţională, orientată spre a înmuia într-o oarecare măsură regimul instituit de către Partidul Comunist în RDG, spre a-l face mai puţin insuportabil, politicii noastre revenindu-i rolul de a întreprinde totul ca relaţiile interumane şi contactele -am vorbit despre acestea mai devreme - între cei aflaţi în cele două părţi ale Germaniei să fie menţinute. Nu aş fi visat niciodată că, la mai puţin de 2 ani şi jumătate mai târziu, totul avea să devină o simplă amintire neplăcută.
În ceea ce priveşte întrebarea dvs., d-le Rusan, privind situaţia din Berlinul de Vest în acea vreme, bineînţeles că situaţia politică de acolo era una deosebită şi aţi caracterizat-o foarte corect. Berlinul de Vest era, de fapt, un fel de insulă aflată în RDG, iar tinerii de acolo nu erau, de exemplu, obligaţi să-şi satisfacă serviciul militar, neexistând nici vreun serviciu civil alternativ. S-a ajuns, astfel, la situaţia în care o serie de tineri din RFG s-au folosit de dreptul lor la libera circulaţie pentru a trece din RFG în Berlinul de Vest, unde s-au şi stabilit. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Berlinul de Vest a devenit un punct de atracţie, un fel de magnet, pentru o anumită parte a populaţiei noastre mai tinere. Iar printre aceşti tineri se găseau maoişti, troţkişti şi câte şi mai câte. Apoi, mai este adevărat că în Berlinul de Vest a existat o filială a Partidului Comunist din RDG, aşa numitul "Partid Unitar Socialist German", filială care purta denumirea de SEW, "Partidul Unitar Socialist din Berlinul de Vest". Fireşte aceasta era o contradicţie în termeni: unitate în acel peisaj divizat al Berlinului de Vest! Ea a fost însă doar unul dintre multiplele paradoxuri cu care ne-am obişnuit noi să trăim în acea perioadă în Germania.

Mădălina Şerban, (Ploieşti): Credeţi că Mihail Gorbaciov a ajuns la conducerea URSS cu ajutorul baronilor din provincie?

Wilfried Gruber: Nu ştiu dacă, în urma traducerii primite, am înţeles corect întrebarea dvs. În martie 1985, când a murit Cernenko, fostul secretar general al Partidului Comunist din URSS, au existat în biroul politic al acestui partid două facţiuni, hotărârea privind succesiunea aflându-se practic în mâna a, cred eu, vreo 15 persoane, care făceau parte atunci din acest for suprem de conducere al partidului. Una dintre facţiuni, compusă din cadre mai vechi, îl dorea în funcţia rămasă vacantă pe secretarul general de atunci al Moscovei (trebuie să recunosc că i-am uitat numele. Poate îşi aduce aminte cineva dintre dvs., care este un istoric mai bun decât mine). Acest al doilea candidat era un tip la fel de şters şi de incapabil ca şi Cernenko. Membrii mai vechi ai biroului nu aveau nici un fel de viziune sau de fantezie, ei nu puteau practic decât să continue pe acelaşi drum de până atunci şi cu siguranţă că ar fi grăbit în felul lor criza Uniunii Sovietice. Cea de-a doua facţiune, formată din membrii mai tineri ai biroului, era de părere că la cârma partidului trebuia să vină cineva care să fie dispus şi pregătit să pună sub semnul întrebării anumite lucruri. Iar candidatul acestei a doua facţiuni a fost Gorbaciov. Au mai existat probabil şi alţi câţiva domni, care oscilau între cele două tabere. Printre aceştia se număra şi ministrul de externe din acea perioadă, Gromîko, care şi el era o persoană mai în vârstă şi cu siguranţă că nici el nu vroia nişte schimbări adevărate. Cu toate acestea -şi acest lucru l-a spus în cuvântarea pe care a ţinut-o în faţa biroului politic al partidului - el l-a propus pe Mihail Gorbaciov, purtătorul de cuvânt al biroului, în funcţia de secretar general al partidului. Acest discurs a fost publicat mai târziu şi este o lectură extrem de interesantă. Argumentul principal al lui Gromîko a fost că e nevoie de cineva care să fie rău de gură, de cineva care să fie în stare să se impună în ciuda oricăror rezistenţe întâlnite. Cred că, mai târziu, totul a luat o altă întorsătură decât cea pe care şi-o imaginase Gromîko, dar acesta a avut totuşi dreptate: în ciuda tuturor slăbiciunilor de care a dat dovadă, Gorbaciov a avut curaj, iar, în momentele decisive, s-a pronunţat împotriva utilizării mijloacelor militare, tocmai pentru a împiedica, poate, anumite evoluţii nedorite ale evenimentelor. E drept că şi el poartă răspunderea pentru câteva intervenţii militare, cum ar fi cea din Georgia sau cea din Lituania, însă în adevăratele clipe de criză, atunci când toată lumea stătea ca pe ace în Europa, el a lăsat lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc. Şi am două exemple în vedere. Odată, când ungurii şi-au deschis graniţele pentru refugiaţii din RDG în septembrie 1989 şi mii de oameni au putut să fugă prin Ungaria în Austria şi apoi până în Germania de Vest. Acesta a fost începutul, a fost momentul în care s-au deschis porţile. Iar apoi, când în oraşele mari ale RDG-ului, în Leipzig şi în Berlin, mai întâi zeci, iar apoi sute de mii de oameni au ieşit în stradă şi au demonstrat. Cu siguranţă au existat atunci persoane, inclusiv la Moscova, care au pledat pentru a se urma exemplul conducerii din China şi a se folosi tancurile. Gorbaciov însă nu a recurs la această soluţie.
Revenind acum la întrebarea dvs. concretă, cred că hotărârea privind alegerea lui Gorbaciov ca secretar general al Partidului Comunist din URSS în martie 1985 nu au luat-o cei pe care dvs. îi numiţi "baronii locali" din provincie, ci colegii săi din biroul politic al partidului.

Zenovia Pavlică: Excelenţă, România a fost prima ţară din lagărul socialist care a restabilit relaţiile diplomatice cu Republica Federală Germania în anul 1967. Ce impact a avut acest fapt asupra germanului de rând? Aceasta ar fi prima întrebare, iar a doua este: ne desfăşurăm activităţile în cadrul şcolii de vară sub egida celui care a fost marele cancelar al Republicii Federale Germania, Konrad Adenauer, creştin-democrat. Ce perspectivă daţi creştin-democraţiei în cadrul viitoarei Uniuni Europene?

Wilfried Gruber: Trebuie să mă scuz. Traducerea nu a funcţionat tocmai bine în timpul primei dvs. întrebări şi nu sunt sigur dacă aceasta mi-a parvenit integral. Cred însă că am prins ideea centrală.
România a fost prima ţară din blocul comunist care, aşa cum foarte corect aţi precizat, în anul 1967 a stabilit relaţii diplomatice cu Germania de Vest şi bineînţeles că aceasta a reprezentat un semnal din partea conducerii comuniste din România, aflată atunci în primii ani ai venirii la putere a lui Ceauşescu, că doreşte ca pe plan extern să meargă pe un drum cât de cât independent de Moscova. Celelalte state ale Pactului de la Varşovia au aşteptat ani de-a rândul până când au fost şi ele în măsură să facă acest pas. Bucureştiul, sub noua conducere a lui Ceauşescu, a dovedit că este în stare să ia iniţiative diplomatice fără să se intereseze mai întâi dacă ele sunt sau nu binevenite la Moscova sau în Berlinul de Est. Am menţionat deja acest lucru: au mai existat o serie de alte decizii diplomatice ale guvernului român de la acea dată, care au constituit indicii la fel de bune în această privinţă. În acelaşi an, 1967, de exemplu, România nu a întrerupt contactele cu Israelul după războiul de 6 zile, în timp ce toate celelalte state socialiste au făcut acest lucru. Şi ceea ce este încă şi mai important, în 1968, România nu a participat la ocuparea Cehoslovaciei. Vă aduceţi aminte că la Praga, sub conducerea lui Dubcek, în primăvara şi în vara anului 1968 a avut loc experimentul de a face un "socialism cu chip uman", după cum îl numeau cehii şi slovacii atunci. După luni întregi de încercări, reacţia Uniunii Sovietice, condusă de Brejnev, a fost să pună capăt acestui experiment cu ajutorul armelor. Prin urmare, Armata Roşie a intrat în Cehoslovacia şi l-a destituit pe Dubcek, aducându-i înapoi la putere pe comuniştii ortodocşi. Iar la această înăbuşire violentă a "socialismului cu chip uman" şi-au dat concursul atât guvernul Poloniei, cât şi cel al Germaniei de Est şi cel al Ungariei. Şi, după părerea, mea nu trebuie şters cu buretele şi dat uitării faptul că, spre onoarea guvernului român de atunci, acesta a stat de o parte şi nu s-a implicat. Este, bineînţeles, corect faptul că această întâmplare i-a creat României, şi chiar şi lui Ceauşescu personal, o reputaţie la noi, care, în foarte scurt timp, s-a dovedit a fi nejustificată. Noi am exagerat disponibilitatea iniţială a lui Ceauşescu de a manifesta independenţă faţă de Uniunea Sovietică în chestiuni de politică externă şi am închis ochii la opresiunea pe care el a exercitat-o în interiorul ţării.
Referitor la cea de-a doua întrebare a dvs. privind viitorul creştin-democraţiei în Europa, acesta este un domeniu extrem de vast. Nu pot să vă spun decât câteva lucruri concrete. La noi tocmai s-au ţinut alegerile pentru Parlamentul European, în cadrul acestor alegeri, partidele care s-au reunit în Partidul Popular European şi care constituie în Parlamentul European facţiunea partidelor creştin-democrate, dovedindu-se a fi cele mai puternice şi a forma cea mai importantă forţă din Parlamentul European. Ca rezultat al acestor alegeri, preşedinţii şi prim-miniştrii celor 25 de state, actuale membre ale UE, au hotărât să-l desemneze în funcţia de preşedinte al Comisiei Europene pe prim-ministrul de până acum al Portugaliei, care este el însuşi tot un creştin-democrat. Partidul lui este drept că poartă denumirea de Partidul Social-Democrat, însă, în cazul Portugaliei, acest lucru este o atipie, partidul având, cu siguranţă, o orientare creştin-democrată. Mai luaţi apoi ţara mea, spre exemplu: CDU-ul şi CSU-ul, partidele care păstrează tradiţia lui Konrad Adenauer însumează în sondaje aproximativ jumătate din electorat, actuala coaliţie aflată la guvernare, social-democraţii şi verzii, aflându-se în sondajele efectuate la mai bine de 10 procente în urma lor. Iar social-democraţii, partidul actualului nostru cancelar, dl Gerhard Schröder, nu deţine în sondaje decât jumătate din procentele pe care le înregistrează acum CDU-ul şi CSU-ul împreună. Însă sondajele sunt numai radiografii ale unor anumite momente în timp, iar lucrurile se schimbă odată cu trecerea vremii. Totuşi sunt convins de faptul că Uniunea Creştin-Democrată (CDU) rămâne, dacă nu cea mai importantă, atunci una dintre forţele politice majore de la noi din Germania şi chiar de dincolo de hotarele acesteia, respectiv din Uniunea Europeană.

Romulus Rusan: Dacă nu mai există întrebări, aş vrea să vă rog să-mi permiteţi, ca în numele dvs. şi al meu, să mulţumesc Excelenţei sale, ambasadorul Germaniei, pentru excepţionala expunere. Vreau să vă spun, domnule ambasador, că participanţii la şcoala de vară ar fi putut cu greu găsi o persoană mai echilibrată şi mai calificată pentru a-i face să înţeleagă dialectica transformării lumii din ultimele decenii. Iar concluzia dvs., cu care sunt întru totul de acord, că ambele reţete, care într-un fel au determinat mişcările din interior ale ţărilor din Est şi în final implozia comunismului, au funcţionat completându-se. Ceea ce mi se pare a fi esenţial, atât în soluţia diplomatică, cât şi în soluţia ... militară, să zicem, a fost fermitatea. Şi în acest sens, cred că, într-un anumit fel, cancelarul Kohl a fost un fel de Reagan al Germaniei. În orice caz, am fost impresionată, în zilele acestea, vorbind cu istoricul german Helmut Müller-Enbergs, care ne spunea că în actele de la Institutul Gauck, descoperise că Helmut Kohl pleda, cu zece ani înainte de celebra declaraţie a lui Reagan, de la Zidul Berlinului (chiar dacă nu absolut public) pentru reunificarea Germaniei. Reunificare care, după cum ştim cu toţii, este simbolul sfârşitului comunismului.
Vă mulţumim foarte mult pentru toate explicaţiile pe care ni le-aţi dat.

Wilfried Gruber: Permiteţi-mi câteva cuvinte, cu care aş dori să închei. Mă bucur că am putut participa la această şcoală de vară. Sunt de părere că este foarte important ca tinerii să cunoască trecutul ţării. Vă felicit că aţi venit şi mă bucur că atât aici în România, cât şi în Republica Moldova, există tineri angajaţi. Acest lucru este esenţial pentru viitorul democratic al ţării dvs., iar interesul politic al tineretului este foarte important pentru România ca viitor membru al Uniunii Europene.

Traducere din limba germană de
Mihai Alecu şi Dieter Drotleff



0 comentarii

Publicitate

Sus