REACŢII OCCIDENTALE FAŢĂ DE SITUAŢIA
DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1947-1960
Dragii mei, aţi auzit o foarte interesantă comunicare a domnului Percival despre politica Marii Britanii faţă de România, în perioada comunistă. Eu nu vă pot vorbi ca un savant, ca un cercetător care a căutat în arhive lucruri precise despre ce a hotărât un guvern sau cutare sau cutare ministru. Eu nu vă pot vorbi decât de impresii personale.
Sunt un om pe care hazardul, întâmplarea, soarta, l-au împins în Occident la un moment absolut dramatic, şi anume în ziua de 23 august 1944. Deci subiectul conferinţei mele trebuie să îl extind puţin ca să ştiţi în ce împrejurări am ajuns să trăiesc în Occident în perioada de care vă vorbesc, 1948 -1961, adică atâta vreme cât am fost în Franţa şi Germania.
Deci o iau mai dinainte, dată fiind vârsta mea. Cu oarecare întârziere, mi-am făcut serviciul militar în \'40. Eram deja doctor în Drept la Paris şi licenţiat în istorie şi eram şi căsătorit şi cu copil. Am făcut un serviciu militar dificil, că de fapt serviciul militar la 18-19-20 de ani mai treacă-meargă, dar, când îl faci la 24 de ani, cu însărcinare de familie, cu una, alta, o duci mai greu. Aşa că serviciul militar m-a apăsat destul de greu. Eu credeam că o să fiu decazarmat după 3 luni, aşa era regula pe atunci, şi după ce erai decazarmat puteai să dormi acasă, era totuşi mai suportabil. Am avut ghinionul cu 21 ianuarie 1941, faimoasa rebeliune, şi de atunci nu am ieşit din cazarmă decât duminică după-masă. Am fost trimis pe front cu 8 zile înainte să înceapă războiul, nici nu terminasem şcoala militară de la Ploieşti că am şi fost trimişi, cu regimentul fiecăruia, în linia de front. Aşa că am început războiul în noaptea de 22 iunie 1941 şi cu Regimentul 6 "Mihai Viteazul" am ajuns până la Odesa. Am avut norocul să fiu rănit cu câteva săptămâni înainte de căderea Odessei, pentru că acolo, în faţa Odessei, regimentul meu a fost total distrus. Din 3000 de oameni nu a mai avut valizi la căderea Odessei decât 92. Asta a fost una dintre enormele greşeli ale guvernului Antonescu şi ale militarilor noştri de atunci. După aceea, timp de doi ani, am fost instructor de recruţi la Bucureşti. Trebuia refăcut regimentul şi o întâmplare a fost să fiu invitat de un vechi prieten al meu, Camil Demetrescu - care pe urmă a înfundat puşcăria timp de 16 ani plus 2 ani în Bărăgan -, el era deja la Ministerul de Externe de câţiva ani şi ţinea la mine: "Măi, Neagule, de ce nu vii să te prezinţi la primul concurs de la Externe care se dă?" Eram în \'43, primăvara. Eu, vă spun cinstit, cu toate că aparţineam unei familii care dăduse mai mulţi diplomaţi, inclusiv bunicul meu, fratele tatei, un ministru de externe înainte de primul război mondial, nu aveam poftă să fiu diplomat. Aşa că am devenit diplomat în mod accidental. Fiindcă mi-a spus băiatul acesta: "Tot pierdem războiul, tot o să-ţi pierzi moşia, tot vrei să faci un doctorat în istorie după război, nu o să poţi să faci, ia fă-te funcţionar!" Şi peste noapte am zis: "Are dreptate băiatul acesta!" şi m-am prezentat la acel concurs. Colonelul meu, care nu mă iubea, mi-a dat totuşi 2 zile concediu, zilele de Paşti. În loc să tai frunze câinilor, la regiment, cu ostaşii, mi-am putut reciti câteva cărţi în două zile şi am trecut concursul. Acelaşi Camil Demetrescu, care era la Direcţia Cifrului şi Cabinetului, a reuşit să fiu demobilizat şi să fiu chemat la minister. Aşa că eu intru în Ministerul de Externe în primăvara 1943 şi, în august 1944, în momentul când se prăbuşeşte frontul din Moldova, se hotărăsc, în fine, Mareşalul şi Mihai Antonescu, să răspundă la propunerile sovietice de armistiţiu.
Aici vreau să fac o precizare, pentru că sunt martor, ca să spun aşa. Circulă şi în cărţi, dar şi în conferinţe şi în discuţii private, ideea că Djuvara a fost trimis la Stockholm ca să se semneze armistiţiu. Este o minciună, este o eroare. În discuţiile care avuseseră loc la Stockholm, de mai multe luni, între doamna Kollontay şi ministrul nostru, Frederic Nanu, sovieticii făcuseră un lucru machiavelic. Guvernul Antonescu acceptase această formulă cu totul de necrezut: şi anume, să nu spunem aliaţilor, adică anglo-americanilor, că purtăm discuţii cu sovieticii. De unde noi, de ani de zile, ne căzneam să facem pace numai cu apusenii şi să încercăm să-i ocolim pe sovietici, iar fatalmente americanii şi britanicii ne trimiteau la ruşi spunând "Cu ei sunteţi practic, în război, noi nu avem nici o putere, deci cu ei trebuie să discutaţi!" Iată acum, la Stockholm, condiţia pusă de sovietici: "Nu spunem anglo-americanilor". Şi această condiţie a fost acceptată de guvernul Antonescu. Şi să vedeţi duplicitatea sovieticilor: nu numai că ne sileau să nu spunem anglo-americanilor că negociem cu ei singuri la Stockholm, dar au reuşit, în cele din urmă, să-i facă lui Antonescu condiţii aparent puţin mai bune decât cele care se făcuseră la Cairo. De pildă, mareşalul Antonescu credea că este de o importanţă capitală ca, în primul rând, să i se lase 15 zile, ca să ceară germanilor să plece din ţară, iar, în al doilea rând, să existe un judeţ unde să nu fie ocupaţie sovietică, pentru ca guvernul român să nu se afle în teritoriul ocupat. Între noi fie zis, ambele condiţii erau cu totul iluzorii, ce importanţă să aibă un judeţ neocupat când jumătate din Europa era ocupată de sovietici? Era aberant. Dar, aceste condiţii, aparent mai bune, acceptate de guvernul Antonescu la Stockholm, au fost aduse la Bucureşti de Camil Demetrescu care în momentul acela era curier diplomatic la Stockholm. Au fost aduse la Bucureşti la 2 iunie 1944 şi, de atunci până la 22 august 1944, deci timp de două luni şi ceva, guvernul de la Bucureşti nu a răspuns acestor condiţii sovietice. Şi, de aceea, când veţi vedea filmul lui Nicolaescu, "Oglinda", unde cineva întreabă: "A venit o telegramă de la Stockholm?", insinuându-se ceea ce s-a spus în anumite cărţi, că noi mai aşteptam un răspuns de la sovietici, să ştiţi că este o minciună, doamnelor şi domnilor. Sovieticii erau cei care aşteptau un răspuns de la Bucureşti. Şi acest răspuns de la Bucureşti, în fine, favorabil, este dus de Neagu Djuvara la 23 august 1944. Prea târziu. Pe vremea aceea nu puteai să mergi dintr-o bucată de la Bucureşti la Stockholm, trebuia să schimbi ruta şi la Viena şi la Berlin. Şi, când am ajuns la Berlin, oraşul arăta jalnic. Totuşi, ca să vedeţi lucrurile pe viu, când veneai cu avionul deasupra Berlinului, la 23 august 1944, nu vedeai un acoperiş, în tot oraşul aveai impresia că sunt nişte dinţi cariaţi, oraşul părea pustiu. Era ceva halucinant. Avionul a aterizat în mijlocul oraşului, că aeroportul era în plin oraş, cum ar fi în Bucureşti în plin Cişmigiu, şi nu m-a aşteptat nimeni. Probabil că telegrama cifrată nu sosise la vreme sau că cei de la ambasada română, care era evacuată la 70 de km de Berlin, nu au putut să vină, nu ştiu. Dar eu m-am găsit singur, cu 6 geamantane, într-un oraş, ştiind ce importat este ca misiunea mea să ajungă la Stockholm cât mai curând. Nu eram sigur nici că am un bilet a doua zi de la Berlin la Stockholm, fiindcă acela trebuia să fie comandat de către ambasada română de la Berlin. Am petrecut o noapte de coşmar atunci, până când am descoperit, întâmplător, la hotel, trei tineri români. Când i-am auzit vorbind româneşte, m-am repezit: "Domnule, uite ce sunt, nu am cameră de hotel, eu sunt curierul român pentru Stockholm!". M-au luat în braţe, mi-au găsit o cameră la alt hotel. Vă spun aceste lucruri, ca să ştiţi cum era atmosfera. Domnilor, aceşti trei tineri români în seara de 23 august \'44, în Berlinul acela dărâmat pe trei sferturi, nu se gândeau decât să chefuiască şi vroiau ca să stau cu ei ca să mergem într-un local unde să dansăm cu fata lui Hans von Benda, iar eu nu dormisem de 36 de ore. Le-am spus: "Fraţilor, vă rog, duceţi-mă să dorm şi veniţi să mă luaţi la 5 dimineaţa!" Şi ei nu au dormit toată noaptea, au chefuit şi au venit să mă ia la 5 dimineaţa să mă ducă la aeroport.
Aşa mi-am început eu exilul. Fiindcă, sosind la Stockholm a doua zi, am aflat vestea a ceea ce se întâmplase pe când eu trăiam acea tragi-comedie de la Berlin. Şi anume că se întâmplase schimbarea Antoneştilor, schimbarea macazului, toată tragedia care a început atunci. Şi alt lucru pe care vreau să vi-l mai spun şi care mă doare este că colegii mei de la Stockholm (Stockholm era o ambasadă pletorică, fiindcă era unul din colţurile unde se putea lua contact atât cu ţările neutre cât şi cu beligeranţii, adversarii noştri, o ambasadă cu 30 de persoane, fel de fel de consilieri, militari de presă, etc) au fost retraşi. În guvernul nou constituit, ministrul de externe era fostul meu şef de la externe, Grigore Nicolescu-Buzeşti. De la el a venit o telegramă cifrată, că recheamă toată ambasada, afară de consilierul Gheorghe Duca, fiul lui I. G. Duca. De pe o zi pe alta, el a fost singurul care a rămas din fosta echipă, plus Neagu Djuvara, care sosise acolo şi care nu se mai putea întoarce în ţară din cauza evenimentelor. Şi aşa, întâmplător, mă aflu eu secretar de Legaţie (spun legaţie în loc de ambasadă pentru că nu aveam ambasade înainte de război, decât de foarte puţin timp, în trei ţări, în Franţa, în Polonia şi în Grecia. În rest, aveam legaţiuni, legaţia era cu un grad mai mic).
Şi aşa încep eu experienţa mea occidentală. Stau trei ani la Stockholm, fiindcă Gheorghe Tătărescu, ministrul de Externe, a lăsat la ambasada de la Stockholm, care nu mai avea o importanţă politică mare, pe fiul lui I. G. Duca şi pe Neagu Djuvara, cunoscîndu-mă, eu fiind dintr-o familie tradiţional liberală. Ne-a lăsat în post oarecum degeaba. Adică, mă rog, observatori. Ne-am ocupat în \'45 de cele 400 de tinere evreice salvate de Folke Bernadotte din lagărele germane, au venit ca nişte stafii, vai de capul lor, săracele, şi ne-am ocupat pe plan consular de dânsele, fiindcă, altfel, statul suedez s-a ocupat de ele.
Am făcut acestă introducere ca să se înţeleagă ce am găsit la Paris când am fost chemat acolo în toamna lui \'47; am aflat, printr-o ambasadă străină, că fusesem implicat în procesul Maniu, că mai bine mă fac hamal la Paris decât să mă întorc în ţară. Bineînţeles, nu m-am întors. Nu am spus noului ministru trimis în Suedia de guvernul comunist că nu mă întorceam în ţară, dar cum nu se putea circula direct între Stockholm şi Bucureşti, drumul normal de a te întoarce la Bucureşti era de a o lua-o cu trenul prin Paris, deci am luat-o cu trenul către Paris şi la Paris am stat. Ce se întâmpla când am sosit la Paris? Aveam norocul să fiu căsătorit cu o franţuzoaică, am crezut că-mi va fi înlesnită încadrarea acolo. Nu a fost cazul, deşi circulă ideea absurdă că aceia care au fost în Occident au huzurit acolo şi le-a mers bine. Să ştiţi că, deşi făcusem toate studiile în Franţa şi eram căsătorit cu o franţuzoaică, nu mi-am găsit de lucru timp de 14 ani la Paris. M-am ocupat de refugiaţi, m-am ocupat de fel de fel de chestii, am vândut tot ce am putut să vindem şi pe urmă am avut un mic salariu de mizerie de la acel Comitet de asistenţă pe care noi, românii, l-am făcut şi care primea bani din dreapta şi din stânga. Au fost mii de refugiaţi, chiar mai puţin pregătiţi decât mine, care au trăit mizerabil la Paris din fel de fel de ajutoare şi care nu şi-au putut găsi de lucru. Existau intelectuali distinşi care erau mulţumiţi când găseau un post de portar la un hotel, sau de hamal. Să ştiţi că refugiaţilor, în primul timp al emigraţiilor din anii \'48-\'50-\'60, le-a mers destul de greu. Acum, care era situaţia mentalităţii occidentalilor? Eu vă spun ce am văzut în Franţa, mai puţin în Marea Britanie, unde am fost doar de câteva ori şi pe urmă în Germania, unde am lucrat timp de aproape doi ani la Radio Europa Liberă, la München, în \'56-\'58 (dar Germania era cu totul altceva, că ea era lovită de război). În Franţa şi Marea Britanie, trebuie să spun că interesul pentru situaţia din România şi din celelalte ţări de dincolo de Cortina de fier era foarte redus.
Vreau să completez ceea ce a spus dl Percival şi să spun că faimoasa înţelegere între Churchill şi Stalin din octombrie \'44 a fost răstălmăcită la noi în mod cu totul abuziv, ca şi cum atunci s-ar fi acceptat împărţirea, că le lăsau 90% ruşilor. După părerea mea este o vedere cu totul eronată. Este clar că Churchill s-a aflat în momentul acela la o discuţie diplomatică, dar cu fond militar. Marea Britanie se speriase la gândul că pică şi Grecia. România era deja căzută în octombrie \'44, ocupată integral de către Soviete, prin urmare, ce să discuţi cu ei că le dai 90%? Păi, aveau 100%. Deja faptul că îi spune: te rog, lasă-mi 10% ca să pot să-mi apăr câteva interese de-ale mele, ca să pot să spun un cuvânt la comisia care se va crea, era un câştig. Oricum, nici de cuvântul acela pe care l-au spus americanii şi britanicii, sovieticii nu au ţinut seamă. Dar ideea de a păstra un 10% în România şi un 50% în Ungaria sau în alte părţi era destul de logică. Dar, esenţială pentru Churchill şi pentru Marea Britanie, era influenţa în Grecia, care, din punct de vedere strategic şi politic, era infinit mai importantă decât o Românie deja ocupată. Dacă intrau sovieticii şi în Grecia, pentru occidentali era o piesă majoră care era pierdută. Gândiţi-vă şi la politica de veacuri a Marii Britanii, să domine în Mediterana, ca să ajungă până în India. Prin urmare, în ideea de a-l sili pe Stalin să nu se implice, adică să înceteze a-l mai susţine pe Marcos, britanicii pur şi simplu au făcut un război în Grecia, unde, dacă nu interveneau, aceasta cădea, prin luptele interne, în mâna comuniştilor. În al doilea rând, este clar că el a făcut acel târg, acel deal pentru perioada războiului. Se gândea că pe urmă se face pace.
Are dreptate, în fond, domnul Percival, înţelegerea de la Yalta făcea caducă înţelegerea din octombrie 1944, cu 7 luni înainte. Că la Yalta s-au înţeles în sensul: să se facă alegeri libere în Polonia şi în România. Că au fost naivi, mai ales Roosevelt, care era înconjurat de filo-comunişti, crezând că, într-adevăr, se vor face alegeri libere, asta este drept. S-au făcut alegeri falsificate şi în România şi în Polonia dar, în afară de proteste de formă, nu văd ce puteau să facă occidentalii. În mentalitatea nenorociţilor de români, supuşi unei ocupaţii sovietice, ideea că nu vin americanii să ne salveze era, într-adevăr, ceva patetic, dar nu uitaţi un lucru: atât Marea Britanie, cât şi America, cât şi Franţa, sunt ţări cu regim parlamentar democratic. Acolo, ca să poţi să începi un război, îţi trebuie o pregătire de ani de zile a opiniei publice, prin mass-media, îţi trebuie un vot al parlamentului. În mentalitatea unui britanic sau unui american, să reîncepi imediat un război împotriva fostului tău aliat care ţi-a permis să-i învingi pe germani, era de negândit. Totuşi, guvernele lor, în secret, s-au gândit imediat la ipoteza celui de-al treilea război mondial, asta v-o spun prin experienţa mea, ca să zic aşa, pentru că la un moment dat din 1952 în 1956 am fost din partea Comitetului Naţional Român în legătură cu serviciile speciale americane şi franceze şi, timp de patru ani, am lucrat ştiind că se pregătea terenul pentru un al treilea război mondial. Deci nu putem să spunem că guvernele acelea nu aveau în perspectivă respingerea sovieticilor la un moment dat sau, în orice caz, să reziste la atacul acestora. Nu uitaţi un lucru: sovieticii provoacă războiul din Coreea, pe dedesubt, bineînţeles ei fac şi criza de la Berlin, care durează un an. Românii refugiaţi în Franţa, sau în Germania, sau în Italia, nu aveau decât un gând: să treacă Atlanticul. Aşa de frică ne era tuturor că vin ruşii mâine. În momentul blocadei Berlinului, occidentalii şi, în orice caz, refugiaţii din Occident, eram convinşi că, dacă vor, ruşii ajung la Atlantic în câteva zile, fiindcă toţi occidentalii imediat demobilizaseră armatele, americanii îşi vânduseră la mezat toate echipamentele. Era fantastică lipsa de conştiinţă faţă de realitatea evenimentelor. Sovieticii, cu imensa lor putere militară de uscat, nu ar fi putut fi opriţi până la Atlantic, asta este cert. Dar că americanii pregăteau o contraofensivă era destul de clar, ca să vezi unde îşi plasau pionii.
Mă uitam din când în când la un glob terestru şi vedeam cum, încetul cu încetul, americanii aveau baze militare peste tot în jurul Uniunii Sovietice, de la Polul Nord până în Sahara, până în India, până în Pacific, peste tot. Cu puterea lor nucleară, cu supremaţia lor imensă în domeniul naval şi aerian, era clar că americanii nu mai puteau fi învinşi într-un eventual conflict cu Uniunea Sovietică. Pentru cine socotea liniştit lucrurile, părea deja evident. Dar omului de rând, refugiatului de rând, i-a fost o frică incontestabilă şi noi consideram că suntem abandonaţi. De fapt, să ştiţi că nu am fost abandonaţi niciodată, şi chestia asta că la Malta s-a împărţit efectiv Europa în două este o minciună. Nici America, nici Marea Britanie, nici Franţa nu au acceptat ideea unei împărţiri definitive (Franţa poate mai puţin, că nu era supărată să fie Germania împărţită în două, asta este o posibilitate) dar, în orice caz, trebuie să vă daţi seama că un al treilea război mondial era posibil de teama Uniunii Sovietice. Acceptarea unei împărţiri definitive a Europei nu a existat niciodată în cancelariile occidentale. S-a acceptat ca un fapt de moment, că noi am sperat că în 4-5 ani o să fie terminat, şi în loc de 4-5 ani au fost 45 de ani, asta este tragedia popoarelor mici cum am fost noi şi polonezii, şi ungurii, şi alţii. Şi nu uitaţi alt lucru, care este destul de impresionant: felul cum s-au comportat sovieticii în Estul Europei nu a ţinut absolut deloc seama să facă vreo deosebire între ţările care le-au făcut război, cum au fost România şi Ungaria, şi ţările care, dimpotrivă, suferiseră de pe urma germanilor, cum era Polonia sau Cehia. Toate au fost sovietizate în acelaşi stil şi fără nici un fel de scrupul. Ce am vrut să vă mai spun?
Emigraţia a făcut eforturi mari pentru a influenţa delegaţiile occidentale pentru a accepta condiţii mai bune pentru România după război, să se scadă daunele de război pe care le cereau sovieticii. În problema Basarabiei, din păcate, nu se putea face nimic pentru a schimba hotărârea Uniunii Sovietice, dar, în orice caz, opoziţia română aflată în străinătate, destul de reprezentativă - nu chiar atât de reprezentativă ca aceea din 1848, care a jucat un rol atât de important pentru ca să stârnească interesul Occidentului pentru Principatele Române - acţiona. Dar aici iar aş vrea să vă fac o scurtă paralelă între emigraţia română din 1848 şi emigraţia română din 1948 (este un fel de întâmplare istorică să fie exact 100 de ani între cele două). Te poţi mira, pentru anii 1840, ce era Ţara Românească, ce era Valahia pe harta Europei? În ochii occidentalilor era o provincie otomană. Un deputat din această provincie otomană, Ion Câmpineanu, este primit de Adolphe Thiers, preşedintele Guvernului francez, de lordul Palmerston, primul ministru britanic. De ce? Părerea mea: Câmpineanu era un mare boier, înrudit cu Cantacuzinii, cu Dimitrie Cantemir, prin urmare era foarte uşor ca el să se împrietenească cu prinţul Chartoriski, şeful emigraţiei poloneze, fost ministru de externe al ţarului, o mare personalitate occidentală, amândoi masoni, în plus. Deci un Ion Câmpineanu, în 1840, beneficiază de două atuuri internaţionale, să le zicem tainice, dar foarte existente, aristocraţia şi masoneria. Lucrul acesta nu mai există în 1948. Aristocraţia a dispărut complet ca rol politic în Europa şi masoneria este puţin mai slabă. Rezultatul este că nici în Anglia, nici în America, nici la Paris, nici unul din şefii emigraţiei, nici măcar polonezul Mykolajcic, nu este primit de şefii guvernelor occidentale. Este un lucru foarte dureros. Mykolajcic nu a fost primit de primul ministru britanic sau de Eisenhower în America, iar ai noştri, Vişoianu, Gafencu, la fel, au fost consideraţi la un nivel foarte modest, toleraţi să facă politică, dar fără anvergură, "faceţi-o mai încet, să nu ne supăraţi". Mai întâi că, din moment ce au semnat un tratat, din interesele pe care le-a explicat domnul Percival mai devreme, din interese comerciale şi chiar politice, au înţeles că dacă s-a semnat tratatul de pace, sovieticii vor fi obligaţi să părăsească acele ţări şi că deci, încetul cu încetul, vom respinge pe sovietici în mare parte. Deci ei au crezut, într-adevăr, în 1947, că semnează un tratat, că din moment ce semnează cu guvernul Groza, erau obligaţi să nu mai recunoască un alt guvern, nici român, nici polonez, nici altul, în exil. Singurele guverne care au fost permise în exil au fost pentru cele trei ţări baltice, în Statele Unite, dat fiind că Statele Unite nu recunoscuseră niciodată, nici în 1940, nici în 1944, ocuparea lor de către sovietici.
Altfel, noi am fost obligaţi în Occident să avem un palid Comitet Naţional care s-a constituit de bine, de rău, mai întâi în 10 mai 1949, anunţat cu trâmbiţe, în fruntea lui fiind generalul Rădescu. Din păcate, la acel comitet a fost o mare dificultate în a găsi formula cea mai bună. De ce? Pentru că reprezentanţii partidelor istorice, Naţional Ţărănesc, Liberal şi Social-Democrat, care ştiau rezultatele adevărate ale alegerilor din ţară, falsificate de comunişti, se considerau ca singurii reprezentanţi autentici ai României adevărate în Occident. Şi mergeau atât de departe încât ar fi vrut ca în Comitetul Naţional să nu fie decât ei reprezentanţi ai României. În schimb, personalităţile de frunte, cum ar fi Gafencu care era cunoscut în Occident ca mare personalitate, avea şi prestanţă fizică, vorbea superb, era autorul a două cărţi care fuseseră un fel de best-seller din punct de vedere al literaturii politice, nu erau acceptate, deşi aveau mai multă priză asupra occidentalilor, mai multă trecere la presă. În cele din urmă s-a făcut un fel de compromis, ca în acel comitet de 10 să intre 6 reprezentanţi ai partidelor, câte doi de fiecare partid, şi patru independenţi. De fapt atârna mult mai greu de partea partidelor, fiindcă, dintre cei patru independenţi, doi, Cretzianu şi Vişoianu erau, de fapt, oameni foarte apropiaţi, unul de Partidul Liberal, celălalt de Partidul Ţărănesc, aşa că independenţii rămâneau numai Caranfil, Gafencu şi generalul Rădescu.
Acum risc să-i întristez pe unii din voi; generalul Rădescu a avut o atitudine frumoasă în scurtul timp cât a fost prim ministru, a încercat să reziste luării puterii de către comunişti, dar, când l-am cunoscut eu, doi-trei ani mai târziu, trebuie să spun că era un om foarte obosit şi foarte depăşit de evenimente. Era întotdeauna de părerea ultimului care vorbise, se lăsa înconjurat de o seamă de arivişti, mă rog, mi-a făcut o impresie destul de puţin interesantă şi nu mă mir că felul în care a dirijat acest Comitet Naţional de la New York a fost destul de slab. Totul nu a durat decât câteva luni de zile, fiindcă şi el, şi cei doi independenţi, Gafencu şi Caranfil, au avut ideea şi s-au încăpăţânat să coopteze şi pe fostul ambasador sau ministru plenipotenţiar la Washington, Cita Davilla, din familia faimosului doctor Carol Davilla. Toţi reprezentanţii partidelor s-au opus cu dârzenie chemării lui Cita Davilla şi se pare că şi Regele Mihai era împotriva lui, dar, în orice caz, Comitetul s-a rupt la puţin timp de la crearea lui, pe această bază.
A mai apărut problema dureroasă a fondului Cretzianu. Aici nu pot să vă dau amănunte pentru că nu face parte din subiectul conferinţei de azi, dar vă pot spune ceva. Antoneştii au pus deoparte câteva milioane de franci elveţieni, la adăpost, în străinătate, pentru cazul în care se creează un guvern român în exil. Din acel fond, am cărat chiar eu două milioane la Atena, în primăvara lui \'44 şi în ultimele zile ale guvernului Rădescu, când era încă ministru de externe Constantin Vişoianu. Unul din subalternii lui i-a spus: "Domnule ministru, ştiţi că sunt cele 6 milioane, la banca cutare în Elveţia, pentru un guvern în exil... Acum că vine Vîşinski şi ne sileşte..." În ultima zi a semnat ca banii aceia să fie daţi lui Alexandru Cretzianu, care fusese ambasadorul nostru la Ankara. Şi aşa, această sumă, în fond minoră, s-a găsit în mâna lui Alexandru Cretzianu, care, pentru noi, tinerii diplomaţi, era cel mai bun diplomat. Aveam pentru el un fel de cult, era un tip splendid, foarte bine pregătit, avea prestanţă faţă de occidentali şi era un bun administrator. El a considerat că dacă predă aceşti bani Comitetului Naţional sau oricărui for, banii vor fi imediat cheltuiţi ca să întreţină pe membrii comitetului, ca să se dea unor refugiaţi, că prin urmare scopul iniţial, care era o independenţă a eventualului guvern român din exil, era deturnat. Acest guvern ar putea fi întreţinut de americani, de francezi, de germani, de englezi, dar, când se va pune o problemă politică dificilă şi vrea să-mi impună englezul sau americanul ceva, eu trebuie să rezist, ca guvern, independent, acesta era gândul lui Cretzianu. În orice caz, felul cum a girat el banii ăştia este foarte contestabil, o parte s-au pierdut pentru că au fost plasaţi la o societate în Elveţia şi rezultatul a fost multă zâzanie în emigraţia română. Acesta era unul dintre motivele de zâzanie care au dus la spargerea acestui prim Comitet Naţional.
După moartea, în 1953, a generalului Rădescu, s-a refăcut un nou Comitet Naţional. Eram aproape singurii care aveam un factor constituţional în străinătate, regele. Deci, regele avea posibilitatea să numească un nou prim-ministru. Şi regele s-a ocupat întotdeauna de acest Comitet Naţional. Atunci, l-a numit pe Constantin Vişoianu în locul lui Rădescu. L-am auzit acum vreo zece ani, Dumnezeu să-l ierte, pe Dan Amedeo Lăzărescu, răspunzând la BBC la nişte interogări, spunând despre românii din emigraţie că puţin le păsa de ţară, Comitetul Naţional nu a făcut nimic, nişte generalităţi din astea; te condamna fără să fi ştiut ce s-a făcut în Occident. Să ştiţi că acest Comitet Naţional al nostru, cât de plăpând era, cât de lipsit de mijloace - fiecare comitet din exil avea 300 de dolari pe lună de la Free Europe Comitee - a făcut totuşi o treabă bună în Occident, cât s-a putut face, prin declaraţii, prin întâmpinări. De pildă, Constantin Vişoianu a fost chemat la Congres în America ca să fie ascultat. A îndrăznit să spună că Vîşinski, care era de faţă, a minţit. Au jucat un rol oameni ăştia, cât s-a putut, cât li se dădea voie. Vă mai dau un alt exemplu. Când se spune că emigraţia română a fost mereu împărţită, că s-au certat între ei, să vă dau o comparaţie cu alte ţări. Polonezii au avut trei guverne în exil, concomitente. Sârbii şi croaţii nu mai vorbesc. Toate emigraţiile au fost împărţite, toate au avut probleme. Şi, ca să vedeţi că a noastră nu a fost cea mai proastă, este că în momentul în care s-a constituit, destul de devreme, la New York, faimosul Assambly of the European Captive Nations (un forum ce aduna reprezentanţi ai absolut tuturor ţărilor supuse Uniunii Sovietice) după puţin timp a fost ales preşedinte Constantin Vişoianu, iar secretar general tot un român, Brutus Coste. Deci, noi, care eram cei mai puţin refugiaţi ca număr, din toate ţările din Răsărit, proporţional cu populaţia ţării, ai noştri aveau suficient prestigiu pentru a fi aleşi de către semenii lor unguri, bulgari, sârbi, ucrainieni, în fruntea acestei adunări. Deci, vă rog să nu mai daţi cu barda în această emigraţie, care a făcut ce a putut. Fiecare din noi a încercat să găsească, să aibă cu ce să trăiască.
Dintre colegii mei de la minister, întâmplarea a făcut ca eu să mă ocup 13 ani de treburile astea româneşti, dar alţii, ca să nu moară de foame, au devenit ce au putut, ce au găsit. Şi dacă vroiai ca să găseaşti de lucru în Franţa, trebuia mai întâi să te naturalizezi. Dacă te făceai francez, franţuzul te întreba acolo: "Ce limbă vorbiţi acasă?"; francezii nu permit, ca americanii, să fii în acelaşi timp româno-american, polono-american... un fel de naţionalitate sentimentală. Eu m-am făcut francez după 42 de ani, în speranţa să nu mă dezbar de cetăţenia mea română. De altfel, nu am pierdut-o nici astăzi. Dar vă spun care a fost mentalitatea. Deci, bieţii refugiaţi, majoritatea din ei, au fost siliţi să se despartă de cetăţenia lor ca să-şi găsească o pâine. Pe urmă se întâmpla altceva, omul era om, după câţiva ani s-a îndrăgostit de o franţuzoaică sau de o nemţoaică, şi atunci, copiii lor deja nu mai vorbeau româneşte. Încetul cu încetul, această emigraţie se pierde în nisipurile deşertului. Asta a fost situaţia adevărată.
A intervenit mai târziu o altă emigraţie, în anii lui Ceauşescu când au început să dea puţin drumul, sau când au putut oamenii să se răscumpere cu bani grei, sau când au intervenit câteva guverne occidentale. Sau când ne vizita De Gaulle sau Nixon cu o listă de personalităţi din România cărora să li se dea drumul. Această nouă emigraţie din anii `70-`80 a fost de cu totul altă structură şi altă mentalitate decât emigraţia pe care am trăit-o eu. În primii ani, cel puţin, am tot crezut că o să ne întoarcem, mâine, poimâine, peste un an, peste doi, peste zece. Cei care au fugit din ţară după 1970 au plecat cu ideea că s-a terminat, ţara noastră este sovietizată pe veci şi eu plec ca să mă duc în America sau în Australia pe vecie. Emigraţia de după 1970 a fost adevărata emigraţie, ca şi cei care plecau în America în veacul al XIX-lea. Pe când, refugiaţii din anii `40-`50 aveau altă mentalitate. Şi de acest lucru trebuie ţinut seama când se judecă.
Ca să revin la atitudinea occidentalilor faţă de noi, oamenii aceştia suferiseră patru-cinci ani o ocupaţie, ca francezii, cinci-şase ani de război ca englezii şi americanii sau germanii, nu puteai să le ceri lor să se intereseze de nişte nenorociţi de refugiaţi, că aveau problemele proprii. Eu vă dau exemplul meu. Familia soţiei mele, la care m-aş fi putut gândi să găsesc un ajutor, avea următoarea situaţie: tatăl ei, fost ofiţer de cavalerie, maior, era în Indochina, la zeci de mii de kilometri. Doi din fraţii mamei sale au murit, unul în 1939 pe front, ca aviator, celălalt ca aviator imediat după război, în urma afecţiunilor pe care le căpătase ca pilot de încercare. Alţi doi unchi ai ei, bărbaţii unor surori ai soacrei mele, prizonieri în Germania, unul mort la Buchenwald, altul venit ca vai de capul lui. Deci ăştia erau cei care mă primeau. Nu erau oameni care să fie, în mod normal, interesaţi de verişorul care vine din România ca refugiat. Nu eram omul interesant în contextul nenorocirii lor. Asta trebuie văzut. Iau cazul meu, dar ca să iau cazul în general, oamenii aceia trăiau foarte prost. Eu am sosit în toamna anului 1947 la Paris, venind de la Stockholm unde era belşug, unde era lumină. Să ştiţi că ani de-a rândul, în Franţa, s-a trăit foarte prost. În ţara asta, care are cea mai bună agricultură din Europa astăzi, se mânca cu cartele în \'48 la Paris şi pentru noi, care eram refugiaţi, era destul de greu, cu indulgenţă ni se dădeau cartele ca să cumpăram pâine, ulei. Soacră-mea care era undeva la munte, în Savoia, îmi trimitea o dată pe lună o brânză, o dată pe lună! Era belşugul! Era mizerie mare.
Nu mai vorbesc de Marea Britanie. Eu am vizitat Londra în \'48, \'49, \'50, nu vă puteţi imagina ce era acolo! O sărăcie cruntă! Oraşul, toate casele negre şi nevopsite de zeci de ani. Şi lumea trăia extrem de sever şi de dificil. Ca să nu mori de frig în camerele de hotel la Londra trebuia să pui un bănuţ într-un aparat care-ţi făcea căldură şi când se termina banul acela trebuia să scoţi alt ban, că altfel mureai de frig. Plicurile de la scrisori nu le aruncai, le întorceai pe dos, toată lumea îţi trimitea astfel de plicuri întoarse. Englezii au trăit într-o mare austeritate ca să poată să se ridice în ani şi ani de zile, şi Anglia s-a ridicat mai greu decât Franţa. De aceea şi încăpăţânarea lui De Gaulle, care i-a ţinut pe britanici ani de zile ca să nu intre în Europa, până când nu se întremează şi economia Marii Britanii.
De Gaulle se răzbuna pe americani şi pe englezi pentru că îl ţinuseră "la subsol" tot timpul, nici măcar nu-i spuseseră ziua când se va debarca în Normandia. El a avut o teribilă pică pe americani şi pe englezi tot timpul guvernării sale.
Vă dau un exemplu trăit de mine în Africa: când a fost războiul civil în Nigeria, singurele ţări africane care au dat ajutor secesioniştilor din Biafra au fost cele două care ascultau de ordinele lui De Gaulle, adică Coasta de Fildeş şi Gabonul. Când a căzut de la putere în 1968 De Gaulle, s-au potolit şi Gabonul, şi Coasta de Fildeş şi s-au aliniat, cu celelalte ţări africane care au spus: "Nu putem admite o secesiune într-o ţară, că aşa toată Africa se face bucăţele, bucăţele." Acolo, dacă nu respecţi graniţele artificiale făcute de colonişti în veacul al XIX-lea, nu există nici o naţiune africană care să prezinte o singură etnie. Somalia, poate, şi încă nu este dintre cele mai unitare. Asta ca să ştiţi care a fost atmosfera în Occident, care nu era prielnică, ca să spun aşa, unei înţelegeri a situaţiei de la noi şi unui ajutor.
Eu vă mai dau un exemplu: când m-am întors de la München, în \'58, ca secretar general al Fundaţiei Carol, am organizat cu ajutorul românilor noştri de la Paris o mare festivitate de 24 ianuarie 1959, centenarul Unirii Principatelor. Şi aici nu aş vrea să am aerul că-mi dau aere, dar trebuie să spun, sunt fapte, că nu a existat în istoria României o manifestare cu atâtea personalităţi ca acelea pe care am reuşit să le aducem la Paris atunci: 11 membri ai Academiei Franceze, profesori din America, din Anglia, din Germania, din Italia; timp de două zile a fost ceva extraordinar. Nu a apărut în nici un ziar din Paris un rând despre această manifestare în care intelectualitatea franceză se angajase atât de frumos. Nici un rând. Degeaba trimiseserăm noi notiţe. Atâta a apărut, în "Le Monde", "în zilele cutare şi cutare la sala cutare..." Mai nimic!
Nu vă mai vorbesc de scandalul cu Vintilă Horia. A avut şi el o anumită vină că nu a spus: "Să ştiţi că eu am fost consul sub Antonescu, eu am avut idei de dreapta...", ar fi pregătit puţin terenul. Ori, el când a câştigat premiul Goncourt, ce bucurie a fost pe noi, nu vă mai spun ce a fost. Numai că, a doua zi, cei de la Ambasada română au venit să-i ceară ca la primirea premiului acela să accepte să participe şi ei sau să se facă în cadrul Ambasadei române. El a refuzat. Rezultatul: a treia zi a apărut în "L\'Humanité", pe două pagini, fotografia lui, curriculum vitae in extenso şi extrase ciuntite din articole scrise de el, de unde reieşea că este antisemit. Cu asta omul a fost distrus. Nu i s-a dat premiul şi noi, la Fundaţia Carol, ne-am întrunit câţiva intelectuali, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, a venit până şi Cioran, eram un grup de vreo zece oameni, am făcut un fel de notiţă de presă ca să o distribuim şi să se înţeleagă. Le ziceam: sunt 20 de ani de atunci, omul a avut opţiunile lui politice, nu a făcut nici o crimă, vedeţi că şi la dvs., în Franţa, un om ca Louis Ferdinand Celine a fost considerat criminal de război, dar acum i se publică iar toate cărţile, până şi faimoasa şcoală de la Rue D´Ulm din Franţa care formează pe universitarii superiori îşi dăduse numele lui Robert Brasilllach, care fusese împuşcat pentru antisemitism. Scrisoarea noastră, foarte succintă şi clară, nu a fost publicată de nici un ziar din Franţa. Asta ca să vă spun cum era ambianţa. Noi eram interzişi de antenă până prin anii \'70, nu eram interesanţi, guvernele îşi făceau treaba cu guvernele comuniste, iar noi eram nişte prăpădiţi de refugiaţi care...
Schimbarea mare s-a petrecut în 1968 cu Cehoslovacia. Şi atunci foarte interesant cum faptul că au putut scăpa din Cehoslovacia câţiva, în general israeliţi cehoslovaci, care au deschis ochii celor de la Paris şi din alte părţi care este situaţia după Cortina de Fier şi dintr-o dată ne-a făcut pe cei din est mai interesanţi. Dintr-o dată ziarele de stânga din Franţa au devenit aliaţii noştri, pentru că li se deschiseseră ochii. Dar a trebuit să vină criza cehoslovacă, pentru a se întâmpla aşa ceva. Şi de aceea, emigraţiile de după 1970, au beneficiat de o deschidere mai mare către presa occidentală.
Nu aş vrea să vă mai ţin, dar să vă dau un exemplu de orbire a occidentalilor, chiar la nivelul cel mai înalt. Adică ei nu înţelegeau şmecheriile cele mai fantastice ale guvernului de la Bucureşti care trimitea, de pildă, printre refugiaţi nişte oameni care erau falşi refugiaţi şi care în numele securităţii făceau zâzanie şi dădeau impresii false despre situaţia din România. Vă dau un exemplu pe care mi l-a povestit Vişoianu în persoană. Se duce în vizită, în audienţă, împreună cu Raul Bossy, fost ministru român la Berlin şi la Roma, un diplomat de primă calitate, un om prea timid, prea modest, dar sclipitor de inteligent, se duc amândoi la secretarul general al ministerului de externe francez ca să-i explice o situaţie din România de care ei erau siguri, primiseră veşti pe căi lăturalnice; suntem în anii 60 şi ceva, nu pot să vă spun exact cât. Domnul acela îi ascultă politicos pe când vorbeau, şi pe urmă le zice, adresându-se lui Vişoianu: "Domnule preşedinte, eu aş vrea să vă cred, dar uite chiar ieri, în fotoliul în care staţi dvs., a venit domnul cutare, nu îi dau numele, dar în orice caz unul dintre cei care au făcut 23 august \'44, care înfundase puşcăria timp de 11 ani şi căruia i se dăduse acum drumul să se ducă în Elveţia, unde avea familie". Şi el a venit acolo şi a debitat ceea ce i-a spus securitatea că trebuie să spună. Şi atunci acest mare diplomat francez nu mai crede pe dl Vişoianu şi pe dl Bossy, fiindcă el crede ceea ce spune cel care vine din România. Şi le-a spus: "Dvs. sunteţi plecaţi demult şi există un fel de deformare a celor care sunt departe de ţară, dvs. nu vedeţi lucrurile aşa cum sunt într-adevăr!" Uite, metode care se foloseau pentru că erau naivi cei din Occident, care nu prinseseră încă problemele lui Ceauşescu, pe care l-au luat drept un mare rezistent. Dar eu cred că i-a fost permis, i-a fost îngăduit de către Moscova să ducă această politică aparent independentă. În acest context, serviciile speciale româneşti au dat nişte lovituri formidabile în Occident, bineînţeles în folosul KGB-ului, fiindcă ce altceva să facă România cu informaţiile pe care Caraman and company le-a căpătat la Bruxelles? În acelaşi timp, a pătruns diplomaţia română în America de Sud, unde alte ţări de dincolo de Cortina de Fier nu pătrunseseră. România a păstrat legături cu Albania, care era în relaţii proaste cu Moscova, cu Israelul, care era boicotat de comunişti. Prin urmare, această aparentă ceartă a lui Ceauşescu cu Moscova i-a servit Moscovei mai mult decât orice. Dar lucrul acesta nu puteau să-l înţeleagă occidentalii.
Cam acestea aş fi avut să vă povestesc. Ar fi mai multe, dar timpul trece şi... dacă vreţi să-mi puneţi întrebări sunt la dispoziţia dvs.
Discuţii
Voce din sală: Recent a apărut un articol de William Totok, în revista "22" în care Vintilă Horia era considerat criminal de război şi erau învinuiţi cei care ar vrea să-l reabiliteze. Pentru că l-aţi pomenit în treacăt, vă rog să ne spuneţi mai multe despre Vintilă Horia şi în general despre premiul "Goncourt".
Neagu Djuvara: La noi în ţară s-a publicat aşa ceva?
Vocea: Da, în revista "22"
Neagu Djuvara: Eu ştiu, dimpotrivă, că recent s-a scris o carte care lămureşte acest episod din viaţa lui Vintilă Horia. După cum trebuie să ştiţi, Premiul "Goncourt" se decernează în Franţa, în fiecare toamnă, de peste 100 de ani, şi este important din punct de vedere comercial. Asta nu însemnează că aceia care câştigă premiul "Goncourt" sunt, în mod neapărat, cei mai buni scriitori. Printre cei care, ţin minte, nu au câştigat, se află formidabilul Louis Férdinand Celine. Rivalul său din acel an, câştigătorul premiului, era un scriitor de care nimeni nu mai ştie nimic azi. Totuşi, au fost vreo 2-3 care au rămas cunoscuţi, printre ei, Marcel Proust. Premiul "Goncourt" este decernat de o academie oarecum paralelă cu academia adevărată, cu academia cea mare, de 40 de membri, iar membrii juriului sunt scriitori buni, dar neconformişti, mai puţin clasici decât cei de la Academia Franceză. Şi acest premiu, în orice caz, este din punct de vedere comercial, un succes enorm, aproape că nu există premiu "Goncourt" după care să nu se vândă imediat cartea în 100 000 de exemplare.
Şerban Papacostea: O mărturie personală. Sunt văr bun, după mamă, cu Vintilă Horia. Ultima oară ne-am văzut în 1943. Într-adevăr, era în personalul diplomatic al regimului, era ataşat cultural la Viena. L-am cunoscut bine, desigur, diferenţa de vârstă era destul de mare. Trebuie recunoscut acum, când am citit lucrurile recent publicate, reeditări, că a fost dintre acei pe care eu îi numesc "derapajul intelectualităţii române", când citeşti anumite lucruri astăzi te surprind. A apărut şi s-a anunţat în Franţa că i se acordă Premiul "Goncourt", ştiu asta pentru că încă trăiau părinţii lui la Bucureşti. Ambasada regimului român la Paris i-a trimis un mesaj şi, mai mult decât atât, a sosit la Paris, dar poate se ştie mai puţin, ca mesager, Mihai Ralea. Acum cred că oamenii din generaţia noastră, cel puţin, ştiu cine a fost Mihai Ralea: un distins intelectual român, de stânga în perioada interbelică, deşi a fost ministru în regimul Carol, dar care după aceea a fost utilizat din plin de regimul comunist. Cu această ofertă: dacă acceptă relaţiile cu ambasada şi, eventual mai mult decât atâta, atunci ar fi încetat campania presei de stânga care era dominantă la Paris. Şi mai adaug faptul că nici astăzi nu i s-a anulat condamnarea care i s-a dat de tribunalul nu ştiu care, după 1944, în România. Condamnat pe viaţă...
Neagu Djuvara: Asta nu mai ţineam minte. De ce a fost condamnat?
Şerban Papacostea: Ca fost legionar, ceea ce nu a fost. A fost cuzist, a fost la extrema dreapta, dar nu legionar, ci în liga lui A.C. Cuza.
Neagu Djuvara: Dar nu toţi membrii care fuseseră în Liga lui A.C. Cuza au fost condamnaţi...
Şerban Papacostea: Nu pentru aceasta. A fost considerat vinovat, criminal de război, ceea ce, iarăşi, a fost, probabil, o confuzie de persoană cu un văr al lui, care a fost în mişcarea legionară. Cunosc cazul, l-am urmărit zi de zi.
Romulus Rusan: Am citit un studiu al domnului Ovidiu Bozgan, profesor la Universitatea din Bucureşti, care a studiat arhivele franco-române de la Paris şi care arată că, imediat după ce s-a anunţat premiul, Liga de prietenie Franţa-România, dominată de Partidul Comunist Francez, pentru că alţii nu se afiliaseră, a protestat şi a cerut ca România să refuze premiul. Şi atunci, ambasadorul Bălănescu a cerut materiale compromiţătoare din ţară şi un raport al criticului Tudor Vianu prin care comisia "Goncourt" să fie convinsă să retragă premiul. Nu a apărut raportul, probabil că a refuzat Tudor Vianu aşa ceva, dar au apărut articolele lui Vintilă Horia din "Sfarmă-Piatră", din anii '30, pe care le-a preluat "L\'Humanité" şi pe urmă toată presa franceză, iar până la urmă premiantul a fost nevoit să se retragă şi să anunţe că refuză premiul. Am uitat să vă spun că în articolul domnului Bozgan sunt menţionate două note ale directorului adjunct al SSI, Traian Borcescu - un şef al spionajului român în timpul lui Antonescu - în care Vintilă Horia era incriminat ca legionar, când urma să fie numit în diplomaţie. Ca peste un an, acelaşi Borcescu să spună: A fost o confuzie de nume, este vorba de un alt Caftangioglu - aşa îl chema. Articolele scrise în tinereţe erau reale, dar singure n-ar fi justificat o condamnare, care să justifice acuzaţia de crimă de război. Asta se petrecea într-o perioadă după ce Franţa reuşise oarecum să fie infiltrată de comuniştii din România, în acei ani de miere, când De Gaulle ajunsese la putere. Petru Dumitriu fugise în octombrie, iar ceea ce povestim noi se întâmpla în decembrie, deci erau foarte şocaţi de fuga lui Petru Dumitriu şi acordarea premiului către Vintilă Horia ar fi fost ca a doua lovitură. Asta este cu documente, cu citate, în revista Universităţii din Bucureşti, într-un articol din 1999, semnat de Ovidiu Bozgan.
Neagu Djuvara: Este clar că cei de la Bucureşti şi ambasada lor de la Paris au pregătit dosarul dinainte: dacă acceptă Vintilă Horia să treacă, oarecum, să se profite de premiul acesta în cadrul Ambasadei Române, atunci nu-i facem nimic, dar dacă nu, îi scoatem dosarul şi îl denigrăm. A fost un mare scandal.
Romulus Rusan: A rămas premiul vacant.
Neagu Djuvara: A rămas premiul vacant. El s-a dus să se stabilească în Spania. Vintilă Horia cred că a fost supărat pe mine. Mai întâi l-am întrebat dacă nu sunt şi eu văr cu el, ca dl Papacostea, pentru că el era într-adevăr, născut Caftangioglu şi eu am o stră stră-bunică pe nume Bărbătescu, ditr-o familie boierească veche, dar de fapt tatăl ei era un grec Caftangioglu. Dar cum se întâmpla întotdeauna prin epoca fanariotă, când venea câte un fanariot, nu mare, cum ar fi Catargi sau Cantacuzino, dar de mâna a doua, prelua imediat numele nevestei. Aşa că acest Caftangioglu, strămoşul meu, s-a numit Bărbătescu imediat, iar fata lui, care este bunica bunicului meu Djuvara, s-a numit la fel, tatăl ei era Caftangioglu. Eu l-am întrebat pe Vintilă: "Ascultă, poate că suntem veri, că eu am un stră stră-bunic Caftangioglu!" El habar nu avea, însă, de originea familiei sale. Şi poate a avut impresia, fiind naţionalist, că a scrie cu un nume care sună atât de greco sau turco-fanariot (de fapt este un nume turcesc, dar pentru un grec), nu este potrivit.
Tudor Ţucudean (Cluj Napoca): Se ştia în Occident despre rezistenţa anticomunistă din munţi?
Neagu Djuvara: Bineînţeles că în presa franceză sau engleză nu se spunea nimic despre rezistenţa în munţi. Noi, românii din Occident, de câte ori puteam să facem aluzie la această rezistenţă făceam, iar în momentul în care m-am ocupat de probleme de informaţie era clar că paraşutările, de pildă, pe care le făceam în Transilvania aveau scopul de a prinde legătura cu acele nuclee de rezistenţă care existau în munţi şi pe care militarii americani contau ca pe un mic nucleu posibil în caz de al treilea război mondial.
Tudor Ţucudean: A fost mai uşor exilul decât închisoarea?
Neagu Djuvara: Sigur că nu... Am dat eu impresia aceasta, că am vrut să am aerul nenorocit? Am vrut numai să spun că nu s-a huzurit, că lumea nu a fost fericită, dar bineînţeles că ne dădeam seama de fantastica şansă pe care o aveam de a nu risca închisoarea. Eu, dacă m-aş fi întors în ţară, când am fost rechemat în \'47 la Bucureşti, este clar că aş fi avut aceeaşi soartă cu toţi camarazii mei de birou, am fost cu toţii acuzaţi pentru că acolo se pregătise 23 august. Faţă de comunişti era mult mai grav să fii filo-anglo-american decât să fi fost filo-german. Toţi camarazii mei de birou, începând cu Piky Rădulescu-Pogoneanu, care a şi murit în închisoare, cu Camil Demetrescu, care a făcut 16 ani şi, continuând cu ceilalţi, câte 8 ani, câte 6 ani... depinde cât au fost de tari sau slabi de înger... acela slab de înger care mai acuza pe altul, putea scăpa cu trei ani. Eu nu ştiu în ce categorie m-aş fi aflat, dar aş fi făcut închisoare... eram foarte conştienţi de norocul nostru.
Tudor Ţucudean: De ce nu aţi intrat în politică după \'89?
Neagu Djuvara: Din păcateam încercat, dar nu m-a luat lumea în seamă. Am fost candidat pentru PAC (Partidul Alianţei Civice), cu domnul Manolescu, în \'96, dar cum partidul meu făcuse eroarea de părăsi Convenţia, nu am avut acei 3% indispensabili pentru a intra în Parlament, aşa că m-am ostenit degeaba.
Alina Galeriu (Bucureşti): Aş vrea să vă rog să dezvoltaţi puţin ideea contactului mai strâns sau mai puţin strâns menţinut cu ţara şi mai ales cu familia.
Neagu Djuvara: Bineînţeles că noi, cei din Occident, am fi dorit să stăm tot timpul în contact cu ţara, dar când am plecat de la Stockholm, pasămite ca să vin la Bucureşti îndărăt la minister, dar nu m-am mai întors, am fost considerat dezertor. Mama mea a fost chemată la Poliţie, a trebuit să spună că nu ştie nimic de chestia asta, că este împotrivă etc. Mai aveam şi un frate care era medic, şi care a înfundat puşcăria un an pentru că a încercat să fugă din ţară, prin urmare, eu, timp de 16 ani, nu am scris o scrisoare în România şi deci nu primeam nimic de la mama mea, decât că la o lună o dată scria unei prietene vechi, iar ea răspundea: "El face cutare..." Bănuiesc că poliţia îşi cam dădea seama, dar nu făcea nimic... Corespondenţă directă nu am putut avea cu ţara până în \'64. De ce? Pentru că în momentul acela s-a logodit fiică-mea cu un diplomat american, în Africa. Şi atunci mi-am zis, ştiind de fasoanele pe care le făcea guvernul român ca să pară mai prieten cu americanii, că o căsnicie cu un diplomat american o să fie un fel de garanţie pentru familia mea, şi atunci am trimis ferparul, adică anunţul de căsătorie, dintre Domnica Djuvara şi Henri Roberts Jr., consilier al ambasadei ş.a., şi imediat mama a acţionat şi a venit prima ei scrisoare, după 17 ani.
Diana Bjoza (Braşov): Nu consideraţi că personalităţi ca dvs. ar trebui să fie mult mai cunoscute nouă, celor tineri? Nu ar trebui ca tinerii din România să fie mai bine informaţi despre ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă? Aici la Sighet ne aflăm într-un loc sacru unde oameni şi-au dat viaţa pentru ultima palmă de pământ, pentru convingerile şi viziunile lor, însă în societatea românească actuală tinerii ar face orice numai să plece din ţară. Ce credeţi că a influenţat această schimbare de mentalitate?
Neagu Djuvara: Aici puneţi o problemă foarte dureroasă şi de care am vorbit de mai multe ori când mi se ia un interviu prin ziare sau la televiziune. Una din tragediile pe care le trăieşte ţara noastră acum, în afară de faptul că menţine de 15 ani eşalonul doi al Partidului Comunist la putere, este faptul că tineretul este descurajat, şi mă adresez şi vouă care sunteţi aici, în ţară, cu speranţa, cu rugămintea ca... dacă căpătaţi o bursă în Occident duceţi-vă şi formaţi-vă, întoarceţi-vă în România! Cunosc, sunt anumite cazuri când este justificată şederea mai departe în străinătate, dacă ai o specialitate de aşa natură, că nu o poţi practica în România. Mă rog, dacă eşti un mare savant atomist, ce să faci cu ştiinţa ta aici? Am devenit internaţionali în anumite domenii, dar faptul că tineretul român nu ştie ce să facă ca să părăsească ţara este un simptom de descurajare privind posibilităţile noastre din viitor, şi care pe mine mă îngrozeşte. Pur şi simplu mă îngrozeşte! Dacă voi nu aveţi încredere că ţara asta se poate ridica şi că voi o să jucaţi un rol în această ridicare a ţării, atunci totul este pierdut,. Este absolut dezastruos şi este cu atât mai impresionant cu cât România - asta o putem spune pe bază statistică - era una din ţările europene de unde se emigra mai puţin. În Statele Unite în anii ´40 (am avut date statistice), adică înainte de sfârşitului celui de-al doilea război mondial erau numai 120.000 de americani de origine română şi aproape toţi originari din fosta Austro-Ungarie, nu din Vechiul Regat român. Aşadar, cât era de sărac, ţăranul român nu pleca din ţară. Acum nu ştie cum să fugă. Deci înseamnă că cei 45 de ani de comunism au schimbat ceva profund în psihologia poporului român. Acesta este un lucru pe care îl consider absolut dramatic.
Diana Bjoza: Şi consideraţi că această plecare masivă a tinerilor reprezintă o lipsă a patriotismului?
Neagu Djuvara: Echivalează cu o lipsă de patriotism. Ştiţi ceva? Eu fac legătura cu o frază din Cantemir. Cantemir la un moment dat, în Descriptio Moldaviae, face o comparaţie între cavaleria poloneză şi cavaleria moldovană. Zice: moldovanul este foarte viteaz, se aruncă la război, dar dacă nu învinge prima dată, a doua oară nu mai pleacă, pe când leahul vine şi a doua, şi a treia, şi a patra oară. Carevasăzică, există o meteahnă a neamului nostru, probabil: lipsa de constanţă. Uite, tineretul a făcut totuşi revoluţia din \'89, chit că au fost şi instigaţii din străinătate, dar că au murit 1000 şi ceva de oameni este clar. Dar fiindcă nu au reuşit imediat să schimbe lucrurile, s-au descurajat. Adică tineretul care a făcut decembrie 1989 nu este în stare să mai facă un al doilea decembrie 2004.
Răzvan Cosmin Baciu (Slobozia): Ce aţi simţit dvs. când aţi părăsit ţara ştiind că poate nu vă veţi mai întoarce înapoi?
Neagu Djuvara: Întrebarea este greşită, pentru că nici o clipă nu am crezut, plecând, că nu o să mă mai întorc. Eu eram curier diplomatic, făcusem deja trei curierate diplomatice, o dată la Lisabona, o dată la Stockholm, o dată la Ankara, noi plecam 2 zile, 3-4, cât dura dusul şi întorsul cu avionul, nici o clipă nu mi-am închipuit la 23 august, dimineaţa la 5, când am luat avionul către Berlin şi pe urmă Stockholm, că nu mă voi mai întoarce peste două săptămâni. Bineînţeles, ştiam că se pregăteşte ceva, dar nu că se va pregăti cât sunt eu plecat şi că eu nu mă voi întoarce.
Răzvan Cosmin Baciu: Aş vrea să vă mai întreb cum a continuat activitatea dvs. de istoric la Paris, având în vedere situaţia dificilă în care vă aflaţi?
Neagu Djuvara: Practic, activitatea mea de istoric la Paris a fost nulă, adică în afară de câteva conferinţe pe care le-am făcut în cadrul românesc, la Fundaţia Carol sau mai târziu la Casa Românească, în anii \'84-\'89, care nu atingeau decât un public franţuzesc microscopic, am publicat o carte de istorie românească pe franţuzeşte, care a avut o mică critică, dar minoră, şi în orice caz nu a fost un succes de librărie. Aşa că activitatea mea de istoric în Franţa este deocamdată nulă.
Romulus Rusan: Eu v-am ascultat la BBC, săptămâni întregi aţi ţinut un curs de istoria României, în \'88-\'89. Acolo eraţi ascultat de o mulţime de români.
Neagu Djuvara: Asta este altceva. Am scris într-adevăr, sub acestă formă, istorie românească. A fost unul din noroacele mele, când în \'88 sau \'87 a venit să mă găsească la Paris, Christian Mititelu, care dirija Secţia românească la BBC, şi să mă întrebe: "Domnule Djuvara, la BBC ar vrea să se facă o serie care să arate românilor că totuşi în ţară a existat un regim parlamentar, a existat o tradiţie democratică, nu puteţi să ne faceţi o serie de conferinţe?" Asta m-a speriat îngrozitor, fiindcă fără nici o documentaţie, cum să faci? Şi, discutând cu Mititelu am ajuns la concluzia să facem asta sub forma unor mese rotunde. Şi pentru fiecare perioadă am poftit una sau două persoane care erau susceptibile de a ne aduce un material, fiind specialitatea lor. Cu un mai tânăr istoric lângă mine, Matei Cazacu, care era un tip foarte bine organizat, cu fişe, am făcut 12 emisiuni aducând problema de la epoca regulamentară, 1830-1840, până la perioada de patru ani, 1844-\'48, când s-a sperat că se va introduce un regim parlamentar în România. Şi BBC-ul a fost informat despre aceste emisiuni că au mare succes, încât s-au reluat de trei ori, ceea ce este un lucru excepţional. Când, după 1990, am sosit la Cluj - unde este doamna Doina Cornea - am încercat să o văd din prima zi şi biata se ascundea din cauza campaniei ticăloase care fusese lansată împotriva ei, cu sute de scrisori de la uzine, aşa că nu mai răspundea telefonic. Şi, înştiinţată de un tânăr, a venit ea, sărmana, să mă vadă la hotel a doua zi. M-a îmbrăţişat şi mi-a spus: "Domnule profesor, m-aţi învăţat istoria României!" Asta, să vă spun drept, venind din partea unui profesor universitar, m-a dat gata: "Domnule, nu se poate aşa ceva!"
Alma Popan (Bucureşti): Vroiam să vă întreb în ce măsură credeţi în rolul formator al tradiţiei de familie pentru viitorul nostru?
Neagu Djuvara: Cred că este esenţială şi că unul din motivele dezaxării sau debusolării multor tineri de acum este că le-au lipsit cei şapte ani de acasă prin faptul că mulţi orăşeni erau, de fapt, oameni rupţi din mediul lor natural în mod brutal, aduşi într-un oraş unde munceau, şi mama, şi tata, iar copiii mai aveau educaţie acasă. De foarte multe ori la noi, acum, în ultimii 50 de ani, această lipsă de educaţie acasă a fost unul dintre motivele pentru care există o lipsă de patriotism. Eu cred că tradiţia transmisă în familie este un element esenţial, un ciment necesar pe pentru ca să existe o patrie, ca să existe o ţară, ca să existe un popor. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fii naţionalist încuiat şi să crezi că numai ţara ta este cea mai deşteaptă ş.a.m.d. Acum, că intrăm în Europa, trebuie să vedem ceva mai larg, dar nici ca să nu mai credem în nimic, nici în Dumnezeu, nici în ţară, nici în nimic, nu este normal. Deci educaţia este primordială.
Alma Popan: Deci vă place ideea ca mai multe generaţii să facă aceleaşi lucruri?
Neagu Djuvara: În nici un caz, nici o generaţie nu poate să facă acelaşi lucru ca precedenta...
Alma Popan: Adică în acelaşi domeniu să exceleze.
Neagu Djuvara: Este foarte rar să existe aşa ceva. Bineînţeles că există tradiţie în familie, ca să fie tâmplar din tată în fiu, brutar din tată în fiu, profesor din tată în fiu, asta da - dar nu cred să aibă o mare însemnătate, nu, nu aş crede.