Un soi de argument pentru a-mi motiva apariţia în grupajul dedicat Memorialului din Sighet
De fapt, nu trebuie să motivez nimic. La Sighetu Marmaţiei eu sînt ca la mine acasă. Ăsta e un fel destul de banal de a te exprima. Mă simt, uneori, mai bine decît la mine acasă. Mai liber. Mai nebun. Mai îndrăzneţ. Mai poet. Mai aproape de oamenii care au ştiut să-şi păstreze coloana vertebrală dreaptă. Au ştiut să sufere cu îndîrjire, să urască delicat, să înjure printre dinţii rari şi stricaţi, să-i iubească pe ăia de-i snopeau în bătăi şi care erau convinşi că servesc patria şi poporul, să-i iubească pe ăia care i-au turnat, să-şi urască aproapele care a făcut pact cu călăii tînjind la o iluzorie libertate... Bun. Acum gata cu textele stropite de patos.
La Sighetu Marmaţiei am ajuns, prima oară, în urmă cu mulţi ani. Mi-au sărit în ochi, în primul rînd, numeroasele crîşme din centrul oraşului, una lîngă alta, toate pline, toate superb zgomotoase. Apoi (sau în acelaşi timp) fetele, superb de frumoase şi periculos de hotărîte. Şi, tot în acelaşi timp, mi-a sărit în ochi închisoarea aflată taman în centrul oraşului. Ca şi cum oraşul s-a dezvoltat, crescînd circular, precum un copac, în jurul respectivei instituţii, ea fiind sîmburele, germenul cel negru şi rău...
Un oraş al cărui cordon ombilical începe cu temniţa...
Cînd prietenul meu m-a rugat să scriu oarece rînduri despre Memorialul din Sighet, am ezitat o bună bucată de vreme. Apoi... am scris un text despre prozatorii ruşi, cei fără de care, indiferent cît sîntem noi de testiculari, n-ar fi existat literatură ca lumea în lume. Despre cei împuşcaţi de Stalin ori cei care au scăpat... Pentru că scriitorii ăştia sînt ei înşişi un memorial al durerii. Indirect, mi s-a părut că aduc, în felul meu, un omagiu celor care au rezistat între zidurile închisorii din Sighet, clădirea care este buricul oraşului, grotesc de mîndră de chestia asta. Oricum, şi eu sînt la fel de mîndru de textul meu pe care-l dedic tuturor întemniţaţilor cărora li se interziseseră cele mai frumoase lucruri din lume: să scrie, să citească şi să gîndească liber.
Să fi avut cam şase anişori, încă nu mergeam la şcoală dar ştiam deja scrie şi citi, cînd mă plimbam cu mama pe malul Mureşului. Deodată, am început să cînt. De fapt, povesteşte mama, scoteam nişte răcnete într-un ritm ostăşesc. Mama se îngrozi, desluşind textul improvizat de băiatul ei drag! Atîta îşi mai aminteşte mama din cuvintele inventate de mine: "Stalin, cu sapa înainte / Cîntă printre morminte...!!" Cu greu m-a potolit şi m-a tras, în fugă, spre casă. Stalin murise deja, dar o anume teamă persista în casa noastră. Familia Ţuculescu avusese de suferit de pe urma comuniştilor. Cei din Tg. Jiu erau încă în închisori ori mine, cei veniţi şi rămaşi în Transilvania, umiliţi, precum bunicul, pînă ce s-a grăbit, singur, să sfîrşească cu viaţa. Stalin cu sapa înainte... Ceva lucra în subconştientul meu. Auzisem eu vorbindu-se despre Tătuca, chiar dacă-n şoaptă. Despre moartea sa (în sfîrşit...!). Apoi, crescînd, am început să înţeleg pe cont propriu. Dormeam în vasta bibliotecă a tatălui meu. Acolo descoperisem o serie întreagă de volume ale clasicilor ruşi. Nimeni nu mi-a spus să-i citesc (tata nu făcea recomandări), mi-au căzut, pur şi simplu, în mînă. Drăcuşori nevăzuţi, gogolieni, au făcut ca volumele să iasă din rafturi şi să-mi poposească în braţe... Şi uite aşa m-am "îndopat", din fragedă pruncie, cu Gogol, Cehov, Turgheniev, Tolstoi, Kuprin, Leonov, Andreev, Gorki... Ceva mai tîrziu, Dostoievski, pe care-l "rumegam" mai greu. Îmi "reveneam" cu Ilf şi Petrov...
Aproape fiecare lectură a unui scriitor rus era, pentru mine, fascinantă. Uneori, efectul era ameţitor, halucinant, ca al unui drog. Eram un aurolac in nuce... Călătoream pe Don ori petreceam pe Volga, bîntuiam printr-o Rusie scăldată-n sînge ori hălăduiam prin Odessa, călăream în armata de cavalerie alături de un furier pirpiriu şi cu ochelari, care-mi spunea că-şi doreşte o casă pentru a avea şi el "un punct fix pe acest pămînt care se roteşte..." Mă speria, constant, un motan negru şi gras şi groaznic de obraznic şi o vedeam, adesea, pe Margareta zburînd pe-o coadă de mătură, evident, de fiecare dată superb de goală...! Şi nu puteam renunţa la aceste lecturi, Ostap Bender mă împungea, constant, în coaste obligîndu-mă să-mi continui călătoria...
Apoi au venit nopţile albe... cînd pe rafturile bibliotecii îşi făceau apariţia chiar scriitorii, şezînd comod, bălăngănindu-şi picioarele şi aruncînd, din cînd în cînd, în mine cu cocoloaşe de hîrtie, rîzînd amuzant dar nu batjocoritor. Isaak Babel, cu gîsca omorîtă în braţe (o omorîse cu o sabie, fără a sta o clipă pe gînduri, pentru a se impune în faţa cazacilor şi din cauza... foamei), îmi zîmbea jovial iar în lentilele ochelarilor săi rotunzi zburdau mii de luminiţe jucăuşe. Părea că habar nu are ce soartă îl aşteaptă. (Stalin, cu sapa-nainte...) Pe-un alt raft, Bulgakov destul de palid, cu ochii pe jumătate închişi se prefăcea că nu-i observă pe Azazello şi Koroviev cum îşi aruncă unul altuia ouăle fatale. Belîi îngîna fraze muzicale, clătinîndu-şi capul chel. (Belîi, se spune, a murit de insolaţie. Eu cred că nişte braţe vînjoase, devotate, l-au ţinut în soare, să-şi bronzeze chelia...). Sologub nu-mi acorda nici o atenţie, era concentrat să decupeze drăcuşori dintr-un sul de hîrtie roşie (cînd Dana Dumitriu l-a comparat pe Miş Dron, personajul din romanul meu Ora păianjenului, cu un diavol meschin, făcînd aluzie la Sologub, am trăit o clipă de fericire). Pilniak se vîrîse într-un con de umbră, speriat de maşini şi lupi. El visase deja glontele găurindu-i tîmpla. Kolţov mă privea blînd, arătîndu-mi cum ţine el pe genunchi un revolver mare şi negru. Tătuca îl chemase, într-o bună zi, la el şi-l întrebase, zîmbind galeş, dacă are revolver, Kolţov a răspuns afirmativ, iar Tătuca l-a întrebat ce face cu el, sugerîndu-i că a venit vremea să-l folosească. (Stalin cu sapa-nainte...) Pasternak şedea şi el pe-un raft şi tot încerca să-mi recite ceva, dar nu-şi mai amintea versurile. Gogol ocupa un raft sus de tot, într-alt corp al bibliotecii, aproape de tavan. Acolo nu mai erau cărţi, era doar el şi un întreg cortegiu de personaje din Dikanka, era luna de care se agăţase diavolul, după ce primise un picior în cur de la ţăranii cărora nu le era frică de el. Iar de picioarele sale stătea agăţată o lungă manta, coborînd pînă jos, încercînd să ajungă la mine...
Mi-am dorit, într-o anume vreme şi un anume anotimp, să merg la Moskova, să-l întîlnesc pe Şukşin, să tragem împreună o cîntare, acompaniindu-ne la chitară, ori cu Okudjava, căci şi eu zdrăngăneam la chitară, într-o anume vreme, prin baruri, să-mi cîştig banii de studenţie. Dar n-am mai putut, datorită unei întîmplări pe care-o povestesc acum, pe scurt, prima oară. Eram student la conservator, secţia vioară. În anul trei, am plecat la Moskova, pentru trei luni de specializare la celebrul conservator de acolo. N-am stat decît... o săptămînă! Într-o bună zi, am pus la cale o farsă, împreună cu colegul Valer, care studia vioara de un an la Moskova şi trebuia să mai rămînă trei. Vroiam să "verificăm" vigilenţa "tovarăşilor securişti sovietici". În faţa marelui hotel Maskvá, ne-am întîlnit, venind din direcţii opuse, amîndoi cu două genţi identice în mînă. Era miezul zilei. Cînd am ajuns unul în dreptul celuilalt, ne-am schimbat, rapid, genţile, şi am plecat mai departe. Doar cîţiva paşi am mai făcut, şi ne-am trezit luaţi pe sus, vîrîţi într-o dubă adecvată şi duşi la interogatoriu. Lucrurile s-au lămurit, evident. Eu, în naivitatea mea ancestrală, am crezut că se va face mare haz, umorul rusesc ieşind astfel la iveală... N-a prea ieşit. Am fost pedepsiţi... adică trimişi acasă urgent, dîndu-ni-se sfatul să nu mai călcăm pe acolo. Motivul? Păi, în timp ce organele vigilente au fost duse de nas de farsa noastră şi au părăsit locul muncii, duşmanul de clasă putea acţiona în linişte! Bine că... nu ne-au împuşcat! Sapa lui Stalin începuse, mai demult, să ruginească...
Şi azi, în Rusia trăiesc scriitori incomozi, chiar şi pentru o tînără democraţie... Au şi ei probleme cu oficialităţile, sînt persecutaţi, evident, într-un stil mult mai "democratic", unii confraţi îi acuză, îi înjură, dar nimeni nu-i mai trimite în lagărele din Siberia şi, cu atît mai puţin, să-i împuşte. Ba, chiar le creşte celebritatea, cota, dincolo de hotare. Se vînd cărţile. Devin staruri. Asta e bine. Şi-atunci, cu optimism (?) voi putea afirma: nici un copil nu se va mai trezi, urlînd pe malul rîului cîntece ostăşeşti precum: Stalin, cu sapa înainte...!
P.S. Întotdeauna mi-am dorit să scriu un studiu, un eseu amplu, despre Babel şi Flaubert, aceşti scriitori cumplit de exigenţi faţă de "silueta frazei". Dar nu mă simt în stare. Vînd ideea! Destul de scump. Pe-o sticlă de Stalinskaia veritabilă!