Romulus Rusan: O să vi-l prezint acum pe domnul Helmut Müller-Enbergs. Domnia sa lucrează în cadrul oficiului Gauck din Berlin. Ce este acest institut? El deţine, gestionează şi studiază arhivele STASI, fosta securitate din Republica Democrată Germană. Cum s-ar zice la noi, CNSAS, dar n-aş vrea să jignesc onorabila instituţie germană. CNSAS-ul de la noi ar fi trebuit să devină un fel de oficiu pentru studierea arhivelor Securităţii, dar prin mutilarea legii lui Ticu Dumitrescu, după cum ştiţi cred, arhivele au rămas tot la cei care le-au produs, deci la Serviciul Român de Informaţii, care este continuator al Securităţii - reorganizat bineînţeles -, la Serviciul de Informaţii Externe, la Ministerul Apărării Naţionale, la Ministerul de Externe şi la Ministerul de Interne. Iar Ministerul de Interne conduce şi Arhivele Naţionale, ca în multe ţări de altfel. Deci CNSAS-ul ar trebui să deţină toate actele acestor şapte arhive departamentale. Nu le deţine, le primeşte cu ţârâita şi selectiv, deci, practic, nu-şi poate face datoria. Dimpotrivă, oficiul Gauck, cum s-a numit de la început acest oficiu german, după numele fondatorului său, doctorul - pastorul pe vremea aceea - Joachim Gauck, acest oficiu are competenţa de a studia toate actele produse de serviciile secrete din timpul comunismului. Cu anumite restricţii. În ultimul timp au apărut unele excepţii. Unele persoane politice au cerut să nu li se dezvăluie trecutul, chiar dacă acesta nu era compromiţător. Lor însă li se părea că este o imixtiune în viaţa personală. Deci activitatea de la oficiul condus acum de doamna Marianne Birthler este oarecum mai puţin completă. Este cazul cancelarului Helmut Kohl, care, deşi era cancelarul Germaniei Federale, avea un dosar făcut de către poliţia politică comunistă. Evident, nu era nimic compromiţător în el, pentru că Helmut Kohl a fost un luptător pentru democratizarea Germaniei, pentru unificarea celor două Germanii, el a fost un om politic impecabil, dar el a cerut prin justiţie să nu i se publice voluminosul dosar şi, în felul acesta, s-a creat un precedent.
În 1998 am publicat o carte a domnului Helmut Müller-Enbergs, "Agenţii, informatorii şi spionii STASI în RFG". Ea a fost publicată sub auspiciile şi cu sprijinul fundaţiei Konrad Adenauer, care ne-a cerut să o distribuim la toate instituţiile care se ocupă de siguranţa naţională, de studierea arhivelor. Şi, într-adevăr, am expediat o mare parte din tiraj către Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Comisia Juridică din Camera Deputaţilor, din Senat, Comisia pentru controlul SRI, Institutul Naţional de Informaţii, şi, nu în ultimul rând, CNSAS-ul. Nu ştiu cât au folosit, nu ştiu câte au fost citite, dar vreau să vă spun că această carte este un model de cercetare. Ea arată cum STASI îşi întinsese tentaculele până în cele mai insignifiante - aş spune - domenii din viaţa publică din Germania Federală. Toate ministerele, Bundestagul, toate fundaţiile culturale sau politice, inclusiv fundaţia Konrad Adenauer, erau supravegheate de către poliţia secretă din Germania comunistă. Cartea lui Helmut Müller era un apel la atenţie sporită pentru cercetătorii şi de la noi, şi din alte ţări, pentru a vedea cum a acţionat Securitatea, pentru că metodele serviciilor secrete de tip sovietic erau similare.
Nu ştiu ce ne va spune domnul Müller astăzi, însă titlul său este foarte interesant. El se numeşte "Garantul sistem socialist din Republica Democrată Germană". Îi dau cuvântul.
Helmut Müller-Enbergs: Mulţumesc mult pentru cuvintele frumoase. Aş dori să salut pe toată lumea prezentă aici şi să încep prin a vă transmite salutul doamnei Marianne Birthler, şefa mea, care vă mulţumeşte călduros pentru invitaţia făcută, dar care, din păcate, nu a putut să vină şi să fie aici, printre noi, astăzi sau zilele acestea.
De ce ne ocupăm acum de subiectul "STASI în Republica Democrată Germană"? E drept că vrem să ştim cum a fost în alte ţări cu serviciile secrete. Acest lucru poate să fie extrem de interesant, el nu constituie însă un motiv suficient. Un motiv hotărâtor este faptul că noi avem în Germania acte care arată foarte clar cum acţionează securitatea într-o dictatură. Ana Blandiana a relatat în conferinţa sa că anii \'50 au constituit anii sângeroşi ai terorii. În deceniile următoare, în Germania de Est securitatea s-a purtat cu aşa-zisele "mănuşi de catifea". Perioada "mănuşilor de catifea" poate fi descrisă cel mai bine cu ajutorul actelor STASI. Vreau să vă ilustrez acest lucru prin intermediul unui exemplu care este destul de lung.
Într-un sat foarte mic din Republica Democrată Germană a existat un preot foarte angajat şi implicat. El a respins de la bun început sistemul redegist. Cu toate acestea el era şi împotrivă comiterii avorturilor. STASI era foarte bine informat despre concepţiile şi vederile preotului, întrucât, la slujbele ţinute la biserică, printre credincioşi se aflau cu regularitate şi informatori ai securităţii. STASI a întocmit rapoarte lunare şi le-a predat partidului. Rapoartele au fost înmânate mai departe conducerilor judeţene, apoi celor regionale şi în sfârşit Comitetului Central. După câţiva ani, partidul i-a ordonat securităţii: "Schimbaţi situaţia". Ceea ce înseamnă că STASI a primit misiunea din partea partidului de a întreprinde ceva, pentru ca preotul să înceteze să mai vorbească în felul acela în timpul slujbelor. Şeful serviciului secret din judeţul cu pricina l-a însărcinat atunci pe un ofiţer de-al său să întocmească un plan. Ofiţerul s-a gândit şi s-a hotărât să utilizeze teroarea psihică. El vroia să răspândească un zvon despre preot, care să determine populaţia să nu mai aibă încredere în acesta. Preotul trebuia să devină o asemenea povară pentru comunitatea locală, încât să fie nevoie să fie mutat în altă parte. Ofiţerul a căutat aşadar un zvon credibil şi deosebit de grav. Întâmplarea i-a venit în ajutor. O fetiţă în vârstă de 14 ani, bolnavă psihic, fusese violată în acele zile. El nu era în stare să-l descrie pe făptaş. STASI a decis să-i pună preotului în cârcă acest viol. Voi descrie în mod detaliat, acum, în ce mod a acţionat securitatea.
Într-o primă etapă poştaşul a primit ordinul să-i ducă menajerei preotului într-o anumită zi o anumită informaţie. Poştaşul trebuia să-i spună respectivei menajere că ea nu are voie să mai dezvăluie nimănui respectiva ştire. Securitatea a căutat o zi specială pentru aceasta. În acea zi menajera şi-a invitat mai multe prietene acasă la ea, pentru a sporovăi împreună la o cafea. Poştaşul a venit atunci şi i-a povestit menajerei că preotul ar fi fost cel care o violase pe fată. Dar menajera trebuia să ţină secret acest lucru. Fireşte însă că ea le-a servit imediat ştirea prietenelor ei. Şi aici aş dori să explic câteva aspecte. Preotul fusese căsătorit, dar se despărţise între timp de soţia lui. Aceasta părăsise casa lui. Menajera era însă prietenă la cataramă cu ea şi nu vedea cu ochi buni faptul că preotul îşi căuta o nouă parteneră de viaţă. Astăzi mai ştim că în casa preotului se aflau instalate microfoane, iar securitatea asculta tot ce se vorbea înăuntru. Prietenele menajerei au răspândit ştirea în tot satul. O singură persoană nu a aflat nimic despre acest zvon: preotul. Deoarece totul funcţionase ireproşabil, STASI a luat hotărârea de a mai pune în circulaţie un al doilea zvon, tot prin intermediul poştaşului. Acesta trebuia să-i spună menajerei că preotul ar fi vorbit cu tatăl fetiţei violate, pentru ca aceasta să facă avort. Şi această a doua informaţie a ajuns la urechile tuturor locuitorilor din sat, numai la ale unuia nu, anume ale preotului.
Ajungem acum la cea de-a treia fază a planului elaborat de către securitate. Cinci membri ai comunităţii, care lucrau ca informatori pentru STASI, trebuiau să trimită consiliului bisericii o scrisoare anonimă, în care să relateze toate cele întâmplate. În scrisoare ei protestau împotriva faptului că, de la amvon, preotul nu rostea decât cuvinte de ocară la adresa avorturilor, dar, în realitate, el era cel care cerea aşa ceva. Cu prilejul respectivei scrisori a aflat şi preotul, pentru prima oară, ce înseamnă veninul mortal al unui zvon. El căută o modalitate pentru a contracara efectele acestuia, dar nu mai avut cum şi pe cine convinge.
Aceiaşi cinci membri ai comunităţii trebuiau să scrie acum conducerii superioare a Bisericii şi să-i ceară acesteia destituirea preotului. Biserica a luat la cunoştinţă revoltată despre conţinutul respectivei scrisori şi l-a însărcinat pe jurist să se ocupe de caz. Ea nu ştia faptul că juristul era ofiţer în cadrul serviciilor secrete. Acest ofiţer a primit de la STASI misiunea de a-i oferi preotului următoarele alternative: ori preotul scria o cerere, să fie trimis într-o altă comună, unde urma să-şi continue activitatea, ori se pornea o anchetă cu privire la evenimentele petrecute în parohia lui. Preotul a semnat pe loc transferul într-o altă comună. Aici se încheie povestea.
Haideţi să analizăm acum separat pe fiecare dintre personajele acestei poveşti în parte. Întregul plan ocupă patru pagini. În mod normal el trebuia să fie distrus, însă a fost păstrat dintr-o greşeală. Haideţi să ne imaginăm însă că acest plan ar fi fost distrus. Ce am mai fi putut noi afla astăzi? Am fi ştiut următoarele: privind poştaşul, în documentele STASI ale acestuia stă scris doar faptul că el trebuia să-i furnizeze menajerei o anumită informaţie. De ce? Nu se specifică. Prin urmare, el nu cunoştea aparent nimic altceva decât zvonul respectiv. De ce şi cum, nu ni se spune. El constituia, deci, numai o mică rotiţă dintr-un mecanism mai mare. Cei cinci membri ai comunităţii au avut şi ei întocmite dosare STASI. Acolo se menţionează doar că ei trebuiau să redacteze o scrisoare anonimă. De ce şi în ce scop, iar nu ni se spune. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ofiţerul însărcinat de către conducerea superioară a Bisericii cu soluţionarea respectivului caz. Concluzionând, putem spune că cine nu cunoaşte planul, nu dă decât peste nişte segmente disparate, care luate una câte una, par banale şi lipsite de importanţă. Dar, prin acţiunea tuturor acestor actori, a apărut un zvon care şi-a produs efectele pe parcursul unei întregi vieţi de om. Preotul mai trece până şi în ziua de astăzi drept un profanator de copii. Şi, de fapt, nu a făcut niciodată nimic rău. De aceea, este important şi are sens să discutăm astăzi despre actele STASI. Aflăm aspecte care în mod obişnuit nu-i sunt accesibile omului de rând. Pentru că rănile produse de către zvonurile şi informaţiile false puse în circulaţie nu se văd pe pielea omului. Bătăile din anii '50 rămân vizibile, datorită cicatricelor. Îmi doresc mult, ca şi dvs., să aveţi posibilitatea să studiaţi documentele care există aici, în România, în acelaşi fel în care o facem noi în Germania. Atâta timp cât această posibilitate nu există, mă bucur să vă vizitez, să vă cunosc şi să vă relatez câte ceva despre activitatea depusă de noi. Acesta ar fi un motiv pentru care are sens să vă ocupaţi de istoria comunistă a RDG-ului şi de documentele STASI de acolo.
RDG-ul a fost un stat foarte mic, un stat anormal. Era o bucăţică din Germania, înconjurată de un gard de sârmă ghimpată, care îi priva pe 17 milioane de oameni de libertate. Un stat artificial, care exista numai datorită faptului că Armata Roşie avea 500 000 de soldaţi staţionaţi aici, ocupând patru procente din teritoriu. Acest stat funcţiona, mai apoi, doar pentru că dispunea de un serviciu de securitate. În cele ce urmează voi vorbi numai despre această securitate, de aceea nu voi face altceva decât să menţionez numele a trei instituţii. Exista un Minister al Apărării Naţionale cu o armată de 173 000 de oameni. Aceasta înseamnă că fiecare al 100-lea cetăţean al RDG-ului era soldat. În afară de el mai existau două ministere tot pentru apărare naţională, dar care aveau şi atribuţii în domeniul serviciilor de spionaj. În acestea activau 1000 de angajaţi permanenţi, iar aceşti 1000 de oameni conduceau 183 de agenţi principali, care acţionau în Republica Federală Germană. Apoi mai exista Ministerul de Interne. Aici activau peste 100.000 de poliţişti şi peste 15000 de informatori. Toţi se subordonau unei aşa-numite administraţii centrale A, care era reprezentată de către serviciul secret al RDG-ului. Acesta era alcătuit din 4600 de cetăţeni. În 1989, pentru serviciile de spionaj lucrau 10000 de informatori în RDG şi 1500 de agenţi în RFG. STASI avea, înainte de prăbuşirea sistemului, 109.015 de angajaţi permanenţi. Ceea ce înseamnă că fiecare al 100-lea cetăţean adult al RDG-ului se afla în slujba securităţii. STASI dispunea de 174.000 de informatori în RDG.
Dacă luăm şi punem acum laolaltă toate aceste instituţii, atunci avem un milion de oameni, care erau răspunzători pentru siguranţa RDG-ului. Adică fiecare al 17-lea locuitor al ţării, fie că acesta era bebeluş sau bătrân. Dacă datele pe care le-am primit de la ceilalţi colegi cercetători din celelalte state foste comuniste din Estul Europei sunt corecte, atunci RDG-ul se "bucura" de cea mai mare securitate din regiune. Ce ne indică acest fapt? Răspunsul ni-l oferă istoria Germaniei. A existat fascismul german din perioada 1933-1945. Câţi angajaţi permanenţi ai GESTAPO-ului (ai Poliţiei Secrete) au fost? Zece mii de oameni, la o populaţie de optzeci de milioane de locuitori. GESTAPO-ul dispunea de aproximativ 20000 de informatori. Asta înseamnă că fascismul german a avut nevoie de foarte puţini agenţi şi informatori pentru a asigura securitatea statului. Exista însă o armată de milioane întregi de denunţători, care dezvăluiau imediat informaţii despre diverse curente religioase sau despre persoane care se dovedeau că manifestă tendinţe politice de stânga. Aceste denunţuri spontane nu au existat în RDG. Ca număr, ele erau aproape nesemnificative. Concluzia care se impune este, deci, că cei aflaţi la conducerea RDG-ului trăiau permanent cu teama, că poporul avea să se ridice dintr-o clipă într-alta împotriva sistemului existent, dărâmându-l. Domnul Ulrich Burger a descris aceste aspecte foarte bine mai devreme. La data de 17 iunie 1953 poporul german avea să înveţe faptul, că dacă nu joacă după cum i se cântă, baionetele sovietice aveau să îl înveţe minte. După 1989 ele nu mai puteau însă să inspire nimănui teama, iar în timpul reformelor politice ale lui Gorbaciov, populaţia s-a văzut în situaţia de a putea schimba sistemul pe cale paşnică. Securitatea s-a gândit atunci la o nouă metodă de distrugere a documentelor: fiecare coală A4 de hârtie trebuia să fie ruptă în opt bucăţi, iar fiecare bucată era apoi ruptă din nou în patru. Cu această metodă s-a lucrat până în martie 1990, când pentru prima oară a fost ales un guvern democratic la conducerea RDG-ului. Respectivele acte, care au fost distruse în acest fel, noi le lipim astăzi la loc. Este vorba despre documentele cele mai importante şi ele se împart în trei grupe diferite. Din prima categorie fac parte acele documente care se referă la crimele comandate. Aceste documente erau foarte rare. Până astăzi nu putem dovedi pe deplin decât 4 crime comise la cerere de către STASI.
Cea de-a doua categorie de documente conţine liste de persoane, care în cazul apariţiei unei crize interne, urmau să fie duse într-un fel de lagăre de izolare. Securitatea întocmea lunar liste cu persoane care trebuiau să fie închise într-o asemenea situaţie. Aceste persoane erau împărţite în cinci grupe: KZ 411, KZ 412... până la KZ 415. Când am dat peste această denumire, am fost cu toţii foarte uimiţi. Ne-am întrebat cum de un stat antifascist - căci aşa se autointitula - putea să aleagă într-un domeniu atât de sensibil o prescurtare de genul celei "KZ"? Nu vroiam să acceptăm faptul că aşa ceva putea să fie adevărat. Prin urmare am iniţiat cercetări ample şi într-un sfârşit am găsit explicaţia într-un manuscris foarte vechi: KZ era prescurtarea de la Kennziffer (n.t. număr, indicativ) şi nu de la Konzentrationslager (n.t. lagăr de concentrare). Dar de iritat tot ne-a iritat faptul că un asemenea stat numea aşa ceva KZ. Într-o situaţie de tensiune, persoanele aflate pe liste - şi la căderea sistemului erau trecute acolo peste 86000 de oameni - trebuiau să fie băgate în lagărele de izolare, 217 în total, pregătite complet în spiritul tradiţional germano-comunist: paturi suprapuse, sârmă ghimpată, haine, ordine, etc. Este clar că STASI învăţase din istoria Germaniei. Cunoaştem faptul că în, fascismul german, deţinuţilor li se aplicau nişte semne pe piept. Triunghiul dublu galben simboliza apartenenţa la religia iudaică. Triunghiul roşu indica o orientare politică de stânga, iar cu cel roz erau marcaţi homosexualii sau lesbienele. Toate acestea nu au existat şi nu trebuiau să existe în cadrul STASI. S-au tras prin urmare învăţăturile de rigoare. STASI utiliza banderole late de 10 cm, care erau aşezate pe braţ şi aveau culori diferite. Galbenul, roşul şi rozul nu se mai numărau însă printre culorile folosite. Aceste documente ar fi avut în decembrie 1989 efectul unei încărcături de dinamită, dacă cetăţenii ar fi ştiut ce aveau de gând cei de la securitate să facă cu ei. De aceea actele au trebuit să dispară.
Cea de-a treia categorie de acte, care sunt reconstituie astăzi prin lipire, după ce au fost distruse în \'89-\'90, sunt cele care conţin datele celor mai importanţi informatori din fosta RDG. Această reconstituire a documentelor este o activitate care cere foarte mult efort şi foarte mult timp. Dacă nu alegem să utilizăm tehnologia modernă, vom avea nevoie de circa 168 de ani pentru a lipi toate bucăţile. De această perioadă de timp nu dispunem însă. Se discută deja, de mai mulţi ani încoace, dacă să recurgem sau nu la tehnologia modernă. Cu ajutorul ei am putea să terminăm puzzle-ul în numai zece ani.
Cam atâta despre procesul de distrugere a actelor.
Din cei 180 de km de acte nu am văzut până astăzi decât două treimi. De cea de-a treia treime nu s-a atins nimeni după 1990. Deşi, după cum spunea domnul Romulus Rusan, avem peste 3000 de angajaţi. Cantitatea de documente este, însă, uriaşă şi de nedescris. În afară de acte, mai deţinem şi aşa-zisele fişe. Fiecare persoană în legătură cu care STASI deţinea informaţii avea o fişă personală. Şi nu este vorba aici de 1000 de fişe, nici de 10000, de 100 000, de 1 milion sau de 10 milioane, ci de 35,64 milioane de astfel de fişe. Să ne amintim de faptul că RDG avea doar 17 milioane de locuitori. Chiar dacă luăm în calcul rata mortalităţii şi pe cea a natalităţii populaţiei din Germania de Est, tot nu putem explica acest număr mare, de 35.6400.00 de fişe. S-a emis atunci ipoteza că ar fi vorba şi despre cetăţeni, fraţi sau surori din fosta RFG, cărora STASI să le fi întocmit asemenea fişe. De aceea, atunci când am pus actele înapoi în rafturi, noi am fost atenţi să vedem dacă ele se refereau la un german din Est sau la unul din Vest. După parcurgerea a şase milioane de acte am făcut un bilanţ: patru milioane de acte - cetăţeni din fosta RDG, două milioane de acte - cetăţeni din fosta RFG, sau din alte state est- sau vest-europene. Poate pentru dvs. nu este important, dar pentru publicul german este extrem de important de ştiut faptul că STASI s-a "preocupat" de cetăţenii întregii Germanii de astăzi, şi nu i-a avut în vedere doar pe cei din fosta RDG. Şi asta deoarece în Germania ne confruntăm cu situaţia în care cei din fosta RFG cred că STASI i-a supravegheat doar pe cetăţenii din Est şi nu şi pe cei din Vest, ceea ce este o presupunere cu totul şi cu totul eronată.
STASI nu a făcut doar să întocmească dosare şi fişe, ci a adunat şi probe de miros. Adresez acum o întrebare publicului, dacă a auzit vreodată de asemenea probe. Ridicaţi mâna sus de tot, eu sunt mic şi nu vă pot vedea pe toţi. Bine. Sunteţi aşa de puţini încât o să vă povestesc despre aceste mostre de miros, pe care le-a adunat securitatea din Germania de Est.
STASI nu aduna orice probe de miros ale oamenilor, ci, pe cât posibil, probe din zonele intime ale acestora. Securitatea acţiona într-o asemenea manieră, încât persoanele în cauză să nu observe acest lucru. Cum se proceda? Să furi chiloţi, nu se poate, că îşi dă seama omul! Nu poţi nici să-l atingi în mod necuviincios, că şi atunci observă. Atunci cum ajungi la afurisita aia de probă de miros? Securitatea din RDG a făcut rost de ele invitând persoanele în cauză la sediul unei oarecare instituţii de stat, cerându-le apoi să se aşeze pe un scaun, prevăzut cu o tapiţerie detaşabilă specială, care avea proprietatea de a absorbi mirosuri. După ce pleca cetăţeanul, tapiţeria era introdusă într-un borcan de sticlă, pe eticheta acestuia se trecea numele respectivei persoane, data la care fusese luată mostra de miros şi modul în care fusese obţinută. Avem astăzi o cameră cu grămezi întregi de asemenea borcane. Miroase îngrozitor în ea! Se pune acum întrebarea, de ce a adunat STASI mirosuri de oameni? A fost acesta un serviciu oferit lui Patrick Süsskind? Voi îl ştiţi pe Patrick Süsskind şi romanul său, "Parfumul"? Dacă nu, citiţi-l odată, când îl găsiţi. Securitatea aduna probe de miros, deoarece avea o problemă majoră. Cu ea se confruntau, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate statele est-europene. Mulţi oameni nu mai doreau să trăiască în sistemul socialist, ci vroiau să plece în vest. Calea legală de a ajunge acolo le era adeseori blocată, ba chiar imposibilă. De aceea, oamenii treceau graniţa în mod ilegal. STASI şi-a consumat o parte considerabilă din resurse şi din energie, pentru a descoperi care erau cetăţenii ce doreau să plece ilegal din ţară. Din acest motiv securitatea a întocmit un catalog extrem de elaborat, în care erau trecuţi diverşi indicatori. Dacă un cetăţean mergea de exemplu cu plăcere la serviciu, iar apoi se înregistra o schimbare în această privinţă, un indicator semnala modificarea survenită. Sau dacă cineva îşi vindea obiecte din casă, un alt indicator marca acest lucru. Odată atinse anumite valori ale indicatorilor, respectivei persoane i se întocmea un dosar. După aceea, se căuta un informator care să poată să obţină cât mai multe informaţii despre acea persoană. În momentul în care, cu ajutorul informatorului, STASI afla când, unde şi în ce mod plănuia persoana să fugă, urma ca aceasta să fie prinsă la graniţă. În porţiunea în care se afla ridicat zidul, persoana putea fi zărită de pe el. Existau însă şi porţiuni de graniţă unde nu era nici un zid, ci doar câmp minat. Acolo nu erau trimişi soldaţi. Erau trimişi câini, cărora li se dădeau acele probe de miros, pentru de a-i prinde pe fugari. Motivul principal, pentru care erau luate mostrele de miros, era, prin urmare, acela de a-i opri pe cetăţenii care încercau să părăsească RDG-ul în mod ilegal.
A mai existat şi un al doilea motiv. El nu a fost însă la fel de important. Securitatea a luat probe de miros ale scriitorilor renumiţi, ale opozanţilor sau ale luptătorilor din aşa-zisa rezistenţă. Pe aceştia STASI vroia să-i scoată din mijlocul demonstraţiilor cu ajutorul câinilor ciobăneşti. E drept că la unele demonstraţii, cum ar fi cea din Germania de Est din septembrie 1989, cei din opoziţie au avut grijă ca în special conducătorii lor să fie bine protejaţi, astfel încât poliţia secretă să nu poată să-i "pescuiască", scoţându-i afară din mulţime. Împotriva câinilor ciobăneşti şi a colţilor ascuţiţi ai acestora nu ar fi existat însă nici un fel de posibilitate de apărare. Dar aceasta este numai o teorie şi ea nu a fost niciodată pusă în practică.
Nu vreau să mai enumăr acum toate felurile de arhive care se află astăzi în custodia institutului nostru. Dar vreau să subliniez faptul că ele constituie nişte mărturii zguduitoare şi incredibile. Cu aceste acte putem reconstrui istoria unei societăţi până în microcosmosul ei. Ele ne oferă un instrument de luptă minunat împotriva aşa-numitei "dictaturi cu mănuşi de catifea". Cu ajutorul acestor documente putem vedea cum a funcţionat dictatura şi în ce măsura i s-au împotrivit oamenii acesteia. Cu ele le putem reda oamenilor cinstea şi onoarea pierdută.
Vreau să vă ilustrez acest lucru prin intermediul unui exemplu. El este la fel de lung ca şi primul şi de aceea vă rog să fiţi indulgenţi cu mine. În august 1969, un informator în vârstă de 17 ani, numit "Leipzig", a redactat un raport de trei pagini. Raportul are următorul conţinut: în ziua respectivă, preotul - unul oarecare - a făcut două echipe de fotbal formate din copii. Una era intitulată RFG, cealaltă RDG. Preotul juca mereu în echipa RFG, care câştiga de fiecare dată. Informatorul "Leipzig" era cel mai bun jucător de fotbal dintre tineri şi juca tot timpul în echipa RDG. În acea zi, informatorul şi-a exprimat rugămintea de a putea juca şi el numai o singură dată în echipa RFG. Preotul nu a vrut însă să-l lase. Informatorul s-a supărat atât de tare, încât a scris respectivul raport. "Leipzig" a trecut în acesta o sumedenie de detalii nesemnificative. De exemplu, faptul că preotul purta izmene lungi, chiar şi în plină vară. Şi, pentru că era aşa de cald, o dată şi-a dat jos pantalonii lungi de deasupra şi a continuat să joace fotbal în izmenele aflate pe dedesubt. Informaţii de acest gen deţinem cu milioanele. Ele sunt descrieri cu totul şi cu totul banale ale unor aspecte din viaţa cotidiană. Apar, de aceea, informatori care pretind că au raportat securităţii numai simple banalităţi. Dar haideţi să vedem ce s-a întâmplat cu această informaţie. Cele trei pagini au fost capsate şi băgate în dosar, iar acesta a fost închis. Şapte ani mai târziu însă, la 18 august 1976, într-un oraş reşedinţă de judeţ, preotul a lipit nişte afişe cu următorul text: "Luptaţi împotriva comunismului! Salvaţi tineretul nostru din ghearele ateismului!", a vărsat 20 de litri de benzină pe el şi şi-a dat foc. Patru zile mai târziu, acest om a murit în urma arsurilor suferite. Fiecărui cetăţean din RDG i-a fost limpede faptul că această acţiune a fost atât un act îndreptat împotriva comunismului, cât şi o somaţie adresată Bisericii, de a înceta să mai fie atât de conformistă. La o oră după ce preotul îşi dăduse foc, biroul politic al Partidului Comunist i-a ordonat securităţii să facă rost de dovezi, cum că respectivul om ar fi fost un psihopat. STASI a scotocit prin toate dosarele ei, căutând informaţii despre preot. Aşa se face că au dat de raportul de trei pagini scris de informatorul "Leipzig". Securitatea a scris atunci un articol şi l-a publicat în ziarul central al partidului. Acolo ei au făcut referire la acel meci de fotbal, menţionând că preotul juca fotbal cu copii, fără să poarte pantaloni. Sper că aţi putut traduce corect. Informaţia e drept că era adevărată, anume el nu purta pantaloni. Mai este adevărat faptul că el juca fotbal cu copii, dar indirect se sugerează că s-ar fi avut de a face aici cu un homosexual. Prin aceste două rânduri din ziar, semnificaţia celui mai important act fanatic din anii \'70 din RDG a fost pur şi simplu minimalizată şi desfiinţată. Omul acela a rămas în mintea oamenilor ca fiind un psihopat, un om bolnav. Cu toate acestea el era perfect sănătos şi existau chiar expertize medicale în acest sens.
Acest exemplu nu vi l-am relatat tocmai întâmplător. Vreau să vă comunic două mesaje prin el. Primul mesaj este că documentele aflate în posesia noastră pot reda cinstea şi onoarea pătată pe nedrept a oamenilor. Securitatea s-a folosit de mii de asemenea zvonuri, recurgând fără încetare la această formă subtilă şi invizibilă a terorii. Al doilea mesaj este că orice informaţie pe care o furniza un informator STASI putea fi întrebuinţată ca o armă împotriva oamenilor. Acest lucru este tipic pentru orice dictatură. Ajuns aici, intenţionez să beau o înghiţitură de apă, iar dvs. aveţi posibilitatea să-mi adresaţi întrebări. Vă mulţumesc pentru atenţia acordată.
Discuţii
Tudor Ţucudean (Cluj Napoca): Aş dori să ştiu de ce nu au ars dosarele, ci le-au rupt în patru. Nu era mai eficace că fie arse?
Helmut Müller-Enbergs: Cunoaşteţi doar faptul că Germania este o ţară ciudată! Iar ceea ce este cel mai ciudat la ea, este tipul de revoluţie pe care l-a avut. Nemţii îl confirmă pe Lenin. Când ei vor să ocupe un peron într-o gară - aşa spunea Lenin - ei îşi cumpără mai întâi un bilet de acces pentru peron, şi abia apoi se încumetă să se ducă acolo. Aşa s-a întâmplat şi cu distrugerea documentelor STASI. După căderea regimului, a existat un fel de guvern interimar, care a interzis acest lucru. Prin urmare actele trebuiau să fie distruse pe ascuns, pe după perdele şi pe întuneric. Însă o acţiune de ardere a lor în noiembrie-decembrie 1989 ar fi produs nişte nori de fum incredibili. Iată de ce o asemenea modalitate de distrugere a fost exclusă. Totuşi, la început s-a recurs la ea în anumite judeţe şi localităţi. Cetăţenii l-au atenţionat atunci pe procuror că este interzis să distrugi documentele şi au mers împreună cu acesta la sediul securităţii. Acolo i-au cerut procurorului să le spună serviciilor secrete faptul că nu au voie să distrugă nici un fel de act. Şi aceasta deoarece cu nemţii nu poţi să porneşti o revoluţie adevărată. În Germania totul este trecut prin birocraţie! Sper că am răspuns la întrebarea dvs.
Acelaşi elev: Există informaţii despre disidenţii români în arhivele STASI?
Helmut Müller-Enbergs: Nu pot să vă răspund cu exactitate la întrebare, pot să spun doar ceva în nume personal. Ştiu că deţinem informaţii despre bulgari, iugoslavi, cehi, polonezi şi români. În special despre acei români care au avut legături cu Germania. În ce măsura este vorba aici despre disidenţi, nu ştiu, dar consider că este foarte probabil să se numere şi ei printre cei cărora STASI le-a întocmit dosare. Ceea ce pot afirma însă cu certitudine este faptul că există acte despre toţi acei români care au fost vreodată în Republica Federală Germană, sau care chiar s-au mutat şi au trăit acolo. Atitudinea faţă de aceşti români era, bineînţeles, una foarte critică. Pentru a găsi un răspuns la întrebarea dvs., nu există, însă, decât o singură metodă. Faceţi o cerere, pentru a vedea dosarele, pentru că orice om de pe acest pământ are dreptul să-şi vadă dosarul aflat la noi. În cazul în care el există.
Acelaşi elev: Colaborau Securitatea Română şi STASI pentru denigrarea unor disidenţi, fie aceştia germani sau români?
Helmut Müller-Enbergs: În principiu toate poliţiile secrete şi serviciile de informaţii sau de spionaj din Europa de Est au colaborat unele cu altele. E drept, însă, că Securitatea română se bucura chiar şi în faţa poliţiilor secrete est-europene de un renume atât de prost, încât STASI a încetat orice colaborare cu ea începând cu anul 1971. Alte poliţii secrete est-europene - cel bulgar, cel polonez sau cel iugoslav etc. - au continuat însă colaborarea cu securitatea română.
Ioana Bidilică (Ploieşti): Prima întrebare. Ce relaţie exista între STASI şi KGB?
Helmut Müller-Enbergs: Of! (Aceasta este traducerea lui "uf"). STASI, securitatea română, serviciile secrete poloneze şi toate celelalte poliţii secrete din Europa de Est au fost copiii mici ai marelui tată numit KGB. Acesta i-a dominat fără doar şi poate. În ceea ce priveşte STASI, putem afirma că 80% din informaţii erau date mai departe KGB-ului. Acesta avea peste tot şi în toate domeniile ofiţeri de legătură şi consilieri. Această paternitate forţată s-a îmbunătăţit un pic undeva prin anii 1987-1988. După ce Gorbaciov a venit la putere, multe poliţii secrete din Europa de Est nu a fost de acord să meargă pe calea aleasă de către acesta. S-au emancipat, ca să zic aşa. Mai exista apoi un grad înalt în ceea ce priveşte împărţirea activităţii, şi despre aceasta aş dori să vorbesc un pic, pentru a întregi tabloul creat. Serviciile secrete est-europene şi-au împărţit globul între ele. Republica Federală Germană se afla, de exemplu, cu precădere în vizorul STASI. De ce altă ţară în afară de România se mai ocupa securitatea română, nu ştiu să vă spun. Dar avem o bănuială foarte puternică, cum că sarcina ei era să-i supravegheze şi pe cetăţenii români aflaţi în străinătate. Uneori mergea chiar până într-acolo încât îi răpea şi îi aducea înapoi în ţară. KGB-ul era, deci, tatăl, iar toţi ceilalţi erau copiii lui de drept.
Aceeaşi elevă: A doua întrebare. Era represiunea comunistă din RDG la fel de puternică ca şi în celelalte state comuniste, ţinând cont de imediata proximitate faţă de Occident?
Helmut Müller-Enbergs: A fost chiar mai puternică. Din punct de vedere militar, RDG se afla în mâna Uniunii Sovieticii. Deciziile politice ale RDG erau dictate de către partidul sovietic. Este adevărat, însă, faptul că RDG se învecina în mod direct cu Vestul. Şi RDG depindea de Vest, în ceea ce priveşte valuta, produsele şi materiile prime ale acestuia. Germania de Est dorea cu orice preţ recunoaşterea ei ca stat suveran şi independent. De aceea a trebuit să treacă de la teroarea practicată în anii \'50 la aşa-zisa dictatură "cu mănuşi de catifea". Puterea comunismului în RDG nu se datorează însă accepţiunii şi sprijinului poporului, ci prezenţei militare a Uniunii Sovietice şi imposibilităţii de a putea schimba sistemul. Aş vrea aici să fac o scurtă precizare: a aparentei imposibilităţi de a schimba sistemul.
Iuliana Ungureanu (Ploieşti): Aţi povestit întâmplarea cu acel preot care şi-a dat foc şi, astfel, a insuflat populaţiei ideea împotrivirii faţă de sistem. S-a întâmplat şi la noi, la Braşov, în martie 1989. Un tânăr şi-a dat foc şi a coborât pârtia arzând. Însă nimeni nu a auzit de acest lucru. Cel puţin atunci. Şi nu s-a aflat despre această împotrivire. Ce părere aveţi despre acest lucru?
Helmut Müller-Enbergs: Este foarte dificil să determini care act de împotrivire faţă de o dictatură este important şi care nu. Eu însumi m-am născut în Germania înstărită, anume în cea de Vest. Personal, sunt de părere că opoziţia trebuie realizată în aşa manieră, încât să obţină efecte maxime. Oricât de greu mi-ar veni mie să mă obişnuiesc cu gândul că sinuciderea este o opţiune care ar trebui evitată, este cert faptul că acţiunea respectivului preot, din anul 1976, a constituit începutul unei opoziţii în RDG. Este, prin urmare, cazul întâlnit mai rar, în care moartea unei persoane a dus la aţâţarea multor spirite. Eu nu cunosc cazul dvs. concret de aici din martie 1989. Întrebarea principală care se pune este însă: fapta acelui tânăr i-a impresionat sau nu pe oameni? Ea a contribuit sau nu la formarea unei opoziţii? Dacă aceste lucruri s-au întâmplat, atunci ea este una pozitivă. Dar numai dacă ele s-au întâmplat.
Romulus Rusan: Îmi permit să răspund eu. Tânărul se numea Liviu Cornel Babeş. El era proiectant. Şi-a dat foc pe o pârtie de ski, frecventată de foarte mulţi turişti occidentali. Şi-a scris pe piept: "Auschwitz - România". Şi, în felul acesta, a vrut să demonstreze prin intermediul turiştilor occidentali ce se întâmplă la noi în ţară. A mai fost un caz de autoincendiere în faţa Comitetului Central în 1970. Tot un tehnician din Ardeal. Se numea Constantin Parascan. A scris "Jos Partidul Comunist" şi şi-a dat foc. În cazul lui Parascan a apărut în "Scânteia" o scurtă ştire, că a fost un psihopat. În cazul lui Babeş s-a lansat zvonul, că, de asemenea, este psihopat. Aceasta era una din metodele de denigrare, pe care şi d-l Müller Enbergs le-a evocat. În cazurile extreme, Securitatea sau STASI lansau aceste zvonuri compromiţătoare despre opozanţii politici. La noi în ţară, din acest tip de zvonuri a apărut după revoluţie o revistă "România Mare". O revistă a foştilor securişti, care pe urmă s-a transformat în partid, într-un partid extremist, care continua în politică metodele Securităţii.
Aş vrea să remarc însă ceva deosebit în activitatea comisiei Birthler: că această muncă sistematică se referă mai întâi la metode şi abia pe urmă ajunge la cazurile particulare. Deci încearcă să găsească întâi mecanismele represiunii, metodele pe care le-a aplicat STASI şi pe urmă, prin recursul la aceste metode, să stabilească atât vinovaţii, cât şi să restabilească onoarea unor oameni calomniaţi. Este exact invers decât se întâmplă la CNSAS, care se ocupă numai de cazuri particulare, fără a ajunge la esenţa fenomenului.
Mădălina Şerban (Ploieşti): Care este relaţia dintre ideologia lui Marx-Engels, serviciile secrete STASI şi cele două războaie mondiale?
Helmut Müller-Enbergs: În Germania se poartă o discuţie aprinsă, dacă STASI era doar o organizaţie stalinistă sau şi una leninistă. Unii sunt de părere că Marx şi Engels nu poartă nici o vină pentru ceea ce s-a întâmplat din cauza ideii lor. Eu găsesc că această abordare a problemei este una greşită. Dacă-l citeşti pe Marx şi vezi cu câtă vehemenţă i-a atacat pe duşmanii săi politici, atunci este clar că, într-o situaţie în care puterea statală îţi aparţine, STASI nu poate fi nimic altceva decât rezultatul direct al acestor doctrine. Remarca mea este ironică atunci când spun că STASI, din păcate, nu a atins niciodată puterea analitică şi inteligenţa lui Marx şi Engels. Ea a fost în stare numai să împartă lumea în două, creând un simplu câmp bipolar: bun-rău, prieten-duşman. Prin aceasta, securitatea a vulgarizat ideile lui Marx şi ale lui Engels. De ce să implicăm acum cel de-al doilea război mondial în toată această poveste? Găsesc că întrebarea dvs. este destul de complicată, însă pot să înţeleg de ce mi-aţi pus-o. Nu ştiu dacă să merg pe acest drum şi să afirm că a fost vorba de un război mondial al ideologiilor. O să mă salvez din punct de vedere intelectual, spunând că acest subiect este atât de cuprinzător încât nu-mi permite să-l expediez prin numai două propoziţii principale. Poate alţii sunt mai curajoşi în această privinţă.
Octav Bjoza (fost deţinut politic, Braşov): Am fost condamnat politic la 15 ani muncă silnică, am executat 4 în 14 locuri. Mi-am văzut o parte din dosarele de securitate şi am rămas întristat de câte minciuni pot să conţină. Dacă într-o zi, când noi nu vom mai fi, istoricii vor scrie istoria după aceste dosare, atunci, cu siguranţă, că ne-am meritat soarta. Au fost şi multe banalităţi în aceste dosare, cum aţi remarcat şi dvs. că aţi avut în Germania. Aş da doar câteva exemple pentru amuzament. "Obiectivul Bran", acesta eram eu, "a ieşit din căminul studenţesc la ora 16:15, s-a oprit la intersecţia străzii Cuza Vodă cu Mihai Eminescu, a ridicat şapca nervos de pe cap, s-a scărpinat, a pus-o la loc şi a plecat mai departe". În altă zi informaţia sună în felul următor: "Obiectivul Bran a intrat în magazinul alimentar de pe strada număru şi a cumpărat trei cutii de conserve a 3 lei 25 fiecare". Am fost urmărit câte 10 zile non-stop, 20 de zile lăsat şi iar luat 10 zile non-stop. Într-o altă zi remarcă faptul că am cumpărat ziarul "Sportul Popular" cu 25 de bani. Şi pentru asta era plătită o armată de securişti! Oricum am tras concluzia că le scăpa tocmai esenţialul. Dar, în acest dosar, am constatat că un prieten de-al meu, coleg de grupă la facultate, de origine germană, nu figura deloc. Şi treaba mi s-a părut deosebit de suspectă, mai ales că la scurt timp de la terminarea facultăţii a cerut să plece definitiv din ţară, şi culmea, nu în RFG, ci în RDG. Şi s-ar fi stabilit într-un orăşel numit Schönebeck, unde a practicat meseria de profesor de geografie şi pe aceea de ghid pentru grupuri turistice de rang mai înalt. Am mai rugat pe un coleg de-al dvs. din aceeaşi instituţie şi l-am întrebat dacă mă poate ajuta să aflu doar dacă a fost sau nu cu adevărat informator. Mi-a trimis formulare. Din Germania până în România au făcut vreo 3-4 zile. Iar în România până la mine au făcut vreo 3 luni. Dacă le completez nu ştiu dacă vor ajunge sau nu la dvs., dar poate dacă am vorbit acum aici, vor ajunge cu certitudine. Întrebarea este: un răspuns ar dura mult? Şi aş mai dori să întreb dacă în RDG au existat închisori de exterminare, lagăre de muncă forţată? Câte? Cu aproximaţie. Câţi deţinuţi au fost, dacă au fost?
Helmut Müller-Enbergs: Cineva care lucrează la Oficiul Gauck nu va protesta niciodată împotriva vreunei încercări de răspândire a adevărului. Lagăre de concentrare nu au existat în RDG, dacă nu luăm în considerare începuturile anilor \'50. Ceea ce am descris eu ca fiind lagăre de izolare erau doar proiecte care urmau să fie puse în aplicare într-o situaţie de criză. În toamna anului 1989 nu s-a recurs însă la ele. În nici un fel. Pentru a trece la prima problemă, recunosc că suntem deja familiarizaţi cu faptul că Poşta Română are nevoie de o grămadă de timp pentru a transporta corespondenţa din Germania în România sau invers. De aceea se şi acceptă calea faxului, pentru că e mai puţin influenţabil. În ceea ce priveşte întrebarea în sine, aveţi dreptate. Un dosar cuprinde numai lucruri ce notate de o serie de persoane. Depinde, însă, de cât de bine informate au fost respectivele persoane. Dacă securiştii au avut informatori "buni şi calificaţi". Depinde, apoi, dacă, din punct de vedere intelectual, ofiţerii înşişi erau în stare să prelucreze ideile. La institut noi ne bucurăm de fiecare dată când dăm peste un act care să fie redactat într-o germană impecabilă. De obicei, germana folosită în aceste documente este imposibilă, lucru care arată că adeseori urmăritorii nu erau suficient de calificaţi pentru a putea raporta cu exactitate un eveniment. Istoricii buni - cei foarte buni - pot realiza atunci două lucruri în plus faţă de ceea ce conţin hârtiile: ei pot citi printre rânduri şi pot şti, cu precizie, ce lipseşte. Noi le recomandăm istoricilor să citească documentele mai multor ofiţeri, pentru a se familiariza cu diversele tipuri de scris. Cine nu învaţă bine scrisurile, îi poate nedreptăţi pe opozanţii sau pe luptătorii din rezistenţă. De aceea, istoricii foarte buni se remarcă prin faptul că citesc dosarele, iau legătura şi vorbesc, pe cât se poate, cu foştii opozanţi sau cu rudele acestora, păstrându-şi însă în acelaşi timp libertatea lor ştiinţifică faţă de respectivele persoane şi faţă de documente. Este un drum extrem de complicat şi presărat cu multe obstacole.
Romulus Rusan: Îi mulţumim prietenului nostru, d-l Helmut Müller-Enbergs. Îi mulţumim doamnei Marianne Birthler, care ne-a transmis mesajul ei. Trebuia să spun de la început: avem o relaţie excepţională cu instituţia în care lucrează domnului Enbergs. Doctorul Gauck a fost de două ori în România, la invitaţia Alianţei Civice şi a Academiei Civice, pentru a se implica în crearea legii deconspirării Securităţii. O dată în 1992, a doua oară în 1997. Tot doctorul Gauck a vernisat la Frankfurt prima expoziţie a Memorialului Sighet din Germania, care pe urmă a fost itinerată în alte nouă oraşe. În cel de-al zecelea oraş, anume la Köln, a participat doamna Marianne Birthler, anul trecut, în mai, şi am stabilit aceste relaţii de-a lungul anilor, numitorul comun fiind d-l Müller-Enbergs. Sperăm să-l avem şi în alţi ani, şi pe el şi pe alţi colegi, alături de noi, iar între cele două instituţii, între oficiul de la Berlin şi Memorialul de la Sighet să existe o continuă colaborare.
Traducere din limba germană de
Mihai Alecu şi Dieter Drotleff