GHEORGHE BRĂTIANU, fiul lui Ionel Brătianu şi al prinţesei Maria Moruzi-Cuza, s-a născut la Ruginoasa, în Moldova, şi a cunoscut familia tatălui său mai ales la Florica, unde şi-a petrecut vacanţele şcolare. Interesul său pentru istorie, care a fost vocaţia lui de totdeauna, l-a ilustrat cu prima sa lucrare publicată, la vârsta de 16 ani de Nicolae Iorga: O oaste moldovenească acum trei veacuri. Mama sa a vegheat asupra copilăriei şi adolescenţei sale şi i-a înlesnit o remarcabilă stăpânire a limbilor străine, condiţie esenţială pentru cunoaşterea producţiei istoriografice de peste hotare şi pentru transpunerea propriei opere. La vârsta de 18 ani pleca pe front, voluntar în 1917, şi revine rănit acasă. Demobilizat, se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, de unde îşi va lua diploma doi ani mai târziu. Din 1920-1921 este trimis la Paris să-şi completeze studiile şi urmează cursurile de la École des Chartes, la Sorbona şi la École Pratique des Hautes Études. Atunci îşi va da seama cât de necunoscută era istoria propriei sale ţări istoricilor francezi, chiar şi lui Ferdinand Lot. O enigmă şi un miracol istoric - poporul român, carte tradusă în mai multe limbi, este concepută ca un răspuns. După un an şi jumătate va obţine, cu menţiune, licenţa în litere şi în iunie 1921 se căsătoreşte cu Elena Sturdza la Paris.
Pentru teza de doctorat pleacă în Italia, la Genova, unde studiază arhivele notariale, care vor fi prima piatră pentru Istoria Mării Negre. Îşi va trece doctoratul la Cernăuţi şi mai târziu la Paris: Le Commerce Genois dans la Mer Noire. Lucrarea va fi publicată în 1929. Imediat după doctorat, în 1923, obţinea o catedră la Universitatea din Iaşi, unde va fi titularizat în 1924.
În 1927 este numit şeful Partidului Naţional Liberal din Iaşi, apoi ales deputat. Un an mai târziu, este votat membru al Academiei Române.
Prinţul Carol îşi revendică tronul în 1930. La cererea prinţului Nicolae, fratele lui Carol, Gheorghe acceptă o întrevedere cu Carol al II-lea, care îi va oferi un post de ministru pe care l-a refuzat. Vintilă Brătianu, şeful PNL, nu a înţeles de ce Gheorghe a acceptat să-l vadă pe Carol şi l-a mustrat. Gheorghe îşi organizează atunci propriul său partid, zis PNL- "georgist", care obţine 5% din voturi. Dar în 1938 va reveni în sânul Partidului Naţional Liberal, Dinu Brătianu fiind preşedinte. În acelaşi an, partidele şi parlamentul sunt suprimate de către regele Carol al II-lea. Partidele au continuat însă activităţile lor în clandestinitate.
La începutul războiului mondial, în 1939, regele a căutat o poziţie neutră pentru România. În aprilie 1939 obţine garanţia franco-britanică în caz de atac din partea Germaniei. Pactul secret Hitler-Stalin din 23 august 1939 prevedea însă cedarea Basarabiei şi a unei părţi a Bucovinei către Rusia Sovietică. Trupele Reichului, intrând în Polonia la 1 septembrie, vor declanşa războiul cu Franţa şi Anglia, care o garantaseră. Trupele sovietice intră în Finlanda, dar acolo întâlnesc o rezistenţă neaşteptată. Războiul din iarnă, cum s-a intitulat, ia sfârşit fără nici o victorie clară.
În urma ultimatumului sovietic către guvernul român, din 28 iunie 1940, Gheorghe va fi mobilizat şi pleacă pe front după intrarea trupelor germane, române, şi ungare în Basarabia.
La 23 august 1944 Gheorghe va fi intermediar între Dinu Brătianu, şeful PNL, şi Regele Mihai. În 1947 este suspendat de la Universitate şi de la direcţia Institutului de istorie universală "Nicolae Iorga". I se fixează domiciliul forţat cu interzicerea de a avea contacte externe. Aceste "vacanţe forţate" i-au permis academicianului Brătianu să termine volumul despre Istoria Mării Negre, Formulele de pace în Istoria Universală şi opera sa despre Adunările de stări. În noaptea de 5/6 mai 1950 este arestat, ca să fie întemniţat în închisoarea din Sighetu Marmaţiei. Printre victimele de frunte ale acestei revoluţii, adusă de ocupaţia sovietică, care a instaurat regimul comunist în România, a fost înscris numele Brătianu, fără prenume, date sau funcţii. Nici Dinu, nici Constantin (Bebe), nici Gheorghe nu au fost judecaţi sau condamnaţi. Gheorghe a murit în 1953, între 24 şi 27 aprilie, în circumstanţe asimilabile unui asasinat. Dinu şi copiii săi, ca şi Gheorghe, au refuzat să plece în străinătate, unde ar fi putut supravieţui fără prea multe probleme.
"Sentimentul datoriei, sprijinit pe tradiţia familiei şi forţa de a rezista la tentaţiile puterii l-au ajutat pe Gheorghe I. Brătianu şi l-au pregătit să plătească cu viaţa convingerile sale." (Profesorul Şerban Papacostea).
ION (IONEL) I.C. BRĂTIANU
În seara de 8 decembrie 1909, o seară de iarnă friguroasă. Se aud două gloanţe trase asupra unui om care tocmai ieşea din Senat. Omul era cald îmbrăcat, cu o şubă groasă, de lână, dublată cu blană. Ca şi tatălui său, e probabil că haina i-a salvat viaţa lui Ionel Brătianu, dar nu l-a împiedicat să fie grav rănit la piept şi umăr. Haina mai poartă urma atentatului. Un lucrător, Ghiţă Jelea (zis Stoenescu) a fost arestat, dar cel care s-a autoacuzat la Paris a fost un filosof anarhist, Reichmann, care a recunoscut că el ar fi organizat acest act. Din umbră, a fost acuzat şi exilat un viitor ministru sovietic, Christian Rakovsky. Jelea şi-a atins ţinta dar nu şi scopul. Prim-ministru abia numit, Ionel Brătianu, în urma atentatului şi-a atras simpatiile parlamentarilor aproape din toate partidele, care erau profund şocaţi. El însuşi a cerut să fie chemat fiul său Gheorghe, care abia împlinise unsprezece ani, strângând astfel legăturile familiale. (Ceva asemănător i s-a întâmplat lui Ion C. Brătianu, tatăl lui Ionel. În seara zilei de 2 decembrie 1880, ieşind din Camera Deputaţilor, este atacat de un individ, Pietraru, care a încercat să-l omoare cu un cuţit. Ion s-a apărat, dar cuţitul a reuşit să traverseze şuba groasă pe care o purta. A putut să se degajeze şi astfel a fost rănit doar uşor la obraz şi cap. Sursa: Apostol Stan, Ion C Brătianu şi liberalismul român)
Dar cine a fost Ionel I.C. Brătianu şi ce rol a jucat în istoria României ?
Ion Ghica, în "Scrieri", vol. II, face distincţia "între policitianism şi omul politic. Primul fiind o plagă socială al cărei scop primordial consta în tendinţa a ajunge la putere cu orice preţ pentru chiverniseală şi interese personale; pe când omul politic, om dotat, ponderat şi echilibrat sufleteşte pune simţul datoriei şi al convingerilor în serviciul ţării şi pentru asanarea unor moravuri politice labile de tip oriental". Brătienii, tatăl şi fiii, consideră el, erau oameni politici. Opoziţia a definit atitudinea lor ca "brătienistă".
George Fotino îl elogia pe Ionel ca vizionar al unităţii naţionale. Supranumit "Sfinxul", regina Maria spunea de el că "ascundea o voinţă hotărâtă, o personalitate ireductibilă". Alţii, că era leneş şi şovăitor. Aceştia nu aveau cum să ştie cât de mult muncea, sculându-se foarte devreme şi ducând o viaţă activă şi foarte disciplinată. Avea ca principiu să nu ia niciodată o decizie importantă în mod pripit, fară a-şi da răstimpul să cântărească consecinţele favorabile sau dezastruoase.
Ionel a fost primul născut din cei trei fii ai lui Ion C. Brătianu care a avut şapte copii: Ionel, Constantin (zis Dinu), Vintilă, respectiv patru fete - Sabina, Pia, Măriuţa şi Tatiana. Ionel se naşte în 1864 la Florica, casa de baştină a Brătienilor, într-o atmosferă de caldă afecţiune şi de solidaritate între fraţi, înconjuraţi de rudele şi prietenii familiei. Cei trei băieţi au jucat un rol important în viaţa politică a României, completându-se unul pe altul.
România avea nevoie de ingineri constructori şi astfel tatăl lor decisese ca toti băieţii să facă studii la cele mai bune şcoli care se găseau în Franţa: Politehnica, Ponts et Chaussées şi École de Mines. După liceul absolvit la Sfântul Sava, Ionel se înscrie şi va absolvi Şcoala Politehnică, despre care spunea că te învaţă să raţionezi, apoi cea de Poduri şi Şosele, care, mai pragmatică, ducea spre realizări. La 23 de ani era inginer şi compara politica tării cu o boltă de pod de fier slabită. Partidul Naţional Liberal era menit să consolideze bolta şi pentru asta trebuia schimbat guvernul. Îşi începe meseria revenind în ţară şi cutreierând Moldova. La Ruginoasa va fi primit de Maria Moruzi, prima lui soţie (ea era atunci văduva lui I. Cuza, fiul lui Alexandru Ioan Cuza). Tot la Ruginoasa se va naşte, în 1898, fiul lor Gheorghe, viitorul istoric şi om politic.
În 15 octombrie 1895, Parlamentul se va dizolva şi se anunţă noi alegeri. Dimitrie Sturdza, şeful Partidului Naţional Liberal şi prim-ministru, propune lui Ionel să candideze ca să fie deputat. El îşi depune candidatura la colegiul I pentru Adunarea Deputaţilor în judeţul Gorj. Gorjenii l-au votat mai mult, spunea el, pe tatăl său. În 31 martie 1897, Dimitrie Sturdza, propune numirea lui Ionel ministru al Lucrărilor Publice. La vârsta de 33 de ani devine ministru şi îşi dă seama că ţara este zdruncinată de o criză morală la care fondatorii României moderne nu se aşteptau.Din momentul intrării sale în Partidul Liberal a căutat mereu să-l unifice, nu numai cu tendinţele disi-dente, dar şi cu cei din opoziţie, ca P.P. Carp. Nu a reuşit.
Începând din 1899, Ionel va promova instituţiile României moderne fără să piardă din vedere mai ales ameliorarea condiţiilor ţărăneşti. La prima sa manifestare publică a expus, în faţa unui areopag de mari proprietari, planurile sale pentru a îmbogăţi ţăranii; la această dată nu au votat şi a trebuit să aştepte anul 1901, când statul era falimentar. In 1906, la 3 decembrie, Partidul Naţional Liberal cerea de urgenţă soluţionarea acestei probleme. "Nu vă cer, spunea Ionel, o operă de binefacere, ci de securitate publică."
În ziua de 3 martie 1907, Ionel se căsătoreşte cu Elisa Ştirbey, divorţată de Marghiloman, şeful Opoziţiei. În acelaşi an, 1907, începe răscoala ţăranilor. Guvernul conservator nu face faţă şi regele va chema pe D. Sturdza şi PNL la guvernare. Acesta predă Ministerul de Interne lui Ionel Brătianu tocmai în momentul culminant al izbucnirii răscoalelor, când acţiunile violente de incendieri şi distrugeri impuneau măsuri energice Averescu era ministrul războiului şi răspunzător de linişte şi securitate; Ionel şi Averescu au fost acuzaţi de violenţele declanşate de aceste răscoale. Conform unor acte de curând publicate, amândoi au încercat să calmeze abuzurile semnalate în diferite judeţe, cu scrisori trimise prefecţilor. Ionel a acuzat şi guvernele precedente, care nu prevăzuseră şi nu luaseră măsurile necesare la timp. Pentru a calma spiritele, deputaţii au votat legi care obligau proprietarii să ţină seama de nevoile ţăranilor.
Acestea nu i se păreau suficiente nici lui, nici fratelui său, Vintilă. Ionel judeca însă că nu era încă momentul prielnic pentru marea reformă pe care o plănuia. După demisia şi plecarea în străinătate a lui Dimitrie Sturdza, în 12 ianuarie 1909, regele Carol I i-a cerut lui Ionel să-l înlocuiască pe acesta la Senat şi ca prim-ministru. În mod logic, îl va înlocui şi la preşedinţia Partidului Naţional Liberal. Imediat, îşi va exprima poziţiile pentru schimbări radicale în favoarea ţăranilor, ceea ce va fi considerat ca un act socialist.
Pe planul politicii internaţionale, el a studiat cu atenţie atitudinile Bulgariei, Germaniei şi ale Imperiului Austro-Ungar. Ministrului german Kiderlen Wächter i-a afirmat că Rusia caută să ajute România şi "regretă încorporarea Basarabiei". Se oferea în schimb să ajute România la reluarea Transilvaniei. [Curios este faptul că aceaşi ofertă a fost repetată de către sovietici şi în 1944/45].
Programul anunţat în 1907 de PNL trebuia realizat în 1911, dar necesita o reorganizare a vieţii rurale cu tensiuni inevitabile. Iar în 1912-1913 va izbucni criza balcanică, bulgarii vrând să cucerească la gurile Dunarii Silistra. Regele va face apel la Brătianu, care de data aceasta va dicta câteva condiţii: sufragiul universal şi exproprierea latifundiilor, condiţii acceptate. Bulgarii vor declanşa ofensiva în Dobrogea în ziua de 17 iunie 1913. Ţarul încerca să intervină, dar Ionel sfătui pe rege să stabilească frontiera pe linia Turtucaia-Balcic. Regele decretează imediat mobilizarea generală şi Ionel, cu numeroşi prieteni şi partizani, se duc pe front. Războiul nu va dura decât două săptămâni, bulgarii cerând armistiţiu. România obţinea ce dorea, adică sudul Dobrogei. Dar Europa îşi trăia ultimele zile de pace, înaintea declanşării Primului război mondial.
Ionel a judecat atunci că este momentul potrivit ca să schimbe orientările politicii româneşti şi ca partidul său să publice programul de reforme anunţat şi difuzat pe larg. Un vot majoritar va accepta sufragiul universal şi împărţirea pamânturilor, la 1 ianuarie 1914. Războiul mondial va întârzia aplicarea reformelor. Însă acestea vor fi reluate şi amplificate în noua Constituţie din 1923. Între timp, Ionel redevine prim-ministru la 9 ianuarie 1914, ceea ce îi va da ocazia să explice aceste reforme ca fiind în interesul obştesc. De data aceasta argumentele sale au fost ascultate şi câteva comisii au început să studieze aplicarea lor în judeţe.
Românii din Transilvania (majoritatea populaţiei) erau din ce în ce mai nemulţumiţi de soarta lor. Ionel va publica doleanţele lor în presa internaţională şi le va comunica petiţiile la Viena şi Budapesta. În acelaşi timp, îşi sfătuieşte compatrioţii să fie moderaţi.
Tot acum, începe să consulte atât şefii Opoziţiei cât şi pe reprezentanţii Marilor Puteri. Din nenorocire, atunci este asasinat arhiducele Franz Ferdinand de Habsburg, la Sarajevo. Acest fapt va declanşa ostilităţile şi începutul Primului război modial. Punea şi capăt speranţelor şi promisiunilor făcute românilor din Ardeal de a interveni pentru ei la Budapesta.
În data de 21 iulie 1914, guvernul austro-ungar informează Bucureştiul că în caz de război cu Rusia contează pe ajutorul guvernului român. Cancelarul rus, Sazanov, pe de altă parte,cere guvernului român să-şi precizeze poziţia în cazul unui conflict între Austria şi Serbia; ţarul avea intenţia să ajute Serbia şi de aceea îi trebuia acces de trecere prin România. Pentru a obţine învoirea guvernului român, ţarul era gata "să ia în consideraţie recuperarea Transilvaniei de către România". Ionel se declară interesat să semneze, dar preferă soluţia neutralităţii, până va fi elaborat un tratat care să reglementeze trecerea trupelor ruseşti.
El ştia totuşi că ruşii erau decişi să treacă, cu sau fără autorizaţie. Din această cauză, Ionel se decide să semneze cu ei o convenţie care îngăduia pasajul, contra dreptului dat României să ocupe teritoriile populate de români. "Această clauză, spunea şeful arhivelor de la Quai d'Orsay, Ministerul de Afaceri Străine francez, a fost capodopera lui Brătianu: şi-a asigurat respectul graniţelor, dar şi posibilitatea de a le mări după război." Momentul a fost bine ales, după retragerea trupelor ruseşti la Tannenberg şi campania conservatorilor români în favoarea Germaniei.
Ionel nu era încă mulţumit şi adaugă că aceste clauze nu exclud intrarea românilor în război la momentul potrivit. Acest moment se va ivi în 1916, provocat de dificultăţile armatei franceze la Verdun, în iulie 1916. Franţa avea nevoie urgent ca armatele nemţeşti să fie atrase spre Est şi astfel să le dea posibilitatea unei victorii în Vest. Clemenceau, prin ambasadorul său la Bucureşti, contele de Saint Aulaire, mareşalul Joffre, guvernele englez şi rus, toţi insistau pentru intrarea României în război alături de Antantă şi contra Germaniei. Armata română, însă, nu era pregatită, lipseau armele şi intendenţa. Brătianu a trecut prin ore grele, de cumpănă, încercând să prevadă consecinţele unei asemenea răspunderi. Decizia a fost redactarea Tratatului din 1916, care conţinea două părţi: una politică şi alta militară. Prin tratatul politic, Aliaţii din Antantă garantează revenirea Banatului, Transilvaniei şi a Bucovinei la România. Convenţia militară prevedea livrarea armelor necesare, din Rusia şi Italia, pe toată durata războiului. O ofensivă în Vestul Europei contra Germaniei trebuia să aibe loc concomitent cu ofensiva trupelor româneşti. Tratatul reclama şi o garanţie contra unui eventual atac bulgar şi asistenţă din partea armatei ruseşti. Ionel era gata să semneze, dar înainte dorea să vadă primul tren cu muniţii ajungând în Moldova. Trenul ajunse la timp, venind din Arhanghelsk, dar a fost primul şi ultimul. Ionel va expune situaţia regelui Ferdinand, care a înţeles care era interesul patriei de adopţie. Cu lacrimi în ochi, a anunţat intrarea României în război alături de Antantă, în ziua de 25 august 1916. Armata română nu va primi niciodată armele promise, iar în 1917 izbucneşte revoluţia bolşevică în Rusia, ceea ce a imobilizat armatele ruse. Armata română s-a luptat cu mari sacrificii şi a obligat astfel Statul Major german să trimită 40 de divizii din frontul de Vest spre Bucureşti, care a fost ocupat în 6 decembrie 1916. Regele şi guvernul s-au refugiat la Iaşi. Opoziţia, rămasă pe loc, a semnat un armistiţiu cu Germania. Un sfert din trupele româneşti au pierit în bătăliile date atunci. Dar restul armatei se retrage spre Moldova unde, cu ajutorul Misiunii militare franceze, condusă de generalul Berthelot, va relua lupta.
Bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti vor reuşi să oprească trupele germane ale lui Mackensen în Muntenia. Pe de altă parte, în Occident armatele Antantei au progresat şi obţinut victoria finală.
La 12 decembrie 1917, un Consiliu naţional de 120 de membri se întruneşte la Chişinău şi proclamă Republica Independentă şi Democratică Moldova (de fapt, Basarabia). În 9 aprilie 1918 Consiliul Naţional proclama unirea cu România. La 18 octombrie 1918 deputatul Vaida-Voevod citeşte în Parlamentul de la Budapesta declaraţia prin care naţiunea românească se separa de statul unguresc, invocând dreptul popoarelor de a-şi exprima liber voinţa. Un Comitet se instalează la Arad şi somează guvernul Károly să se retragă din regiunile româneşti. La 27 octombrie, un Consililul Naţional, compus din intelectuali şi notabili, îşi asumă guvernarea Bucovinei.
La 9 noiembrie 1918, tratatul de armistiţiu cu Germania, semnat doar de liderii opoziţiei, este anulat de Guvernul legal român, care îşi trimite imediat trupele în Bucovina şi Transilvania. Câteva zile mai târziu, în 28 noiembrie, un Congres general unanim proclama unirea Bucovinei cu România, iar trei zile mai târziu (1 decembrie), la Alba-Iulia, o adunare compusă din reprezentanţi venind din toate colţurile Transilvaniei, a votat unirea cu România.
La sfârşitul războiului, părul lui Ionel albise, dar problemele nu se terminaseră. Clemenceau refuza să primească delegaţia românească la Paris, unde venise pentru semnarea Tratatului de pace. Tot Clemenceau refuza să recunoască tratatul semnat în 1916 invocând armistiţiul semnat de conservatori. Ionel dorea să demisioneze dacă România nu va fi considerată ca un aliat co-beligerant. Inamicii lui din interior şi din străinătate se vor dezlănţui contra lui. El era indignat de faptul că Belgia şi Serbia fuseseră convocate cu cele patru mari puteri, dar România ignorată.
Brătianu sublinia faptul că aliaţii din Antantă nu respectaseră termenii acordului semnat la Bucureşti în 1916, armata rusească uitând să livreze armele promise şi întorcând spatele în loc să lupte. Armistiţiul din 1916 nu fusese semnat nici de rege, nici de guvernul legal. Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti, scria ministrului său la Paris:" fără Brătianu, România riscă o stare de anarhie ca în Rusia". Sfătuit, dar ezitând, Ionel se întoarce la Paris unde va explica presei punctul său de vedere. Între timp începe revolta bolşevică a lui Bela Kun în Transilvania şi Ungaria. Aceasta era influenţată şi avea legături cu evenimentele din Rusia. Regele decide atunci să trimită trupe în Transilvania ca să restabilească ordinea. Între timp, trupe ungureşti atacaseră soldaţi români şi astfel acţiunea se legitima. Trupele româneşti se vor opri pe malul Tisei, dar atacurile continuând, au fost obligate să continue până la Budapesta.
În fine, la 28 iunie 1919 a fost semnat tratatul de pace de la Versailles cu Germania. Ionel refuză să semneze, decepţionat de poziţia Statelor Unite care susţineau punctul de vedere rusesc privind Basarabia şi clauza minorităţilor (care a fost impusă doar câtorva ţări şi nu Occidentului). În declaraţia făcută presei, el menţionează că această clauză nu ţinea seama de statul suveran şi de dreptul său de a decide. Ajuns la Bucureşti, îşi va da demisia şi îl sfătuieşte pe Rege să-l înlocuiască cu Maniu. Acesta refuză, dar Vaida-Voevod acceptă şi se oferă să semneze tratatele, fiind mai puţin intransigent decât Ionel, dar profitând de poziţiile ferme ale acestuia.
Revenind în ţară, aproape pe furiş, Ionel află că la alegerile din decembrie Partidul Naţional Liberal a avut o majoritate importantă de deputaţi în parlament. El poate astfel să se consacre proiectului său de constituţie. Aceasta a fost votată în 1923 şi considerată ca una dintre cele mai liberale din Europa. George Duca, care l-a cunoscut bine, era indignat de lipsa de gratitudine a populaţiei. Dar Ionel îşi realizase ţelul: "România mare" exista, avea încrederea regelui Ferdinand, şi era ajutat de cel mai puternic partid. Astfel, putea juca rolul de arbitru în politica românească. I s-a reproşat că nu se mai interesa decât de probleme grave, de stat, uitând să controleze cum se desfăşoară soluţia.
Moartea sa, la vârsta de 63 de ani, în ziua de 24 noiembrie 1927, consternează ţara şi Europa. Compatrioţii săi contemporani au atribuit succesele sale calităţilor de vizionar în politică sau norocului. Amândouă l-au ajutat, probabil, să-şi îndeplinească obiectivele şi destinul. Contele de Saint-Aulaire l-a considerat pe Ionel Brătianu ca pe unul dintre cei mai mari oameni de stat din timpul lor. (Memoriile Contelui de Saint-Aulaire, Bucureşti 2002)
VINTILĂ I.C. BRĂTIANU (1867-1930)
După moartea lui Ionel, fratele său Vintilă îl va înlocui la guvern şi ca ministru de Finanţe, (ceea ce şi fusese sub guvernarea lui Ionel). Iar Partidul Naţional Liberal îi va cere să asigure preşedinţia.
Sănătatea lui Vintilă era fragilă, nu va supravieţui decât trei ani fratelui său. Renunţase să facă o carieră de arhitect, care l-ar fi interesat mai mult. Era scrupulos de cinstit, dar mai puţin diplomat decât Ionel. El a pus ordine în finanţele statului şi a fost mai ales cunoscut prin formula sa: Prin noi înşine.
Aceasta era mai ales menită, pe deoparte, capitalului străinilor care încercau să pună mâna pe economia României, pe de alta, să îndemne concetăţenii să lucreze mai mult la îmbogăţirea statului şi a lor. Nu au lipsit oamenii care i-au reproşat acest slogan, care a fost, totuşi, reluat în cursul istoriei şi de alţii. El ţinea mult şi la independenţa economică a ţării sale şi a fost unul dintre fondatorii Băncii Naţionale şi ai Creditului Rural, care a fost un ajutor pentru ţărănimea românească şi micile întreprinderi.
Prin sârguinţa pe care o aducea la postul său şi atenţia acordată detaliilor, a fost un excelent colaborator al fratelui său Ionel, pe care astfel l-a completat. Timid, tenace şi modest (ajuns la liceu, spunea de tatăl său, prim-ministru, doar că este agricultor), nu făcea concesii când era vorba de principiile sale.
El şi-a început cariera politică fiind secretar, apoi ministru de Finanţe. A fost şi primar al Bucureştiului, director al Băncii Naţionale şi, bineînţeles, era considerat ca specialistul în probleme economice. În acelaşi timp, Vintilă a fost un om de cultură, şi a înfăptuit cercuri culturale la sate. Când pleca în străinătate, studia reformele care ar trebui aduse în ţară şi căuta să le aplice.
Destinul Brătienilor a fost legat de începuturile statului modern şi desăvârşirea naţiunii române. În acest sens, a fost exemplar, căci implicarea în ideile şi realizarea lor a fost mereu expresia voinţei de a sluji ţara. Nu au fost singurii. În jurul lor s-a strâns un grup de tineri ca Goleştii, Bălcescu, Rosetti şi alţii. Ei au ilustrat voinţa majorităţii poporului la un moment dat. Soarta lor a fost legată de soarta ţării, iar politica lor a fost, pe scurt, iubirea de ţară până la sacrificiul suprem.
ION C. BRĂTIANU
Brătienii descind dintr-o veche familie de notabili menţionată încă în cronici din secolul al XV-lea, graţie proprietăţii lor din Argeş. Primul menţionat este Eftimie.
Ion C. Brătianu (1821-1891) este al cincelea copil al lui Dincă Brătianu şi al soţiei Anastasia, născută Tigveanu. Mama sa l-a favorizat mereu pe fiul cel mare, Dumitru. Acesta a fost trimis de tatăl său la Paris pentru studii. Ion era destinat să fie militar şi astfel, foarte de tânăr, la 14 ani, este trimis la şcoala militară. După decesul mamei sale, Ion insistă să-şi completeze studiile la Paris. Astfel, a ajuns să urmeze cursurile la Saint Cyr, Collège de France şi Sorbona.
Revoluţia din 1848 a fost prima lui manifestaţie politică în ţară şi este exilat de guvern. Din Franţa, contra-revoluţionariii moldo-valahi sunt retrimişi acasă. După eşecul revoluţiei în Principate îi regăsim exilaţi la Paris. Fiind foarte activ printre manifestanţi, i s-a dat pseudonimul de "Firfiricu ", care l-a urmărit multă vreme.
La Paris ducea o viaţă de student foarte sărac. Dar fiecare din aceşti studenţi avea misiunea să-şi facă relaţii în Europa: Rosetti în Italia, Dumitru în Anglia, Ion în Franţa. Aici a cunoscut intelectuali şi oameni politici care au fost motivaţi pentru cauza românească, ca Texier, Renan, Pierre Leroux. Mulţi din prietenii săi erau în opoziţie cu Napoleon al III-lea şi astfel a fost arestat în Franţa după atentatul lui Orsini. Jules Favre a apărat acuzaţii, care au fost achitaţi. Tot în Franţa se logodeşte cu Mathilde Kestner. Aflând însă că părinţii ei nu ar accepta plecarea ei în România, el a renunţat la această căsătorie.
În 1856 se întoarce în ţară şi este ales deputat în Divanul ad-hoc şi Adunarea electivă. Tot atunci se decide să se însoare cu Pia (Caliope) Pleşoianu, care era orfană. Auzind că "Firfiricu" era invitat de tatăl ei, îl va întâlni şi a acceptat destul de repede să se mărite cu el şi să ducă o viaţă de jertfe când le va cere interesele ţării. Una dintre ele a fost să trăiască la Florica, casa de lângă Piteşti, totuşi foarte retrasă pe atunci. Au avut, cum am spus, şapte copii, trei băieţi - Ion (care devine Ionel), Vintilă, Dinu - şi patru fete - Sabina, Pia, Tatiana şi Măriuţa.
Ion C. Brătianu moare la vârsta de 71 de ani, în 1891, bolnav şi ruinat, în urma unei secete care a bântuit toată ţara, dar înconjurat de toată familia sa, fiii lui revenind de la studii. Iată ce scrie despre el şi despre opera sa un ziarist francez în ziarul La Liberté din 21 mai 1891: "Când Ion C. Brătianu şi amicii săi şi-au început acţiunea, întorcându-se în ţara lor în 1848 şi 1858, în primul rând nu exista o ţară, ci două." "De 100 de ani încercăm să scăpam de turci şi chemăm din când în când pe ruşi în ajutor. Se spune că suntem vasalii Turciei şi protejaţi de Rusia. Cum putem să mai fim moldoveni sau valahi?" (spunea un boier aceluiaşi diplomat francez). Infracţiunile, furturile, corupţia erau obişnuite. Boierii mici şi mari se grăbeau să facă avere, spoliind pe alţii, şi toate acestea, în cel mai scurt timp posibil. Ideea de naţiune nu exista nici pe departe, cum nu exista nici clasa mijlocie a burgheziei comerţului şi industriei. Ţăranii nu aveau nici un drept şi erau clăcaşi.
"Văzând că tentativele lor de a se opune invaziilor nu reuşeau, românii nu au putut supravieţui decât exilându-se şi fugind. Boierii dădeau exemplul. În capitală nu exista guvern ci doar o curte". Toată viaţa lui Brătianu a fost subordonată partidului fondat de el, Partidul Naţional Liberal, unul din cele mai vechi din Europa, şi activităţii sale pentru România.
El va aduce pe prinţul Carol de Hohenzollern, primul rege al României, şi va fi, un timp, ministrul său de Finanţe. Considerat ca prea de "stânga", va fi exilat iar. Dar se întoarce în 1876 şi va fi numit de Rege către prim-ministru. În această funcţie va rămâne 12 ani de zile, ceea ce nu se mai văzuse până atunci. Înţelegând planurile expansioniste ale Rusiei, el negociază un acord cu această ţară, prin care ţarul se angaja să respecte hotarele teritoriale şi refuză să semneze clauzele privind trei judeţe din sudul Basarabiei. Face şi campanie pentru unirea cu Transilvania.
Tot Brătianu a creat Banca Naţională a României, care va avea monopolul monedei. Răscumpără căile ferate. În 1885 denunţă Convenţia cu austro-ungarii semnată cu zece ani în urmă. Brătianu va reorganiza armata, stabilind un Stat Major şi va începe, în paralel, crearea industriei de armament şi comenzi în străinătate.
Din punct de vedere legislativ, va încuraja noua Constituţie cu legi, ajutând întreprinderea şi industria private.
La moartea sa, exista un stat tare şi bogat, un regat independent. În loc de judecăţile arbitrare ale Porţii otomane, exista o constituţie care garanta libertăţile. În loc de o adunare de curtezani, Adunarea Naţională putea discuta deciziile guvernului. În loc de tribunale şi divanuri putrede, exista o magistratură bine organizată şi cinstită. În locul administraţiei haotice şi corupte, s-a înfiinţat, în fine, una care nu mai lăsa mult de dorit. În loc de risipa prinţului şi a favoriţilor săi, avem finanţe solide şi un credit necontestat. În locul unei clase privilegiate şi unui popor sclav, cetăţenii sunt egali în faţa legii; o burghezie bogată şi patriotă; ţăranii se bucură de condiţii de viaţă libere şi din ce în ce mai bune.
Teritoriul ţării nu mai este deschis tuturor invaziilor, servind de teatru de luptă cui vroia; ţara îşi desăvârşeşte fortificaţiile, armata şi-a arătat forţa cu un material de război de calitate superioară. În loc de lipsa totală de căi de comunicţtii, acum 3000 de km de căi ferate şi şosele s-au înfăptuit. În locul mizeriei, comerţul înfloreşte, iar bogăţia creşte din zi în zi.
"Românii nu mai sunt un popor batjocorit ci o naţie respectată, pe care Europa va trebui să conteze. Toate aceste rezultate par aproape de necrezut. Românii le datoresc unor oameni, primul dintre ei fiind Ion C. Brătianu." (La Liberté\' miercuri, 21 mai 1891).
Ion C. Brătianu a reuşit graţie prietenilor citaţi şi calităţilor sale de modestie şi intransigenţă intelectuală. El a fost motorul care a urnit prietenii şi poporul spre realizarea obiectivelor naţionale.
CONSTANTIN (DINU) BRĂTIANU (1866-1950)
După decesul celor doi fraţi, Dinu preia făclia şi răspunderile. Şi el îşi făcuse studiile la Paris, la Şcoala politehnică şi la Ècole des Mines. În noiembrie 1933 îl găsim ministru de Finanţe, numai un an de zile. În schimb, a fost preşedintele Partidului Naţional Liberal până la moartea sa, în 1950 la Sighet, în închisoarea cea mai sinistră, rezervată elitei româneşti. A fost ministru de mai multe ori în perioada interbelică. Poziţiile sale erau contra oricărui fel de dictatură, atât a lui Carol al II-lea, cât şi a lui Ion Antonescu. Scrisorile sale în legatură cu politica pe care o duceau aceştia au fost publicate în străinătate, dar vor apărea şi în România. În aceste scrisori le reamintea mereu datoriile unei democraţii europene şi protesta contra măsurilor anticonstituţionale şi contra nerespectării drepturilor omului.
El intervine, împreună cu Maniu şi cu nepotul său George (Gheorghe), cerând oprirea trupelor româneşti la Nistru şi încetarea deportărilor cetăţenilor evrei sau din alte etnii sau religii. Dinu inspira respectul, dar acest lucru i-a adus şi inamiciţia lui Tătărescu şi a grupului său, aceştia urmărind o politică oportunistă odată cu venirea la putere a comuniştilor. Dinu a jucat un rol important când România a înfăptuit actul din 23 august 1944 şi apoi a denunţat crimele comunismului.
La 5/6 mai 1950, la vârsta de 84 de ani, este aruncat brutal, în mijlocul nopţii, într-o dubă şi dus la Sighet. Trei luni după acest fapt şi probabil în urma unor torturi, a murit. Un văr mai tânăr, care avea acelaşi prenume, a fost şi el arestat şi dus la Sighet. Era secretarul partidului şi, fiind iubit de toţi în familie, i se spunea Bebe. Curând după ce a fost eliberat a murit şi el.
Generos şi modest, Dinu a avut, la rândul său, trei fii, dintre care unul, Ion (zis Oni), a încercat şi el prin scrisori trimise dictatorului Ceauşescu să denunţe politica sa.
Testamentul politic al lui Dinu este un exepmlu de demnitate şi menţionează între altele: "Imediat după ce ţara îşi va regăsi libertatea, trebuie ales cel care va continua lucrul meu: trebuie să aibă o educaţie universitară şi să fie interesat doar de binele ţării. Trebuie să continue marile noastre tradiţii, să aibe o autoritate morală care să fie respectată atât în ţară cât şi peste hotare. Tot astfel îşi va asigura concursul tineretului şi va transmite credinţa şi lealitatea."
Vreau să adaug că un cadou vă este oferit fiecăruia dintre voi de o Fundaţie Brătianu, pentru tineret, din Bucureşti, care a acceptat să înregistreze această conferinţă pe un DVD, cu alte voci decât a mea, care pare obosită, poate, şi, deci, fiecare dintre voi are un DVD cadou.
Discuţii
Tudor Ţucudean (Cluj): Unii istorici vorbesc, în termeni cam dur folosiţi, despre dinastia de la Florica ca despre adevăraţii conducători ai României. Ce părere aveţi despre monopolul acestora în clasa politică?
Maria Brătianu: S-ar putea efectiv să se creadă acest lucru, dat fiind capacităţile şi probele pe care le-au dat, începând cu Ion C. Brătianu, care a fost întemeietorul acestei tradiţii... S-a spus şi că regele purta coroana, dar sceptrul era în mâinile brătienilor. Brătienii nu au vrut niciodată să apară în primul plan. De aceea, ca să zic aşa, l-au adus pe rege, că ar fi putut să apară în primul plan, într-un fel. După aceea, nu au cerut ca fiul lor sau fiii lor să fie în prim-plan. Ei doreau să fie ingineri şi să construiască România, care avea nevoie de constructori, şi aşa au şi făcut. S-au dus la studii ca să fie ingineri constructori. S-a întâmplat că aceşti ingineri constructori aveau şi altă menire în ei şi că, date fiind cunoştinţele făcute în străinătate şi în ţară, fiindcă la Florica se perindau o mulţime de oameni politici şi prieteni ai familiei, le-a fost dat să intre în politică în felul cel mai natural posibil, dar totuşi aleşi de popor.
Ana Blandiana: Eu aş vrea să adug faptul că Ionel Brătianu a deţinut prim-planul o perioadă de 2-3 decenii, deci nu se poate vorbi despre o conducere din umbră a Brătienilor, din moment ce au fost aleşi şi din moment ce au deţinut funcţii publice de cel mai înalt grad. Noţiunea din umbră este una peiorativă, care nu cred că li se poate aplica.
Maria Brătianu: Nu au fost vanitoşi, în sensul că nu voiau să apară ei mari şi tari. Aşa cred. Acest lucru trebuie subliniat totuşi şi, încă din toată povestea lor, nu reiese faptul că ei ar fi vrut să deţină controlul absolut. Nu uitaţi, de mai multe ori Ion C. Brătianu şi-a dat demisia, cu toate că Regele l-a chemat, l-a tot chemat la guvernare. Ionel, la fel. Era mulţumit să fie senator, deputat sau prim-ministru, dacă era necesar ţării, dar nu pentru el însuşi. Şi aşa mai departe.
Tudor Ţucudean: În manualul de istorie a românilor, poate încă sub influenţa fostului regim, scrie că după moartea lui I.G. Duca, PNL a avut conducători mai slabi decât înainte. Cum comentaţi această afirmaţie, care totuşi este într-un manual de istorie?
Maria Brătianu: Să vă spun sincer, n-am studiat problema sub acest aspect. Duca a fost un mare colaborator al lui Ionel, pe care îl admira foarte mult, şi se pare că PNL a pierdut odată cu Duca un mare conducător.
Pompiliu Nicolae Constantin (Buzău): Ce rol au avut Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga în formarea lui Gheorghe Brătianu?
Maria Brătianu: Un mare rol. Mai ales Pârvan, după câte ştiu. Nicolae Iorga l-a încurajat. De la vârsta de 16 ani i-a publicat prima lucrare. Mai târziu nu au fost de acord din punct de vedere politic, dar, la moartea lui Iorga vă reamintesc că Gheorghe Brătianu a făcut un discurs, riscant în Universitate, de elogiere a lui N. Iorga, discurs care a rămas o pecete pentru el şi cinstea lui.
Gheorghe Arvunescu: Doamna Brătianu, vă rog să îmi permiteţi câteva aprecieri. M-a interesat istoria poporului meu, deşi sunt inginer constructor. Colaborarea din cadrul Fundaţiei Academia Civică, ca inginer constructor, m-a făcut să mă pasioneze istoria. E foarte frumos descris rolul lui Ion Brătianu de însuşi regele Carol I, în memoriile sale, 1866-1901, la proclamarea regatului României. Acolo se demonstrează marele rol pe care l-a avut Ion Brătianu. În legătură cu Ionel Brătianu... puterile Europei Centrale, Austro-Ungaria în special, cereau României să intre în război alături de ele. Era o imposibilitate. Prim-ministru fiind, acesta obţine, în Consiliul de Coroană din septembrie 1914, neutralitatea României, care s-a menţinut între 1914 şi 1916. De ce am fost noi aliaţi cu Puterile Centrale e o altă chestiune, pe care am putea să o tratăm altă dată. În aceşti doi ani de neutralitate, Ionel Brătianu, deşi eram aliaţi cu Puterile Centrale care aveau ambasade la Bucureşti, şi ne cereau să fim în continuare neutri, a dus o politică personală de încheiere a unei alianţe solide cu puterile Antantei. Eu, ca român, sunt cu totul de acord că nu puteam, în nici un caz, să ne alăturăm Austro-Ungariei, când idealul poporului român era întregirea ţării, era eliberarea Transilvaniei nu de sub jugul habsburgic, ci de sub jugul Budapestei, fiindcă, începând din 1867, Trasilvania fusese încorporată, pentru prima dată în istorie, în regatul ungar. Am citit, în repetate rânduri, din memoriile lui I.G. Duca. Spunea doamna Brătianu că a fost un admirabil camarad. Eu spun că a fost un frate, în permanenţă alături de Ionel Brătianu, în perioada cea mai grea pe care a parcurs-o poporul român, în timpul Primului război mondial. Ei bine, în Consiliul de Coroană, după ce, în condiţii de totală securitate s-au încheiat tratatele cu popoarele Europei Occidentale - Franţa, Anglia, Statele Unite şi Rusia, în august 1916 - Regele Ferdinand spune: "Am venit nu să ne consultăm, am venit să vă pun în faţă tratatele încheiate şi să vă spun că noi vom intra în război într-o zi sau două sau peste câteva zile". I se pune întrebarea lui Ionel Brătianu: "Domnule prim-ministru, ai siguranţa că vom învinge, că puterile Antantei vor învinge?". El răspunde: "Asta e tragedia mea: n-am siguranţa!". "Atunci cum ai semnat dumneata tratatul ăsta?" - "Atâta timp cât puterile principale ale lumii, Statele Unite, Anglia, Franţa, Rusia - era vorba de Rusia ţaristă - şi Japonia recunosc integritatea poporului român, recunosc frontierele naturale la care visează de secole poporul român, n-avem voie să dăm înapoi; chiar dacă acum vom fi înfrânţi, peste zece ani, peste douăzeci de ani, peste o sută de ani, vor fi alţii care vor spune: "Aţi recunoscut că România asta este!".
Ana-Maria Militaru (Slobozia): Aş vrea să ştiu dacă motivul intrării lui Gheorghe Brătianu în Partidul Naţional Liberal a fost determinat de tradiţia familiei sau au primat motivele de ideal - cel al libertăţii şi unităţii naţionale?
Maria Brătianu: De tradiţia în familie a fost sigur motivat la Iaşi, când a fost numit acolo. Apoi, după cearta cu Vintilă Brătianu, care a fost destul de tare, Vintilă nefiind un caracter foarte uşor, şi când şi-a făcut propriul său Partid Naţional Liberal, zis "Georgist", probabil, în acest caz, a fost independent. După aceea, cum se ştie, toate partidele sunt suprimate de regele Carol al II-lea, el, totuşi, a revenit, a continuat acţiunea Partidului Naţional Liberal împreună cu Dinu, mână în mână. Şi chiar în 1945, ceea ce nu era uşor, a rugat pe toţi - era o mare conferinţă la sala Dalles, la Bucureşti - să reziste. Nu era o declaraţie prea uşor de făcut în acele timpuri.
Gabriel Berceanu (Călăraşi): Având în vedere istoria Brătienilor, credeţi, într-adevăr, că românii suferă de această boală, de a nu-şi putea aprecia valorile la adevărata lor dimensiune?
Maria Brătianu: Nu cred.
Acelaşi elev: A doua întrebare: credeţi că noi, cei o sută de tineri care ne aflăm aici, vom fi oare contemporani, să nu spun cu o familie politică, ci cu o generaţie politică asemănătoare?
Maria Brătianu: Nu.
Acelaşi: Eram curios dacă Dvs. credeţi lucrul ăsta şi dacă v-aţi putea imagina cam de ce orientare ar putea fi.
Maria Brătianu: Asta depinde de voi şi nu de noi. Ei şi-au făcut datoria. Rămâne să vă faceţi voi datoria. Noi ne-am făcut-o.
Ana Blandiana: Eu vreau să vă atrag atenţia asupra a două idei, asupra cărora v-aş ruga să meditaţi în continuare, două idei expuse în treacăt în conferinţa doamnei Maria Brătianu, care cuprinde istoria familiei pe 150 de ani. Este vorba despre faptul că Partidul Liberal a fost considerat un partid de stânga, la începuturi. Li se spunea "roşii". Invitaţia mea este să meditaţi asupra felului în care spectrul politic evoluează de-a lungul secolelor. Partidul Liberal care, în toată lumea, în toată Europa, este la ora aceasta partid de dreapta - nu de extremă dreaptă - a început prin a fi în opoziţie cu Partidul Conservator care era partidul marilor latifundiari. În timp ce liberalii erau reprezentanţii epocii burgheze, epocii noi, un partid de stânga. Evoluţia şi, de altfel, reformele agrare propuse de liberali prin familia Brătianu, care conducea partidul, dovedesc că, într-adevăr, era vorba despre nişte idei de protecţie socială a ţăranilor, în acest caz, care aparţine stângii. Cealalată idee, pe care aş vrea să v-o propun, să o reţineţi şi să meditaţi de-a lungul lunilor următoare asupra ei, este aceea a unei comparaţii între ce însemna o dinastie politică în acest caz în secolul XIX şi în secolul XX, până la război, şi ce înseamnă astăzi. Ce însemna sentimentul datoriei... ! Gheorghe Brătianu, mare istoric, descendent al unei familii conducătoare a ţării, a plecat voluntar pe front. Vă rog să vă imaginaţi pe copiii VIP-urilor de astăzi, care se droghează şi care merg cu maşini scumpe şi trec pe roşu fără să le pese, să vi-i imaginaţi ducându-se, pe front voluntar şi riscându-şi viaţa pentru ţară. Dimpotrivă. Tot ce se întâmplă azi este că cei care aparţin clasei politice se protejează pe ei înşişi. În mod evident, clasa politică de astăzi (şi, din păcate, nu este vorba chiar numai de România, ci această degradare a noţiunii de politician se petrece în toată Europa, cel puţin, dacă nu în toată lumea) pune interesele personale deasupra celor de partid şi ale celor naţionale. În timp ce istoria familiei Brătianu dovedeşte în ce măsură un politician era un om în destinul căruia intra ideea de sacrificiu pentru ţară. Felul în care Ion C. Brătianu i-a spus logodnicei lui: "Ne căsătorim dacă accepţi că eu voi fi dedicat în primul rând ţării şi, după aceea, familiei", este absolut elocvent în acest sens.
Am vrut să subliniez aceste două idei, printre multe alte idei pe care vreau să le reţineţi. O renaştere a României este posibilă în măsura în care este posibilă reîntoarcerea oamenilor politici la acest principiu: a pune interesele ţării înaintea intereselor de partid şi interesele de partid înaintea intereselor personale. Familia Brătianu, care a fost o familie de oameni bogaţi, este, în comparaţie cu marii bogaţi de astăzi, destul de modestă. Celebra reşedinţă de la Florica - legendară şi prin faptul că a fost fieful familiei de-a lungul unui secol şi ceva, şi prin faptul că un mare poet ca Ion Pillat, descendent al Brătienilor, şi-a axat opera în jurul ei - este o fermecătoare casă de ţară, care nu se compară cu marile vile de astăzi. Nu şi-au utilizat funcţiile şi puterea pe care au avut-o pentru a-şi mări propria avere şi propria putere, ci pentru a-şi pune puterea şi averea în slujba ţării.