Sighetu Marmaţiei oferă astăzi puţine atracţii turistului grăbit de oriunde. Capitală de judeţ şi de provincie istorică, evocat cu interes, simpatie şi erudiţie de N. Iorga, la începutul secolului XX, urbea de la marginea nordică a ţării a fost destul de neglijată sub regimul comunist. Ea se redresează în mod evident, de la un timp, graţie inimoşilor edili, ce şi-au asumat, în ultimii ani, o asemenea răspundere. Aspectul urbanistic s-a ameliorat sensibil, cel puţin în zona centrală, ceea ce denotă deopotrivă grijă şi competenţă.
Sub acest unghi, două aşezăminte cu valoare înalt simbolică s-au impus în ultimul timp: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, dublat de un Centru Internaţional de Studii asupra Comunismului, iar în afară de ele, un muzeu dedicat laureatulul Nobel, sigheteanul Elie Wiesel. Sînt cele mai bune atuuri pentru noua vârsta a oraşului, avînd amîndouă ca mesaj instrumentarea memoriei în sens civic, neuitarea suferinţelor produse de comunism şi de fascism, ca mijloc de a preveni noi suferinţe colective.
Memorial Sighet, cum se numeşte pe scurt prima instituţie, creată sub egida Consiliului Europei şi dispunînd anume de resurse specifice, între care şi un buletin poliglot cu acelaşi titlu, este un complex care şi-a aniversat nu demult deceniul de existenţă, atrăgînd şi pe această cale atenţia. Faptul că, aproape în acelaşi timp, Memorialul Durerii şi-a putut anunţa, printr-o nouă peliculă impresionanta reuşita, încheind seria de o sută secvenţe documentare, a pus un accent aparte pe întregul ansamblu comemorativ.
Memorial Sighet are acum, în afară de buletinul omonim [1], o publicaţie periodică (Analele Sighet), ajunsă la o certă notorietate, cîteva serii tematice, nutrite din eforturile mereu reînnoite ale echipei respective (Romulus Rusan, Ioana Boca etc.) şi din colaborarea cu specialişti în istoria imediată, studiul comparat al totalitarismului etc. Din Consiliul ştiinţific al Memorialului fac parte personalităti de prin ordin, între care Vladimir Bukovki, Stéphane Courtois, Dennis Deletant, Helmut Müller-Enbergs, de la Institutul "Gauck" din Berlin, Şerban Papacostea s.a.
Creaţie strîns legată de Academia Civică, cu menirea de a contribui la emergenţa unui nou civism, în acord cu trebuintele timpului nostru, Memorialul Sighet are ca deviză, se poate spune, această reflecţie sesizantă, pusă ca motto în primul tom al Analelor Sighet, sub semnătura Anei Blandiana: "Atunci cînd justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justitie" [2] Regăsim această sentinţă lapidară şi pe frontispiciul închisorii din Sighet, ca un memento pentru oricine vrea să păşească într-un spaţiu al memoriei recuperate.
În acel spaţiu s-au reunit, de-a lungul anilor, personalităţi din diverse domenii afine, oameni politici, literaţi, artişti, alături de supravieţuitori ai represiunii, gata şi ei să mărturisească în favoarea unei depline cunoaşteri a fenomenului concentraţionar. Ana Blandiana şi Romulus Rusan au găsit de fiecare dată resurse pentru a continua munca începută, chiar dacă obstacole se iveau la tot pasul, iar primejdia abandonului o ameninţa mereu.
În cele zece simpozioane organizate între timp, s-au făcut peste o mie de comunicări, s-au organizat mese rotunde, au fost prezentate filme documentare, iar în ultimii ani a funcţionat şi o Şcoală de Vară, cu peste o sută de elevi aduşi, prin concurs, din toată ţara, ca să vadă, să audă, să priceapă mai bine lumea în care au a-şi asuma propriile angajamente faţă de memoria colectivă. Un concurs (finalizat şi sub formă de volum) a avut ca temă România în care aş vrea să trăiesc, iar un altul Cum aş vrea să fie familia mea. "Exerciţiile de speranţă", cum erau definite în mod expres primele texte, se vor prelungi într-un dialog mai articulat pe seama regimului comunist, dialog întreţinut de istorici, oameni de presă, sociologi, literaţi etc., alcătuind la Sighet ceea ce iniţiatorii au numit deja, cu bun temei, Şcoala memoriei. [3]
Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois, Nicolas Wenth, Petruska Sustrova, Anatol Petrencu, între alţii, şi-au legat deja numele de această şcoală. Prezenţa celui dintîi la Sighet, eveniment rarissim, a nutrit şi o carte dintre cele mai semnificative, nu numai pentru istoricul instituţiei, dar şi pentru limpezirea unor chestiuni vitale din epoca noastră. [4]
În această perspectivă, a fost organizată noua ediţie (VI) a Şcolii de Vară, la 7-15 iulie 2003, cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer şi a altor instituţii, rector fiind Stéphane Courtois, unul dintre autorii Cărţii negre a comunismului. Specialişti din tară şi de peste hotare au fost invitaţi să ia parte la program, ideea organizatorilor fiind aceea de a-i pune pe cursanţi în contact cu oameni de specialitate, dar şi cu actori sau martori calificaţi ai timpului respectiv.
Stéphane Courtois însusi a făcut un tur de orizont al epocii, subliniindu-i complexitatea şi caracterul aporetic. Ion Gavrilă Ogoranu, luptător în munţi şi memorialist al rezistenţei, a evocat destine de comilitoni, cu talent şi cu dorinţa de a nu-i lăsa să lunece în uitare. Ion Vianu, medic, s-a ocupat de abuzurile psihiatrice în zonă, cu date privitoare mai ales la spaţiul românesc.
Christian Mititelu, cunoscut ca om de presă radiofonică (BBC), a pus în dezbatere chestiunea informaţiei, atît de importantă în zilele noastre, iar Nestor Rateş, omolog de aceeasi faimă, a evocat impactul Europei Libere în România comunistă. Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu a pus în lumină documente noi privind rezistenţa anticomunistă din zona montană, iar Annie Bentoiu a evocat propria-i experienţă pe linia transformării interioare în recluziune. Şerban Papacostea, istoric reputat şi detinut politic la începutul anilor '50, a scos în evidenţă racilele istoriografiei române sub regimul comunist, reluînd astfel concluzii dintru-un mai vechi studiu: Captive Clio.
Alte prezentări au făcut să se înteleagă mai bine sensul vizitei lui De Gaulle la Bucureşti în mai 1968 (Sanda Stolojan), rezistenţa prin cultură (Aurel Stroe), posibila recidivă a comunismului (Şerban Rădulescu-Zoner), discursul naţional între globalizare şi mondialism (Alexandru Zub), relaţiile anglo-române în perioada comunistă (Dennis Deletant), emigraţia română din Marea Britanie (Armand Gosu), figura lui Iuliu Maniu sub unghi european (Andrei Brezianu), figură de la a cărei moarte în chiar temniţa devenită memorial s-a împlinit tocmai o jumătate de secol. Un motiv în plus să se acorde Memorialului Durerii, evocat de realizatoarea însăşi, Lucia Hossu-Longin, cea mai mare atenţie.
Două secvenţe deosebite au mai avut loc în aceeasi sesiune a Şcolii de Vară. Una s-a referit la Charta 77, revistele samizdat şi universităţile volante (Petruska Sustrova), urmată de o analiză a sistemului coercitiv din Cehoslovacia (Pavel Zaèek). Alta, dedicată Poloniei în epoca Solidarităţii, l-a avut ca protagonist pe Bogdan Lis, actualul preşedinte, dar trebuia să vină Lech Wa³esa însusi, preşedintele de "atunci", care a ţinut să-şi exprime într-o misivă interesul şi simpatia pentru Memorialul Sighet. Ambele secvenţe au suscitat discuţii aprinse, fiindcă ele înlesneau analogii de sistem, extinse şi spre lumea germană (Ulrich Burger, Helmut Müller-Enbergs), însă şi recunoasterea unor deosebiri semnificative. "Destul să ne întrebăm, avea să noteze marginal Ana Blandiana, cum ar fi fost istoria noastră dacă intelectualii şi Biserica, prin absurd, ar fi fost alături de minerii din Valea Jiului în '77 sau alături de muncitorii care au ieşit în stradă la Braşov în '87, ca să ne dăm seama că, din păcate, nu avem suficientă imaginaţie pentru un asemenea demers". [5]
Ce se întîmplă la Sighet de peste un deceniu indică, totuşi, pe lîngă imaginaţia indispensabilă, o tărie de voinţă din care s-ar putea conchide că lecţia poloneză a fost, măcar în parte, asimilată. Închisoarea unde a fost distrusă elita societăţii româneşti, a devenit între timp muzeu şi centru de studii, cu programe ce iradiază deja dincolo de hotarele ţării. De cîţiva ani, ea găzduieşte şi o Şcoală de Vară, pentru liceeni din ultimele clase, arătînd astfel că ştie să valorifice resursele memoriei şi să investească în noile generaţii. "Memorialul a devenit o şcoală a memoriei, un Memorial - şcoală, unic în lume, în acest demers de dirijare a memoriei comunismului spre generaţiile care nu l-au cunoscut" [6]. Este concluzia la care ajunge, evocînd un traseu deloc simplu, preşedinta Academiei Civice, instiţutia în care originează Memorialul şi căreia, neîndoielnic, îi datorăm noi înşine atît de mult.
Avem, astfel, un posibil răspuns la pariul iniţial: "Pînă cînd justiţia nu va reuşi să fie o formă de memorie, nu vom renunţa să facem din memorie o formă de justiţie." [7]
_________________________________________________________
Note:
1 Memorial Sighet Info, Bucuresti, Fundaţia Academia Civică (FAC), 7, 2002.
2. Analele Sighet 1, Memoria ca formă de justiţie, ed. II, FAC, 1995, p. 5.
3 Romulus Rusan (ed.), Şcoala memoriei, FAC, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, 2002.
4. Romulus Rusan (ed.), Bukovski la Sighet, FAC, 2002.
5. Ana Blandiana, Memorialul şcoală, în 22, XIV, 700 (5-11 august 2003), p. 5.
6. Ibidem.
7 Analele Sighet, 1, 1994, p. 336.