Sighetu Marmaţiei merită a fi vizitat. Există numeroase oraşe, mai ales în Transilvania, Maramureş, Banat etc., care reprezintă România descentralizată, adevărata Românie profundă. Există la Sighetu Marmaţiei un festival de poezie care se organizează anual, de prin anii \'70. S-au născut aici câţiva scriitori importanţi, între care şi regretatul prozator Alexandru Ivasiuc, a cărui casă natală e chiar pe traseul de la gară spre centru. Dar mai există la Sighet un obiectiv turistic de tristă faimă: fosta închisoare de deţinuţi politici, transformată în muzeu după revoluţie.
Oraşul e mic, dacă facem abstracţie de suburbiile care sunt întinse peste tot. Pe cele două străzi principale paralele se află cele mai importante aşezăminte: bisericile, şcolile, hotelurile, restaurantele. Închisoarea se găseşte nu departe, pe o stradelă perpendiculară uneia dintre cele două străzi. Acum închisoarea e recondiţionată, e cu totul altceva aici. Pe scurt, e un muzeu, cu numeroase documente care atestă perioada de sălbăticie din anii \'40-50. Abia aici înţelegi, dacă nu ştii cumva, de ce prima stradă, în care nimereşte un străin sosit la gară, se numeşte Iuliu Maniu. Tot aici se află şi o sală dedicată lui Corneliu Coposu, care, împreună cu Ana Blandiana, a contribuit la redeschiderea acestei instituţii de tortură (singura accesibilă vizitatorilor). Nu au fost uitaţi nici basarabenii maltrataţi şi exilaţi, cărora organizatorii le-au pus la dispoziţie suficient spaţiu. Totuşi, închisoarea e altceva acum, e în primul rând un loc de civilizaţie, cu biserică originală, construită sub pământ, în curte, acolo unde deţinuţii erau scoşi la plimbări pentru câteva minute. Doar unele semne mai amintesc de anii când era activă, când oamenii se călcau unii pe alţii, înghesuiţi în camere: să zicem, scările şi pasarela de metal, uşile masive de lemn, ferecate, cu balamale duble etc. E prima întrebare pe care i-o adresez ghidului: "Nu s-a putut să fie lăsată intactă sau măcar pe unele porţiuni?". "Nu", a fost răspunsul prompt. Totul era plin de sânge, jeg şi fecale. Era un miros îngrozitor, ceea ce ar fi făcut vizitele insuportabile." Prin imaginaţie însă, mai poate fi reconstituit câte ceva. De exemplu, zăbrelele de scândură de la geamuri unde, acum, e sticlă. Dacă mai ştii că Sighetu Marmaţiei e şi un pol al frigului din România, imaginea coşmarului devine întreagă. Acum, când scriu aceste rânduri, sunt bolnav şi slăbit ca la orice boală. Fiecare contact cu realitatea dură mi se pare a-mi fi fatal. Chiar mă gândesc, printr-un exerciţiu de sado-mazochism, dacă eram şi eu aruncat iarna, într-o stare în care mă aflu acum, în una din celulele fără sticlă la geam. Aş fi apelat la trădare, denunţ, delaţiune pentru a mă salva? Nu ştiu. Simt numai o modalitate (fericită!) de a fi întemniţat - imaginar - la Sighet şi de a scăpa totuşi cu viaţă şi nepătat, în ciuda sănătăţii mele destul de şubrede.