20 octombrie 2003
Scriu aceste rânduri despre Liceul Şaguna, cum îi spuneam noi toţi şi în anii '70, pe vremea când numele oficial era redus la un insipid "Liceul Nr.1" - dar chiar şi astfel numit, Şaguna era primul intre liceele oraşului! - cu perspectiva a nu mai puţin de 30 de ani de la absolvire, şi de la o distanţă de mii şi mii de kilometri: din Noua Anglie, de lângă Boston.
Zona aceasta, înglobând printre altele statele Connecticut, Massachusetts şi New Hampshire, este renumită în toată lumea pentru liceele particulare de excepţie (Phillips Exeter, Phillips Andover, Milton Academy, Buckingham, Browne and Nichols), şcoli preparatorii care dau un mare număr de studenţi unor universităţi ca Harvard, Yale şi Princeton; licee ai căror fondatori au copiat principiile şi arhitectura faimoaselor şcoli engleze Eton şi Harrow, ducând mai departe o tradiţie care a dat lumii intelectuali şi leaderi celebri.
Mai lipsite de grandoare şi tradiţie, liceele de stat din localităţile suburbane, ca a mea, se remarcă, însă, prin alte calităţi evidente: ele se întind pe mii de metri pătraţi, în mijlocul unor poieni cu verdeaţă, dând fără îndoială impresia de tihnă propice învăţării; laboratoarele lor de ştiinţe naturale şi sălile de computere întrec cu siguranţa dotările majorităţii universităţilor din România; bibliotecile şcolare oferă elevilor mii de volume precum şi acces nelimitat la Internet, noul instrument de căutare, la orice ora a zilei; sălile de spectacol nu sunt mai prejos de cele ale unor teatre de sine-stătătoare, şi găzduiesc piese şi concerte la care toţi membrii comunităţii (chiar şi cei ce nu sunt părinţi de şcolari) participă cu plăcere...
Scriu deci de departe, dintr-o lume la care România de cele mai multe ori visează. Ştiu, pentru că este evident în modul de viaţă al întregii societăţi în care mă aflu, că absolvenţii acestor licee, urmând apoi facultăţi serioase, îşi conduc cariera cu eficienţă şi profesionalism, în profesiuni diverse. Foarte mulţi dintre absolvenţii liceelor, din zona în care trăiesc acum, au ajuns cercetători de vârf şi manageri de renume - la nivel mondial. Au avut şi au mult succes. Nivelul de trai al societăţii o demonstrează în mod clar.
Nu ştiu însă - şi nu pot nici afla - dacă absolvenţii de acum 30 de ani ai acestor licee îşi aduc aminte cu aceeaşi intensitate de ce au însemnat anii de liceu pentru formarea lor, aşa cum îmi aduc eu aminte de anii petrecuţi la Şaguna. Unii probabil da, iar alţii mai puţin. Cunoştinţele pe care le am aici îmi par mult mai ataşate de college-ul lor, de universitate. Mi se pare, din cele auzite până acum şi informaţia este cumva superficiala, că anii de liceu sunt de multe ori asociaţi aici, cel puţin în ultimele decenii, şi, cred, ca urmare a dezvoltării unor noi - şi, sa speram, pasagere - teorii pedagogice, cu dificultăţile adolescenţei. "Ştiţi cum sunt adolescenţii, nu-i interesează nimic, până nu trec de vârsta asta nu se poate sta de vorba cu ei", mi se spune de multe ori de către părinţi ai locului, uneori şi de către profesori. Mulţi elevi, şi chiar părinţi, pun la îndoială validitatea unor cursuri ce nu le transmit cunoştinţe practice imediate, de folos pentru viaţa de zi cu zi. Unii elevi îşi exprimă dubii asupra necesitaţii testelor, susţinând că fiecare are ritmul propriu de învăţăre, deci testul nu poate fi relevant. Destul de rar am avut ocazia să văd, să simt entuziasm pentru o materie, pentru un profesor. De multe ori se afişează masca plictisului sau a suficienţei.
Pe vremea mea, la Şaguna, îmi amintesc că, cel puţin în grupul (mare) din care făceam parte, dificultăţile vârstei păreau a nu exista. Dificultăţile sistemului politic, da, le cunoaştem cu toţii. (Între care culesul forţat al cartofilor, toamna, pare acum o neplăcere minora!).
Când eram elevă la Şaguna existau multe idealuri şi ambiţii: cum să obţinem ultimele apariţii editoriale, la ce librărie se mai găsesc cărţi noi apărute; cine citeşte mai mult: "L-ai citit pe Kafka, pe Andre Gide, pe Camus?" (Doar unii dintre autorii de care îmi amintesc că discutam cu prieteni în liceu); cine ia premii la olimpiadă, cine intră la clasă specială de fizică (aici intrau la fel de multe fete cât şi băieţi, un lucru care în Noua Anglie de multe ori stârneşte mirare - se spune des aici că fetelor le e teama de matematica şi ştiinţe).
Mă întreb adesea cum de am avut norocul să fac parte dintr-un grup în care exista o reală efervescenţă şi dorinţă de a învăţa. Desigur, în primul rând trebuie să mulţumesc atmosferei din casă, curiozităţii stârnite de părinţi la vârsta frageda. Dar apoi, la Şaguna, am avut norocul unor profesori pentru care profesiunea era o vocaţie. Profesori adevăraţi, de cele mai multe ori destul de stricţi, pe care noi elevii, îi respectam, şi a căror apreciere ne-a dat încrederea că vom răzbi prin examene, concursuri de admitere, oriunde. Profesoara de chimie Dora Pârvulescu, care făcea din formulele chimice mici mistere provocatoare; profesorul de fizica Lang, tânăr şi capabil, din păcate prea devreme plecat în Germania. Profesorii de limba şi literatura română Constantin Cuza şi Ion Popescu Topolog, buni dascăli dar în acelaşi timp scriitori şi publicişti, ambii cu umor şi aripi largi pentru cei cu talent literar (între care eu nu mă număram).
Dintre ei toţi, pentru mine, figura marcantă a fost cea a domnului Spiru Hoidas, profesorul de latină. Cu pasul lent, uşor adus de spate, în acei ani dinaintea pensionarii, dar cu privirea iute şi strălucind de entuziasmul celui ce are de împărtăşit structuri de gândire şi înţelepciune clasică unor tineri ce abia încep să se formeze; cu siguranţă unui profesor ce îşi şlefuise metodele de predare până la perfecţiune, care reuşise să sintetizeze întreaga declinare şi întreaga conjugare pe numai doua simple pagini de caiet şi să adauge la reguli concise, exemple: maxime din scrierile autorilor latini; un profesor care, după o carieră de 40 de ani, nu se plictisise de ce avea de spus (nici nu se putea plictisi, căci materialul lui nu se limita la o materie din programa şcolara: când discuta un text latin ajungea până la Flaubert sau Balzac, comparaţiile lui treceau peste secole, în literatură, artă, limbi, pe toate teritoriile din jurul lui Mare Nostrum, în întreg spaţiul grec şi roman).
Domnul Hoidas mi-a schimbat viaţa, la propriu. La sfârşitul clasei a IX-a, alesesem secţia reală, ca toţi cei ce erau buni la matematica şi voiau sa aibă garanţia unei meserii adevărate (atunci \'adevărată\' era meseria de inginer, acum, probabil, mai ales cea de manager). Întâlnindu-mi mama pe stradă, în vara dinaintea clasei a X-a, domnul Hoidas i-a explicat că ar fi o mare pierdere pentru mine să nu îmi dezvolt talentul pentru lingvistica pe care el îl remarcase în orele de latină; că probabil modelul profesional al tatălui meu, inginer pasionat, mă influenţează tacit, dar că el desluşise la mine un interes real pentru limbi străine şi gramatică; nu contează o carieră \'sigură\', contează interesul şi aptitudinea personală, aripi primeşti dacă îţi place ceea ce faci şi dacă afli că poţi face faţă la ce nu e uşor. Mama mi-a transmis recomandarea lui şi părinţii mei au avut înţelepciunea de a mă lăsa să aleg. Şi, cred ca în primul rând din respect pentru acest dascăl convins de aptitudinea mea, am renunţat la secţia reala şi la promisiunea unei cariere \'practice\' şi \'sigure\', dar, ştiu acum precis, neiubite de mine, şi am urmat umanul. La facultate apoi, pentru lucrarea de diploma, am ales un subiect dificil de lingvistica teoretica; nu mulţi se îndreptau spre acel domeniu atunci; la al doilea studiu universitar, la Technische Universitaet München, m-am convins singură că pot urma cursuri de informatică după zece ani de la terminarea secţiei umaniste a liceului Şaguna -- pentru ca luasem foarte des nota maxima la strictul profesor Spiru Hoidas, la latină.
Profesorul Hoidas credea că noi trebuie să învăţăm pentru viaţă, nu pentru note. Şi tocmai de aceea dl. Hoidas era, toţi ştiau, spaima liceului. Faima (sau spaima?) trecuse de pereţii şcolii, dl. Hoidas era un exemplu de severitate în întreg oraşul. Daca nu ştiai, luai trei. Dar nu numai atât: ţi se explica, într-un limbaj cu pilde din istoria romana, ca nu eşti demn să treci clasa dacă nu gândeşti: "Fata dragă, eşti o gâscă! Mai proastă decât o gâscă! Gâştile au salvat Capitoliul!" i-a spus, dânsul, unei colege care nu se descurca cu o traducere simpla la o recapitulare de materie. Chiar eu, una dintre elevele lui preferate, am fost "agresată" cu un dezamăgitor, dar răsunător "Stai jos, trei!" când nu am reuşit sa scandez un vers, după ce alte colege încercaseră, şi dl. Hoidas se întorsese spre mine ca spre o ultima speranţa: "Încearcă tu, Lidia!". (Şi nici eu nu am reuşit, şi după ani de zile încerc încă să găsesc scuza într-o ureche muzicală defectuoasă!)
Tocmai pentru că ştiam că dl. Hoidas cere sa înţelegi, să faci conexiuni, să stăpâneşti o materie grea - gramatica latină este un exerciţiu al minţii, ca matematica -, tocmai pentru că nu făcea compromisuri el preda bine. Ştia că este un profesor adevărat; şi tu trebuia să fii un elev adevărat, adică să fii curios şi să înveţi; tocmai pentru ca nu avea favoritisme nici faţă de elevii preferaţi; tocmai de aceea aprecierea lui ne-a dat încredere.
Încrederea nu se construieşte, cum par a spune teoriile pedagogice moderne, prin laudă şi încurajare lipsite de temei, pentru succese facile. Acele laude se demonetizează la fel de repede ca sunetul cuvintelor ce le-au rostit. Pe când aprecierea unui profesor Hoidas rămâne cu tine peste ani şi mii de kilometri. Rămâne şi încrederea că liceul pe care l-ai urmat a fost o adevărată instituţie de învăţământ, comparabilă cu oricare liceu bun din lume. Dincolo de dotarea laboratoarelor şcolare, dincolo de mărimea sălilor de clasă şi chiar de numărul de computere aflate la dispoziţia elevilor, personalitatea unui liceu este dată de personalitatea dascălilor săi. Personalitatea dascălilor, exigenţa lor faţă de demersul educaţional, se reflectă apoi în elevi şi ceea ce vor crea ei. De departe, de unde sunt, îmi pare că încă Braşovul sta bine: prin proiectele educaţionale ale Fundaţiei Aspera ProEdu , pe care am creat-o pentru a sprijini elevi talentaţi, ştiu că liceenii noştri se confruntă cu brio la concursuri internaţionale cu liceeni din SUA şi din alte ţări, luând premii de vârf chiar şi în domeniul informaticii, unde dotarea tehnică este de mare importanţă. Înseamnă ca exista profesori care pot să îl urmeze pe dl. Spiru Hoidas, profesorul legendar de acum 30 de ani de la Şaguna. Cu exemplul lui în minte, să mergem mai departe...