(extrase din lucrarea Junii Braşoveni şi troiţele lor din Şcheii Braşovului de Vasile Oltean)
Buzduganul Junilor
Nelipsit de la orice procesiune a junilor, buzduganul se identifica cu misiunea majoră a lor, ca organizaţie militară de apărare.
În cele mai vechi timpuri, buzduganul era confecţionat exclusiv din lemn de esenţă tare. La unul din capete avea o proeminenţă sub forma de măciucă, pe care erau placate bucăţi de fier ascuţite, iar mânerul era mult mai lung. Mai târziu, tot din lemn, dar înfăşurat în piele, buzduganul purta la unul din capete o măciucă crestată radiar, cu vârfurile ascuţite, iar în partea opusă avea o bucată de plumb, pentru ca odată cu mărirea greutăţii să se mărească şi eficacitatea. La locul de unire al măciucii şi al plumbului cu lemnul se găseau doua bucăţi din piele crestată, care fluturau în momentul aruncării. Se ştie că în timpul ritualurilor medievale junele primea buzduganul, ca armă rituală în cadrul unui ceremonial care lua o formă dansantă de tip horă, care servea la uciderea ceremonială a animalelor de jertfă. Era o armă arhaică, cunoscută de dacii din Transilvania. A continuat să funcţioneze şi apoi tot ca armă. Folcloristul Gheorhe Pitiş povesteşte că în condiţiile anului 1849 autorităţile maghiare, a doua zi de Paşti, le-au sechestrat Junilor buzduganele pe motivul că sunt arme, şi ca urmare Junii şi-au confecţionat buzdugane din salcie. Voind să le ia şi pe acestea, Junii s-au opus. Când s-au ivit alte arme de lupta, mai perfecţionate (puşca, pistolul) rolul buzduganului s-a diminuat şi în aceste condiţii a scăzut şi în dimensiuni. Acest tip de buzdugan avea o lungime până la 50 cm şi o greutate de peste 3 kilograme. Astfel buzduganul se transformă dintr-o armă individuală, în însemn colectiv al juniei. Şi astăzi, în amintirea vremurilor de luptă, buzduganul este oferit de junele vătaf armaşului mare, acesta, după ce-l aruncă în sus de trei ori, îl oferă armaşului mic, de la acesta buzduganul trece la sutaş şi apoi la fiecare june în parte, fiind aruncat de fiecare membru al junilor în cadrul horei ritualice, desfăşurate într-o solemnitate impresionantă. Chiar şi din rândul privitorilor se pot înscrie pentru aruncarea buzduganului, recompensând plăcerea prin introducerea în "biţcăn" (puşculiţă) a unei sume de bani, benevole.
După Unirea Transilvaniei cu România, buzduganul a fost confecţionat din alamă, mijlocul lui înfăşurat în piele vopsit în tricolor, iar greutatea micşorată la 1 kg, până la 1,5 kilograme.
Din momentul constituirii companiei Junilor Tineri, în fiecare an cele trei şarje (vătaf, armaş mare şi armaş mic) primeau câte un buzdugan, în cadrul unei solemnităţi. Astfel s-a păstrat până astăzi buzduganul ca simbol al şerjelor. După cum afirma Ion Muslea, buzduganul este prezent şi la alte cete de feciori sub diferite forme: măciuca, toporaş, barda, streiatkolben. Cercetătorul Traian Herseni confirmă că "în unele sate, conducătorii cetelor purtau bastonaşe sau chiar bâte mari, ciobăneşti".
Totuşi aruncarea buzduganului peste cracă şi primirea lui este un obicei particular al junilor, nemaîntâlnit în ţară. Cu siguranţă că această practică, folosită azi simbolic, trebuie să fi fost înainte, o întrecere voinicească a feciorilor, o ocazie în care ei îşi puteau arăta dibăcia şi puterea. Şi astăzi ei socotesc o mândrie aruncarea lui cât mai sus şi prinderea lui în mână. În sprijinul acestei ipoteze -de întrecere voinicească - pledează şi informatorul lui G.I. Pitiş, unul din primii cercetători ai obiceiului: "Se zice că mai înainte vreme vătaful şi armaşii erau datori să-l prinză, ca de aceea erau vataf şi armaş", sau că atunci "când arunca buzduganul, câte un fecioru care era logoditu, ori are de gând să se logodească cu vreo fată, atunci să ştie că-şi aude vorbele spuse de cineva din public: aruncă-l mai sus că te vede soacră-ta şi-ţi scade din zestre".
Folcloristul Ion Muşlea (născut în Şcheii Braşovului) găsea similitudini între jocul voinicesc al buzduganului şi alte jocuri care aveau loc la Braşov. În imediata apropiere a Şcheilor, sub Tâmpa, se desfăşurau cu ocazia sărbătorilor, în cadrul breslei saşilor diferite întreceri voiniceşti: "exerciţii cavalereşti" (ritterliche Urbungen) ca: trageri la ţintă cu premii, jocul săbiilor (Schwaritanz), jocul cercului (Reiftanz). Totuşi asemănarea nu poate fi făcută decât asupra caracterului jocurilor - de întrecere, curaj, bărbăţie - conţinutul precum şi desfăşurarea lui fiind total diferit.
Altă semnificaţie ce i s-ar putea acorda ar fi aceea a examinării capacităţii tinerilor care solicitau intrarea în grupul de juni, când trebuiau să-şi arate dibăcia şi puterea. După cum informează acelaşi G. Pitis, la Blagoveştenii şi la Florii, cei care aruncau buzduganul pe Coasta Prundului erau mai ales feciorii care avea de gând "sa se puie cu junii".
Cert este ca buzduganul apare la toate organizaţiile de tineret indo-europene neavând semnificaţie de armă, ci de obiect ritual cu care se făceau jertfele animaliere. Ion Muşlea atrage atenţia că şi conducătorii altor cete de feciori ardelene sau balcanice poartă instrumente asemănătoare.
Astăzi, în hora junilor (ori de câte ori ea se repetă) buzduganul este aruncat de trei ori în sus de către fiecare june, gest ritual de afiliere la comunitatea tinerilor. Este vorba de a pune mâna - cum spunea Al. Surdu - pe unealta sacră a jertfirii şi de a participa astfel la îndeplinirea jertfei Faptul că de fiecare dată, cel ce aruncă buzduganul introduce în "biţcănul"(urna) vătafului bani, confirmă acelaşi adevăr. În trecut, femeile şi copiii nu aveau voie să atingă mâna de buzdugan. El poate fi aruncat şi de ceilalţi privitori (fără a fi juni), cu învoirea vătafului.
Adevărul că buzduganul aparţinea doar şerjelor (iniţial doar vătafului) îl îndreptăţeşte pe Al. Surdu să sublinieze aspectul ritualic al obiceiului. În trecut buzduganul era păstrat tot anul de preot şi înmânat vătafului numai cu ocazia sărbătorilor, de unde aspectul sacru al ritualului.
Surla
"Ieşirea cu surla" în Şcheii Braşovului este legată astăzi de sărbătoarea creştină a Bunei Vestiri (Blagoveşteniile), una din marile sărbători creştine din timpul postului mare, o fereastră spre suita de sărbători creştine, care culminează cu Sfintele Paşti. Cu acest prilej are loc primele întâlniri ale vechilor juni, precum şi înscrierea tinerilor care "se pun cu junii". Nu întâmplător când ieşeau cu surla pe Coasta Prundului cântau între alte cântece şi pe cel dedicat sărbătorii creştine: "În ziua de Blagoveşte/ Tot ţiganu mâncă peşte/ Iar Voivodu celu mare/ N-are peşte de gustare".
Ne îngăduim să redăm din mărturiile unui bun fiu al Şcheiului, valoros etnograf şi folclorist Gheorghe Pitiş, cum se desfăşurau evenimentele pe vremea sa (cu un secol în urmă), respectându-i farmecul limbajului său, dar ortografia actuală: "Trecuse de amiazi; lumea ospătată şi veselă părea totuşi că aşteaptă ceva şi trecând în sus sau în jos pe vreuna din uliţele de Pe Tocile, ai fi putut auzi pe câte cineva întrebând: "au trecutu?", ori "n-au mai ieşitu?". Apoi ai fi auzit strigăte de: "iacătă-i, veniţi de-i vedeţi", chemându-şi fiecare pe ai săi din casă, ca să vie să-i vadă. În acelaşi timp ai fi putut vedea în mijlocul cutărei sau cutărei curţi vreo babă sau vreun bătrân cu ochii stinşi şi plini de lacrimi şi gârboviţi de ani, stând cu faţa spre Coastă, apoi făcându-şi cruce şi zicând cu glas apăsat: "Mulţumescu-Ţi Ţie Doamne că m-ai învrednicit să mai aud odată sfânta surlă!"...
După ce ajung la Cruce (pe Coasa prundului), surlaşul le cântă din cimpoi şi feciorii joacă hora şi aruncă buzduganul şi după ce joacă cât joacă, se pornesc pe drumul de pe Vârful Coastei, ce duce în partea cealaltă la Chetriş şi acolo iar joacă şi aruncă buzduganul şi de acolo iar se întorc la Cruce şi cătră sară se scoboară de vale. Dacă vremea e bună, merge şi lume cu feciorii şi lumea se duce cu mâncare: cu peşte prăjit în ulei şi cu vin ori cu rachiu şi îşi întinde masa prin grădini pe iarbă. Dacă vremea nu e bună, de ploauă ori ninge, feciorii, de dus tot se duc, măcar de s-ar duce doi-trei cu surlaşul... ".
Surla este un instrument de suflat, asemănător unei trompete mai mici, având lungimea de 35 cm şi diametrul de 11,5 cm, fiind prevăzută cu şase găuri pentru digitaţie. Partea pe care se sufla are o aşa numită "fufază", compusă din două lame din piele legate cu aţă. Pe ea este aplicată o rotiţă, marcând locul până unde aceasta este introdusă în gură pentru suflat. După tradiţie, doar junii tineri deţin surla, (deşi cu câteva decenii în urmă o deţineau şi Junii Bătrâni) aceasta fiind "scoasă între Chetri" în 25 martie a fiecărui an, adică de Bunavestire, obiceiul având şi un caracter de bunăvestire a unui an nou.
Acest instrument arhaic, cunoscut de bătrâni ca "sfânta surlă" emite nişte sunete curioase, pe care numai surlaşul le poate intona, oarecum nearmonioase, pe un ton monoton şi strident totodată, melosul fiind transmis din generaţie în generaţie numai de surlaş, care preda ştafeta doar atunci când simte că nu mai este în stare să "iese Între Chetri". Nu se face multă propagandă în jurul acestui episod şi ca dovadă "Intre Chetri" însoţesc surlaşul doar o parte din Junii Tineri şi rareori din rândul celorlalte grupuri, care îi aşteaptă pe la troiţele lor. Astăzi ieşirea cu surla este aproape nesesizată de către populaţia Şcheiului şi total necunoscută de braşoveni.
Procesiunea ieşirii cu surla păstrează acelaşi calendar din bătrâni. În ziua de Blagoveştenii (25 martie), după ce ies din biserică, junii tineri îmbrăcau hainele de june (azi nu), în jurul amiezii, se duc la vătaf, apoi trec pe la cele trei şerji, încolonaţi câte doi, lor alăturându-li-se cei ce voiau "să se pună cu junii" în acest an. Fac un popas în Piaţa Prundului (azi Piaţa Unirii), unde "trag din surlă", de obicei de trei ori, unul şi acelaşi cântec sacru şi arhaic, apoi pornesc către Podul Creţului, pentru a urca pe Coasta Prundului. La troiţa de aici sunt aşteptaţi de alţi juni tineri sau din alte grupuri. Se întinde masă (în special peşte prăjit, fiind dezlegare de peşte de Bunăvestire), "rachie", "rozol" sau "şpârlă", cum spun şcheinii tăriilor.
Steagurile
Fiecare grup de juni alege în fiecare an un stegar, care păstrează cu mare responsabilitate steagul, tot timpul anului, având obligaţia de a defila cu acesta atât în marea procesiune de la Pietrile lui Solomon, în prima duminică după Paşti, cât şi cu alte prilejuri (maialuri, parastasele junilor sau ieşirea la horă).
După aprecierea lui Al. Surdu steagul era un element esenţial al vechilor organizaţii de juni indo-europene, am zice noi, tribale. El era un semn totemic (dragonul) sau reprezenta o reproducere a lui pe steagurile obişnuite.
În Şchei, steagurile Junilor purtau alături de tricolor şi multe alte scene sugestive, legate de semnificaţia populară a obiceiului, sau împrumutate din istoria medievală simbolică. Majoritatea steagurile aveau pe o parte chipul voievodului Mihai Viteazul, iar pe cealaltă imaginea unui june care aparţinea grupului. Faptul că era scos doar în duminica Tomei (în vechime în miercurea Paştilor), îl face pe Al. Surdu să-i ofere calitatea de drapel care să fie purtat doar la manifestări de amploare. Totuşi el este scos şi cu alte prilejuri, tot festive, de către junii Tineri. Steagul celorlalte grupuri scos doar în duminica (miercurea) amintită are mai mult semnificaţia steagurilor de nuntă folosit în satele din Transilvania sau al căluşarilor din vechime.
În Şchei se păstrează legenda conform căreia la Crucea Muşicoiului este îngropat un steag foarte scump, care le poartă românilor din Şchei noroc. Faptul îi pare cercetătorului Al. Surdu că este semnificativ şi corespunde vechiului obicei de a îngropa steagul, pe care îl practicau şi căluşarii. Tot legendar s-a păstrat ideea că şcheienii deţineau un steag de la Mihai Viteazul, pe care îl foloseau la diferite manifestări. În 1916 steagul este predat festiv armatei române, care a defilat cu el până la Iaşi, însoţit de numeroşi braşoveni. Păstrat apoi în fondul Astrei, steagul a dispărut în condiţii misterioase, după cum ne mărturiseşte Candid Muşlea
Hora Junilor
Aşa cum am arătat, fiecare zi a manifestărilor Junilor începe sau sfârşeşte cu o horă. Astăzi, hora atrage atenţia şi curiozitatea miilor de participanţi la sărbătoarea de la Pietrile lui Solomon prin specificul ei - este neîncheiată şi se joacă spre stânga - şi prin tradiţionalitatea cu care a fost păstrată şi transmisă din generaţie în generaţie. Feciorii (fără fete) se prind de mâini formând un semicerc. În frunte se află cele trei serje (vătaful, armaşul mare şi armaşul mic). Mai întâi, vătaful, lăsându-i pălăria în mâinile armaşului mare iese în faţă şi aruncă buzduganul cât poate de sus, încercând să-l prindă în mână în poziţie orizontală. Apoi reintră în horă, dar la capătul celălalt, astfel încât, după ce armaşul mare, armaşul mic, stegarul, sutaşul şi apoi toţi junii au aruncat buzduganul de câte trei ori, formaţia să-şi reia poziţia de la început.
În tot timpul horei se păstrează o tăcere totală, impusă de o sobrietate a junilor, auzindu-se doar sunetul muzicii. Hora nu se dansează pentru distracţie, ci mai curând are aspectul unei despărţiri de cei dragi, coloana de juni depărtându-se încet, încet de la locul iniţial, spre stânga. De fiecare dată, după ce junele aruncă buzduganul, înainte de a se reîncadra în horă, introduce în "biţcăn" o sumă, pe care o crede el de cuviinţă, în semn de mulţumire pentru că o s-a oferit prilejul să arunce buzduganul.
După aprecierea lui Al. Surdu întreaga desfăşurare a horei dovedeşte caracterul ei evident ritual. Este vorba de riturile de trecere de la grupul tinerilor iniţiaţi la grupul junilor (al bărbaţilor necăsătoriţi, dar de vârsta căsătoriei).
Atunci când se joacă hora fără a se arunca buzduganul, pot participa la joc şi alte persoane. Melodia intonată de surlă, cimpoi şi lăutari (în cele mai multe cazuri numai de lăutari) este tărăgănată, sunând straniu şi impresionând profund.
Întrebaţi despre aspectul neîncheiat al horei, junii răspund acelaşi lucru: "este liber să se completeze şi de alţii". Totuşi este lesne de înţeles că hora are aspectul unei plecări la luptă, prin înaintarea cu paşi mărunţi (trei paşi înainte, doi înapoi). Hora aduce mult cu cea prezentată de Coşbuc în "Nunta Zamfirei":
"Trei paşi la stânga linişor
Şi alţii trei la dreapta lor
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună-n cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor".
Prin forma ei de manifestare, hora trimite privitorul de astăzi în timpurile arhaice, când acest obicei cu siguranţă reprezenta momentul de constituire a societăţii secrete, sau pornirea la luptă. Nu întâmplător ceremonialul horei ca şi aruncarea buzduganului este repetat în fiecare loc, primind astfel o semnificaţie mitică. Gesturile rituale implică transferul de sacru dinspre etnogeneză spre executanţi, implicit spre privitori.
Îngroparea vătafului
Un obicei, pe cât de neaşteptat, pe atât de semnificativ pentru a recunoaşte caracterul îndepărtat istoric, de factură tribală, "Îngroparea vătafului" păstrează şi azi un caracter ocult, marea masă a braşovenilor nici măcar nu-l cunosc. Au existat ani în care nici nu a fost practicat sau sunt ani mulţi ani de când unele grupuri nu-l practică. De obicei acest ceremonial se făcea la sfârşitul unor petreceri ale junilor (de obicei în joia Paştilor). În ce constă ceremonialul: Vătaful este legat pe o scară fedeleş, pe care se pune un strai gros sau o pătură, purtat de patru juni, în timp ce alţi doi se maschează, unul în popă, altul în dascăl cântăreţ (element preluat evident în epoca creştină), câţiva bocesc în cântece pocite, prin care imită bocete autentice parodiind textele bisericeşti. Nu lipseşte nici talanga, ca la un ceremonial de înmormântare. Dus pe străzile Scheiului, pe unde s-a umblat în lunea Paştilor după oua roşii, cu opriri la cârciumi. Dacă plouă îl mai aşează şi sub streşina casei să-l ude, spunând "că-l înmoaie, c-a fost cam aspru". Către zorii zilei ajung aproape de Crucea Muşicoiului, la Podul Dracului, (căruia popular îi mai zic "La chioşătoare"), fiind aruncat (ca fiul de domn în ţepii furcii) în fundul văii (azi fără apă). Până nu promitea o cantitate de băutură respectabilă nu era scos din groapă. Au fost situaţii în care nu s-au înţeles, motiv pentru care, în semn de protest junii îl aşezau cu scară cu tot, legat, pe poarta casei lui sau chiar în locuri publice (într-un an sprijinit de zidul Bisericii Negre).
Evident că acest episod mortuar este un ritual închinat zeului vegetaţiei, element care în obiceiul junilor capătă înţelesuri adânci. Plecarea cu vătaful "mort" de la Valea Dracului, ne face să ne gândim la obiceiul geţilor, care înainte de a pleca la luptă îşi stropeau faţa cu apă luată din Dunăre.
La popoarele primitive aceste aspecte rituale amintesc în aparenţă de uciderea şi moartea fictivă - după cum apreciază Al. Surdu - şi în acest caz ar fi vorba de moartea rituală a tânărului şi naşterea războinicului, dar pentru că este plasat ceremonialul la sfârşitul calendarului ritualicesc, nu semnifică decât moartea. În cazul acesta trebuie pus în legătură cu "împuşcarea" măscăriciului la crucea Muşicoiului. Acest obicei se producea după unele din mese luate sărbătoreşte la vătaf sau unul din armaşi. Ceremonialul avea o conotaţie "tragică", întrucât măscăriciul "împuşcat" este regretat de toţi junii, care se despărţeau pentru totdeauna de acest personaj.
Deşi acest obicei al "Îngropării vătafului" este practicat sporadic azi, unii junii codindu-se să se mai supună acestor "traumatisme medievale", mărturiile funcţionalităţii lui din vremuri străvechi, confirmă prezenţa în Şcheii Braşovului a unei vieţi spirituale deosebit de bogate, care i-a menţinut pe şcheieni uniţi în jurul tradiţiilor moştenite de la străbuni.
Privit astăzi în toata splendoarea lui, descătuşat de orice interdicţie autoritară, jocul Junilor poartă în iureşul lui ceva din poezia originara a mitologiei, din care au venit. Aceasta voluptoasă uitare de sine, această contopire cu dansul purificator, ca şi la căluşari, semnifică nu numai o descătuşare a omului de vitregia naturii, de iarna ce le-a amorţit simţurile, dar şi o eliberare de sub tirania somnului. Ca şi la geto-daci, jocul se organizează în taină, la loc ferit, în mijlocul naturii renăscute primăvara, în decorul căreia se făcea legământul - la Pietrele lui Solomon, loc recunoscut ca cetate geto-dacică, amintit de toponimele "capul satului"( de la extremitatea sudică a Şcheiului), de la latinescul "fossatum", sau "la bisericuce", toponim, care mărturiseşte centrul aşezării rurale de la Pietrele lui Solomon.
Aruncarea în ţol.
Ca şi "căţaua"," îngroparea vătafului", "împuşcarea mutului(măscăriciului)", acest obicei al "aruncării în ţol" nu are un calendar foarte bine stabilit sau respectat. De obicei, Joia luminată, după amiază, junii se adunau la vătaf, apoi mergeau Sub Tâmpa, unde petreceau cu plăcinte, pentru ca seara să facă petrecere la armaşul mic sau la vătaf. După petrecere, ca o distracţie, fiecare june era "aruncat în ţol". În ce consta? Mai mulţi juni (până la 10) ţineau capetele unei cerge ("ţol") şi fiecare june era aruncat de trei ori în sus la o înălţime impresionantă, uneori - dacă-l aruncau în interiorul unei şuri - "îl da de grindă". Al Surdu găseşte similitudini între acest joc al junilor şi practicile rituale nord-indo-europene, fiind considerat un ritual tipic de iniţiere, de aruncare în altă lume.
Nu putem să nu facem asociere şi cu ceea ce se întâmpla la toate popoarele antice, unde jocul de iniţiere era condiţia ca tânărul să intre în organizaţia de luptă şi avea o conotaţie războinică, plină de duritate şi dramatism, căreia tânărul i se supunea cu stoicism, iar în caz contrar suporta consecinţele, care adeseori erau comune cu moartea.
Cu siguranţă că la origini obiceiul presupunea posibilitatea călătoriei în lumea de dincolo, privilegiu de care se bucurau cei iniţiaţi în tainele vieţii şi ale morţii. Împlinind această ritualitate sacră junii marcau astfel o potenţă dobândită în urma trecerii printr-o perioadă de iniţiere. Mutată în cotidian, alături de celelalte ritualuri, aruncarea în ţol păstrează elemente semnificative, pe care le oferă contemplativ şi celorlalţi membrii ai colectivităţii.
Căţaua junilor
Între multe ritualuri, care amintesc de îndepărtata epocă precreştină, tribală, se păstrează în Obiceiul Junilor din Şchei şi "Căţeaua", un joc burlesc, căruia i se spunea şi "piperul", pe care îl practicau Junii Tineri până nu de mult, dar în ultimi ani este cam uitat. Cei mai mulţi l-au considerat un joc distractiv, căruia nu i se putea omite aspectul tribal, dat de ocultismul lui. El se petrecea în vremile vechi, noaptea, în casa vătafului, când Junii se dezbrăcau până la brâu şi se băteau cu ciomegele. Cei care întârziau dezbrăcarea erau "ciomăgiţi" bine. Ritualul nu înceta până când unul din juni (de obicei vătaful sau una din şerje) nu striga: "Măi, a venit căţeaua de la moară!".
După aprecierea lui Al Surdu, termenul de "căţea" este un totem şi se suprapune perfect personajului animalier, care la început, în perioada dacică, era "lup". Era un dans ritual legat de retragerea personajului mascat, (a solomonarului) în peştera sa subterană; era legat de omorârea sau "îngroparea" ulterioară a boriţei sau a căţelei (masca de lup) şi chiar legată de îngroparea vătafului. Însuşi ritualul dansului la căţea confirmă un dans mascat, care şi-a pierdut din elementele iniţiale multe amănunte. Dezbrăcatul rapid era legat de lepădarea măştii şi a veşmintelor în care junii erau travestiţi. Se ştie că şi la "îngroparea vătafului" junii purtau o mască (se "buiau" pe faţă). Faptul că în timpul ritualului se scoteau în curte sau pe stradă paiele pe care dormiseră şi li se dădea foc, ne face să ne gândim la practica tribală, în care şolomonarii îşi aruncau în foc măştile şi blănurile, în care au fost travestiţi.
Cu siguranţă, ritualul "căţelei", confirmată pe deplin în Obiceiul Junilor, este un argument privind vechimea populaţiei de pe meleagurile Şcheiului, acesta fiind o reminiscenţă a vechilor rituri de iniţiere, evocând, prin forma de manifestare, rezistenţa la suferinţa fizică.