Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Ţăranului Român

Fragment din Prima poveste (textul pregătit pentru presă la inaugurarea oficială din 1993)


Horia Bernea

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Strămoşii celebri sunt o povară. Strămoşii Muzeului Ţăranului Român se confundă cu pionierii muzeului românesc. În 1830, maiorul D.Pappazoglu începe să-şi compună colecţia de "antichităţi şi rarităţi" pe care, după Unire, în 1860, o prezintă publicului în "ermitajul" din grădina casei sale din Mahalaua Dobroteasa. Colecţia cuprinde şi obiecte de artă ţărănească. În 1868, când Odobescu înfiinţează Muzeul Naţional de Antichităţi, admite între relicvele altor timpuri şi altor neamuri mărturii ale satului vechi românesc. Un destin norocos face ca piesele ţărăneşti din cele două colecţii să se întâlnească în secţia de port naţional "şi alte textile" care ia fiinţă în Muzeul Naţional la 1875.

În 1875 Titu Maiorescu, în calitate de Ministru al Cultelor, decide înfiinţarea unei secţii de artă populară la Muzeul de Antichităţi. Dispoziţia ministrului nu se aplică. În schimb, după un timp, documentul este expus într-o sală a muzeului, înrămat, pe perete. Merită să fie observat faptul că nici măcar Alexandru Odobescu nu se implică în realizarea unei colecţii de obiecte ţărăneşti, deşi în 1867 este cel care prezintă în Expoziţia de la Paris ceramică românească alături de ceramică romană. S-a dovedit zadarnic spiritul anticipativ al lui Titu Maiorescu, societatea românească, în ultimele decenii ale secolului trecut, nu atinsese gradul de maturitate în care apare necesitatea unui muzeu de etnografie.

După un sfert de secol, istoria este reluată. La iniţiativa lui C. Arion se înfiinţează un Muzeu de Artă Naţională. Sub direcţia lui Th. Speranţia ia fiinţă o colecţie modestă de păpuşi îmbrăcate ţărăneşte. Realizarea este sub aşteptări. La numai un an, în 1901, Spiru Haret atribuie muzeului rolul de bază de documentare şi sursă de inspiraţie pentru elevii Şcolii de Artă Naţională. În regim de urgenţă trebuie să se alcătuiască o colecţie. Nucleul colecţiei se presupune că vor fi obiectele cu care România fusese prezentă la Expoziţia universală de la Paris în anul precedent. Este binecunoscut impulsul pe care expoziţiile universale l-au dat muzeelor etnografice din ţările europene. În cazul pe care îl avem în vedere impulsul a fost nul, obiectele s-au rătăcit! La conducerea muzeului urmează doi directori lipsiţi de calităţile pe care le pretinde realizarea unei mari ctitorii muzeale. Este vorba de pictorii I. Alpar-Paraschivescu şi Ipolit Strîmbulescu. Spiru Haret spera în deschiderea muzeului în toamna lui 1903 în localul Şcolii profesionale de fete nr.3 din Şos. Kiseleff. Minunea nu se întâmplă. Abia la 1 octombrie 1906 se înfiinţează un Muzeu etnografic, de artă naţională, artă decorativă şi industrială, instituţie autonomă, subvenţionată de Casa Artelor. Clădirea este în aripa stângă a fostei Monetării, la care se adaugă două săli noi. Directorul numit prin decret regal este Alexandru Tzigara-Samurcaş, primul Român posesor al titlului de doctor în istoria artei conferit de o universitate europeană (Munchen, 1896). Numele muzeului se simplifică în curând: Muzeu de Etnografie şi Artă Naţională. În 1912 apare o nouă modificare, care va dura până în 1944: Muzeul de Artă Naţională Carol I.

După doi ani de la constituire, muzeul ocupă patru săli care conţin 4330 "numere" şi 840 obiecte împrumutate. Depozitul este alcătuit din dublete şi "obiecte necesare pentru studii speciale". Muzeul este împărţit în două secţiuni, etnografică şi eclesiastică. Artă populară şi artă religioasă. Subdiviziunile cele mai importante ale secţiei etnografice sunt textilele, lemnul şi ceramica. Samurcaş înşiră cu voluptate numele lucrurilor: zăvelci, pestelce, brăciri, ceapse, tulbene, chindee, ghebe, ipingele, cioareci, cosoroabe, ştenapi, cruci, troiţe, cauce, răboaje, lacăte, sucale, garniţe, fedeleşuri, talere, blide şi multe altele. În colecţii mai există obiecte de metal, pielărie şi ouă încondeiate. Mândria supremă este casa lui Antonie Mogoş din Ceauru, Gorj, remontată şi instalată în muzeu chiar de către autorul ei. Samurcaş cerea separarea obiectelor de cult creştine din Muzeul de antichităţi de idolii egipteni şi inscripţiile greco-romane, ca şi includerea grabnică a artei religioase în "muzeul neamului românesc". Imagina chiar "o sală boltită în care să se ridice o catapeteasmă întocmai ca într-o biserică".

În "anul Mântuirei 1912" se pune piatra fundamentală a noului edificiu, Muzeul de Artă Naţională Carol I. Actul fondator semnat de Carol I se zideşte în temelia clădirii, în locul fostei Monetării şi a palatului Mavrogheni. Sunt prezenţi regina Elisabeta, principele Ferdinand şi principesa Maria, principele Carol, înalţi demnitari. A fost anul de glorie, urmat de campania balcanică, de primul război mondial, de criza economică interbelică. Proiectul arhitectonic al lui N. Ghica-Budeşti nu poate fi susţinut financiar. În 1930 Samurcaş publică Tragedia Muzeului de Artă Naţională, o pledoarie întemeiată pe succesele muzeului la expoziţiile din Berlin, Amsterdam şi Roma. Privirile autorităţilor trebuie să se îndrepte "înspre colosul părăsit de la Şosea, al cărui trup mutilat între cele două aripi ciuruite imploră atenţia postbelicilor...". Pentru Samurcaş, muzeul era "templu", "şcoală" şi "casă a neamului", teritoriu de luptă pentru desăvârşirea unui proiect grandios.
În 1931 se reface aripa de sud a muzeului şi se reamenajează pe o suprafaţă de 480 m.p. cele trei secţii: ceramică, lemn, textile. Expoziţia va dura până în 1939.

În 1941 se încheie construcţia muzeului, care se redeschide în 1951 sub numele Muzeul Naţional de Artă Populară. În 1953 colecţiile se mută în clădirea din Calea Victoriei nr. 107, unde va funcţiona Muzeul de Artă Populară al R.S.R. Din 1948, Al. Tzigara-Samurcaş este pensionat. Îi urmează la direcţie T.Voinescu, Francisc Şirato şi Tancred Bănăţeanu. Noul muzeu, timp de trei decenii, duce o valoroasă campanie de îmbogăţire a colecţiei.
Rezumând, Al. Tzigara-Samurcaş conduce Muzeul de Artă Naţională patruzeci şi doi de ani. În timpul directoratului său, comparabil ca durată cu domnia lui Ştefan cel Mare, el:
- compune o colecţie ce reprezintă un autentic act de întemeiere naţională (încă din primii ani achiziţionează obiecte din toate zonele locuite de români: Transilvania, Basarabia, ţările balcanice), fiecare din piesele colecţiei dispunând de o riguroasă documentaţie, surprinzător de riguroasă pentru începutul de secol;
- construieşte un edificiu special pentru muzeu, realizat după planurile arhitectului Ghika-Budeşti, unul dintre cele mai importante monumente în stil neo-românesc din Bucureşti;
- realizează 12 expoziţii în principalele capitale ale Europei, unde valoarea obiectelor şi calitatea muzeografiei sunt remarcate de oameni importanţi de muzeu din epocă, de pildă A.Varagnac şi G.H. Riviére;
- scrie un număr impresionant de studii şi articole care pun în evidenţă atât formaţia lui de istoric de artă, cât şi viziunea muzeografică modernă, aflată în avangarda europeană; multe dintre tezele sale rămân valabile după zeci de ani de la scrierea lor.






0 comentarii

Spacer Spacer