Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Ţăranului Român

Ţăranul ca stare de spirit


Costion Nicolescu

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru noi a fi ţăran este mai degrabă o stare de spirit decât una socială. în acest sens, cei mai mulţi dintre domnitorii şi boierii noştri (aristocraţia, deci!) aveau o evidentă şi definitorie componentă ţărănească. Altceva sunt curţile noastre domneşti. Cetăţile, conacele, culele, decât palatele, castelele, manoirele altor teritorii. Acelaşi lucru se poate afirma despre armată şi despre Biserică... Cea mai mare parte a intelectualilor noştri de seamă au, structural, ceva de ţăran (şi nu elementul genealogic îl avem în vedere, în primul rând), de aici trăgându-şi, în general, vigoarea şi fertilitatea. De aceea, cunoaşterea ţăranului este principala cunoaştere de sine a românilor, ca neam, iar vorbirea despre ţăran este principala vorbire despre sine. ţăranul român nu este nici mai bun, nici mai rău decât este omul altor etnii. Dar el este, normal, într-un fel anume. El are o identitate, o personalitate care-l distinge şi îl înfrăţeşte eu ceilalţi, în egală măsură. Despre această identitate ţărănească-naţională, îşi propune să vorbească Muzeul ţăranului Român. Accentuând spiritualitatea însăşi, iar nu, în primul rând, produsele ei. Muzeul ţăranului Român, ca muzeu de antropologie spirituală, constituie, în cea mai nobilă şi mai adecvată accepţie a cuvântului, un muzeu naţional.

Horia Bernea atrage atenţia că muzeul prezintă nu portretul ţăranului, ci icoana lui. în această afirmaţie credem că se găseşte cheia înţelegerii prezentului discurs muzeal. A face icoana ţăranului presupune sfinţenia lui, precum şi totala lui transparenţă spre Dumnezeu, văzut în lumina dreptei credinţe. în acest fel muzeul devine spaţiu de liniştire, de trecere dincolo, de pregătire, de contact, de comunicare, de activă aducere aminte, de "decolare". Cui se adresează muzeul? Dacă el este construit ca o icoană, pe cine ar putea respinge icoana? Nici măcar pe cei care o resping.

Crucea este "oul lui Columb" al acestei expuneri. Trebuia găsit obiectul fizic şi metafizic, în acelaşi timp, care să ordoneze şi să structureze discursul muzeului. Crucea a acţionat asemenea unui pol generos orientând prin liniile sale de forţă obiectele, ajutându-le să se articuleze într-un ansamblu coerent, grăitor. Crucea compune atât spaţiul fizic exterior cât şi pe cel spiritual interior, fiind indispensabilă fiecăruia. Departe de a fi un simplu semn simbolic, ea este un element constitutiv.

Fiecare sală, gândită pe temeiul unui anumit ipostas al Crucii, este marcată de o emblemă constând dintr-o furcă şi un ou de Paşti. Sunt puse în evidenţă cele două momente "cruciale" ale istoriei umanităţii, fiecare cu importanţă absolută şi pentru fiecare din noi. Mai întâi căderea - izgonirea din rai (in iconografia creştină, Eva este înfăţişată, după cădere, torcând - mai târziu, Maica Domnului, la fel, la Buna-Vestire) şi învierea (nimbul lui Hristos la înviere - mandorla, are forma unui ou, ciocnirea ouălor la Paşti semnifică sfărâmarea porţilor iadului de către Hristos, ieşirea la o noua viaţă, de la cea embrionară, la cea deplină).

Fiecare obiect mărturiseşte ceva, are glasul său anume, distinct. Totodată tinde, are potenţial capacitatea să intre într-o relaţie, într-un dialog cu obiectele învecinate, cu mediul însuşi în care se află. Dar una este relaţia funcţională şi organică din casa ţăranului, alta cea sistematică şi lipsită de viaţă din depozit (un fel de peşteră a lui Ali Baba, lipsită, însă, de farmecul dezordinii) şi, în fine, alta, aceea (de dorit şi aici împlinită) paradisiacă din "expunere". Sunt etaje diferite, cu forţă de comunicare diferită. Este o trecere de la destinaţie la destin şi, în fine, la destin eshatologie. Asupra relaţiei dintre obiecte şi a mediului adecvat acesteia au stăruit cei care au construit, în actuală formulă, Muzeul ţăranului Român.

Obiectele sunt dezbrăcate de calitatea lor mortificatoare de "obiecte de muzeu" şi devin... elementele unei convorbiri cu noi. între caracterul lor epic şi cel liric, este găsit un mai mare echilibru (echilibru neînsemnând egalitate!). Obiectele comunică iar comunicarea înseamnă viaţă. Vorbirea ţăranului către noi este filtrată, nuanţată, subliniată prin vorbirea intelectualului despre el, despre ţăran. Muzeul este desăvârşit în acele locuri în care rezonanţa intelectualului cu ţăranul este deplină, atunci când ţăranul este înţeles "în duh şi adevăr" şi, totodată, în duhul lui şi în adevărul lui. Reciproca e şi ea valabilă.

Spune părintele Stăniloaie (un ţăran!): "Nimeni nu trebuie să-şi închipuie că munca pe care o face este scop în sine, ci ea are menirea să înfrumuseţeze firea (...) şi, pe rând, să-i deschidă ochii asupra rânduirilor înţelepte aşezate de Dumnezeu în toate" (Teologia morală ortodoxă, vol. III pag.280).

Şi cine, parcurgând muzeul, nu va realiza că frumuseţea celor făcute de ţăran ne vine dintr-o frumuseţe a firii pe care obiectele năzuiesc să o păstreze şi la care ar dori să trimită? Pentru ţăran, elementul artistic este adaos, se adaugă totdeauna lucrului său temeinic făcut (în spiritul Evangheliei: "Căutaţi mai întâi împărăţia Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" - Luca 12, 31). Chiar obiectele cele mai puţin "împodobite" sau cele utilitare (o roată de moară), mai puţin prezente acum, au în însăşi construcţia lor "aspră" o frumuseţe pregnantă, apropiindu-se adesea incredibil de arta modernă.

Anonimatul ţăranului nu este, sau este numai aparent impersonal, el ţinând, desigur, de o stare de smerenie. Noi nu ştim cel mai adesea numele celui care a făcut un obiect sau altul, dar el este prezent acolo, afirmându-se ca un creator autentic. ţăranul nu este expus, deci, global, prin reprezentanţi abstracţi, obţinuţi prin reducţie dintr-o masă amorfă şi anonimă, ci ca o sumă orchestrată de persoane bine conturate. Mai tot ce vedem ţine de o artă înaltă, evidenţiind o cultură pe măsură. Fiecare obiect este rezultatul unui autentic act de creaţie. De aici provine şi surpriza pe care o încercăm cu fiecare din aceste obiecte, uimirea noastră continuă.

De altfel, autorii expunerii au ţinut să prezinte şi câteva chipuri concrete de ţărani, fie cele ale unora din puternica zonă a Mărginimii Sibiului, fie cele emblematice de ţărani, călugări sau călugări-ţărani, cum au fost Picu Procopie Pătruţ din Sălişte sau părintele Paisie de la Sihăstria, doi din sfinţii încă necanonizaţi ai românilor.

Felul în care muzeul a fost conceput şi aranjat are ceva ce ţine de liturgic. Trimite la liturghie şi o sprijină. De aici, poate, la mulţi o sfială de a vorbi prea mult despre el, o delicateţe în a desfolia sensurile şi semnificaţiile. Ceva îţi spune că eşti poate mai câştigat dacă păstrezi integral atât micile taine ale unei alcătuiri sau a alteia, cât şi taina cea mare a întregului muzeu. Realizezi că oricât s-ar explica muzeul, el rămâne, în zonele cele mai reunite, dincolo de aceste explicaţii. Ceea ce transmite el este aburul unei lumi, sublimarea ei.

întreaga echipă care s-a străduit a face posibilă redeschiderea muzeului, a lucrat asemenea unei bune orchestre. Au fost şi concert-maistru şi şefi de partidă şi instrumentişti (tot felul de partide), au fost şi solişti (vezi Sala Száthmáry)... Dar mai ales a fost un dirijor care a ştiut să-i facă pe toţi să interpreteze unitar "textul" ales. Pentru că asta face în ultimă instanţă Muzeul ţăranului Român, ne propune o interpretare în care "textul" - ţăranul este nu numai respectat, dar şi înţeles în structura lui intimă şi "spus" ca atare. Acelaşi lucru îl afirmă dl. Bernea când mărturiseşte că a lucrat la facerea muzeu-lui ca un ţăran, adică cu o libertate absolută, neîngrădită decât de buna-credinţă şi de bunul gust.

Ne-am întrebat ce anume va stărui cu precădere asupra vizitatorului la ieşirea din muzeu. Forţa de creaţie a ţăranului? Mesajul crucii? Discursul muzeal inedit? Se pare însă că muzeul acesta nu poate fi privit şi receptat secvenţial. Fără a nega calitatea artistică şi informativă a fiecărui exponat în parte, nici pe aceea formativă a fiecăruia din "mesajele" transmise, ceea ce persistă în final, după ce ai parcurs întregul traseu este senzaţia de a fi fost acasă, de a fi intrat într-un "normal" (care, astăzi, şi-a pierdut, în bună măsură, acest caracter, devenind "excepţional"). Ai o bună stare interioară de trezie şi de curăţie pe care ai dori să o păstrezi. Este ca şi când ai ieşi de la un concert bun şi, chiar dacă nu cunoşti partitura, simfonia îţi umblă prin cap, urmărindu-te încă mult timp. Din fericire, aici, la Muzeul ţăranu-lui Român poţi să te întorci şi simţi nevoia să te întorci nu numai ca să revezi ci şi ca să retrăieşti! Dacă muzeul este construit ca o icoană, el este tâmpla subţire şi zvâcnind, membrana diafană dintre noi şi Noi, a cărei vibraţie chemând ţi-e vital necesară. Chiar dacă astăzi icoana ţăranului este, foarte probabil, una care lăcrimează. Poate fi un astfel de muzeu contestat? într-un fel, da! Dar numai afirmându-l, adică continuându-l, depăşindu-l, acceptându-i exemplul. El devine în mod cert un model. Un model nu de copiat, ci de asimilat. Modul de trăire şi de gândire se cere valorificat. Şi, deschiderea lui recuperatoare nu numai a unei istorii dar şi a duhului adunat în ea. Ce va fi la sfârşitul laudelor fără de sfârşit (binemeritate, de altfel) cu care a fost gratulat muzeul? La un moment dat ele vor deveni secundare. Nimeni nu se gândeşte să laude prea mult marile muzee ale lumii, dar în jurul lor se iscă nesfârşite şi interesante discuţii. Problematica lor devine centrul altor inepuizabile gânduri şi creaţii. Ele devin funcţie de reper, structurează spiritual spaţiul cultural al unei lumi. Indiferent de cât o realizează unii sau alţii, redeschiderea Muzeului ţăranului Român reprezintă, în mod real, un eveniment de importanţă naţională. Căci este muzeul acesta un fel de act de identitate al neamului nostru, mărturisind despre obârşia şi structura noastră spirituală în sublimarea ei cea mai miraculoasă. Şi, cum noi credem că ţăranul este mai degrabă o stare de spirit decât una socială, el se va insinua în fiinţa noastră nepieritor, până la sfârşitul veacurilor şi dincolo de ele.

Ajunşi aici, poate ar trebui să ne întrebăm asupra raportului nostru actual cu ţăranul din noi. Pentru a-l realiza, e bine să venim şi să revenim, din când în când, la Muzeul ţăranului Român ea la noi acasă.




0 comentarii

Spacer Spacer