Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Ţăranului Român

Masă rotundă: Horia Bernea, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Pr. C. Coman


Costion Nicolescu

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Toate textele cuprinse în acest grupaj ne-au fost puse la dispoziţie de domnul Costion Nicolescu, ele apărând, în ultimii ani, în diverse publicaţii ale Muzeului.


în februarie 1990, a fost redeschis, sub titulatura de Muzeul ţăranului Român, vechiul muzeu de artă populară, înfiinţat de Al. Tzigara Samurcaş, în 1906. Muzeul a purtat în decursul istoriei sale destul de zbuciumate, diferite denumiri, toate în legătură cu "arta naţională" sau "arta populară". Aceasta din urmă face pentru prima dată referinţă directă la autorul discret şi nevăzut al acestei arte. Numele cel nou nu este dat fără o anume motivaţie. Care ar fi ea ? Ce îşi propune, în plus, Muzeul ţăranului Român faţă de un muzeu de artă populară clasic, obişnuit ?

Redeschiderea acestui muzeu a fost o formă de recuperare.

Andrei Pleşu: Redeschiderea acestui muzeu a avut motivaţii multiple. Mai întâi nevoia de a reaşeza în fiinţa lui legitimă muzeul pentru care se construise această clădire; în primul moment a fost deci o formă de recuperare. Cu atât mai urgentă cu cât aceasta însemna desfiinţarea Muzeului Partidului Comunist, care se instalase în spaţiul acesta prin uzurpare. Deci era o recuperare şi, în acelaşi timp, un fel de a curăţi locul, un fel de a readuce o atmosferă normală şi un fel de a gândi normal într-un spaţiu plin de sechele. Horia Bernea a apărut ca o soluţie optimă de director din punctul meu de vedere şi al multor altora. îmi aduc aminte că foarte insistent a fost Dan Hăulică. Numirea lui a fost rezultatul unei bune cunoaşteri, nu doar a pictorului pe care-l ştia toată lumea, ci şi a omului. Eu ştiam de mult ce sensibilităţi aparte şi ce competenţe avea el în problema ambianţei şi a culturii ţărăneşti tradiţionale. îi cunoşteam, de asemenea, colecţia de diapozitive, unul din cele mai interesante depozite de imagini din aceasta sferă care cred că există în România, în afara instituţiilor specializate, în plus exista în familia Bernea o tradiţie de contact cu acest tip de cultură; nu aveam cum să nu mă gândesc la Ernest Bernea care fusese unul din cei mai activi cercetători în echipa lui Gusti. Existau, deci, o mulţime de argumente, ca să nu mai vorbim de un anumit tip de gust, de o anumită intuiţie a originarului pe care eu îl percepeam în tot ceea ce făcea Horia Bernea. Toate acestea au dus la o decizie care atunci mi s-a părut extrem de firească şi acum, că a trecut timpul şi am văzut ce a ieşit din ea, mi se pare fericită. Este adevărat, îmi aduc aminte că a fost o discuţie despre numele muzeului, au fost mai multe variante, în primul moment mi s-a părut cam "tare" expresia asta (Muzeul ţăranului Român), pentru că la noi cuvântul acesta, în ultimii 50 de ani, şi-a pierdut sobrietatea, şi-a pierdut conturul lui curat şi clasic. Dar pe urmă am simţit că va constitui un binom perfect cu Muzeul Satului. Aveam, pe de o parte, muzeul personajului care a produs acest univers şi, pe de altă parte, un muzeu al obiectelor care ies din mâna acestuia. Amândouă mi s-au părut că ar constitui o perfectă complementaritate şi că pot colabora pentru refacerea unui anumit tip de atitudine fată de civilizaţia noastră tradiţională.


Este normal să existe un muzeu naţional de antropologie.

Horia Bernea: în orice caz eu nu mi-am programat să schimb profilul muzeului, să modific atitudinea, să zicem, muzeografică. Acesta este un lucru care a rezultat în mod firesc. Au trecut câteva decenii de la moartea lui Tzigara Samurcaş - 41 de ani. Muzeul de Artă Populară nu a dispărut în neant, cum se crede, ci a fost desfiinţat în 1978, de fapt unit cu Muzeul Satului, de către Elena Ceauşescu. Acest muzeu a supravieţuit în planul achiziţiilor... Lucrul a continuat în Palatul Ştirbei, de pe Calea Victoriei, cum ştiţi. Dar au trecut totuşi nişte ani şi în momentul reînfiinţării am avut dezavantaje enorme datorită faptului că trebuia să desfiinţăm Muzeul Partidului Comunist Român într-un mod civilizat. Am avut şi avantajul faptului că o luam de la zero. Deci, toate problemele trebuiau repuse în mod clar. Ideea de artă populară, care de altfel există, e un concept cel puţin desuet pentru un subiect de muzeu. Este normal să existe un muzeu naţional de antropologie. Este cazul ca o ţară ce se mândreşte atât de mult cu singura civilizaţie care o poate apăra efectiv în ochii Europei (cu toate că şi această imagine începe să se mai nuanţeze!), să aibă în capitala ei un muzeu de antropologie, un muzeu naţional care să se ocupe de ce a fost, de ce este acest om tradiţional şi totodată să fie mărturie pentru viitorime. Un reper fundamental pentru oricine va încerca să priceapă şi să înţeleagă această naţie.

Gabriel Liiceanu: Simt datoria de a preciza intenţia Muzeului ţăranului Român, deosebirea faţă de Muzeul Satu-lui. Foarte multă lume îşi pune întrebarea prin ce diferă în fond un muzeu al ţăranului faţă de un muzeu al satului. De ce era nevoie de un spaţiu al expunerii distinct când, de fapt, locuirea este specifică unui anumit tip antropologic. în clipa în care ai un muzeu al satului, al locuinţei ţăranului, ai implicit ţăranul prezent. Eu am senzaţia că în cazul lui Horia Bernea a intervenit un soi de disperare, aceea că trebuie refă-cută pe lângă muzicalitatea pură a obiectului, care este doar o urmă că ar putea să existe un spaţiu al expunerii în care contactul cu personajul central - în speţă cu ţăranul - poate să fie reînviată. Am impresia că efortul de disperare de care vorbeam constă în reproducerea unei tipologii, a unei structuri psihice aparte si, mai ales, a unui sistem de credinţă care poate fi perceput mai greu în cadrul unei simple rânduiri de locuinţe din diferite regiuni ale ţării. Adică, pare să se fi concentrat în Muzeul ţăranului un suflet, ceva mult mai viu decât simplul vestigiu care frizează mai degrabă arheologicul. Eu însumi mi-am pus întrebarea de multe ori, i-am pus-o şi lui Horia Bernea şi aş simţi nevoia să-l întreb încă o dată, profitând de această discuţie, dacă vorbind de antropolgie nu are în vedere în primul rând salvarea unui tip uman care poate fi prezentat într-o priză mai directă, care stă până la urmă la baza tuturor civilizaţiilor lumii şi care în orice caz constituie la ora actuală singura trăsătură de unire a Europei. Se vorbeşte atât de mult acum de integrarea în Europa, mă întreb dacă această integrare nu trebuie să trimită la nişte temeiuri adânci, şi dacă unul dintre aceste temeiuri adânci n-ar fi oare în univer-salitatea de tip uman pe care o reprezintă ţăranul? Asta vine în primul plan, această universalitate a civilizaţiei ţăranului european, sau a unui specific al nostru? Pentru că, vorbind de disperare, aveam în vedere un anumit raport dramatic pe care el îl percepe între o degradare a tipului uman actual al societăţii noastre şi căutarea oarecum nostalgică a ceva care a însemnat o integralitate, o autenticitate, un sistem unitar de credinţă, de gânduri din care locuinţa nu putea prinde decât o parte.


Cred că cel mai uşor se poate uni Europa pe temeiurile omului tradiţional.

H. B.: Am mai discutat asta. Cred că cel mai uşor se poate uni Europa pe temeiurile omului tradiţional. Mi se pare mult mai apropiat de un ţăran de aici, în ceea ce este profund uman şi profund civilizaţiei sale, unul din Spania sau din sudul Franţei, decât burghezul sau orăşanul de la 1800, care era mult mai tributar unor habitusuri şi unor concepţii de viaţă locale. Asta e sigur. Nu vreau să fac ca Pârvan, care exalta excesiv ideea celtică, dar gândiţi-vă că pe vremea celţilor se circula aşa de mult, încât te trimitea la plimbare vreo 20 de ani din Anglia sau din Franţa să vii şi până aici în România. Era o circulaţie enormă la nivelul acesta tribal, prestatal. Nu mai vorbim de lumea păstoritului, circulaţia între Corsica, Italia de Nord, Pirinei şi Iran era un lucru de care nu suntem noi conştienţi. N-ar fi de explicat apropierile acestea extraordinare? începând cu faza precreştină, în momentul când nu putem vorbi încă de Europa, au existat aceste apropieri mai mult decât ne putem noi imagina. Sigur că toate lucrurile acestea s-au păstrat, mai ales într-un loc ca acesta al nostru. De aceea am spus că omul tradiţional de aici este poate cel mai interesant, pentru că este la confluenţă pe o multitudine de straturi istorice, aproape de negăsit în altă parte într-o măsură atât de mare.

G. L.: Muzeul ţăranului Român e, atunci, un gest doar al memoriei sau este şi un gest de combativitate?

Pr. C.Coman: Provocare într-un fel anume!

G. L.: Un gest polemic către prezent.

H. B.: Este, de ce să nu recunosc că este. Când văd în ce hal am ajuns, sigur că da.

Pr. C. C.: Eu, ca preot şi teolog, am reflectat la prezenţa unui muzeu al ţăranu-lui şi, mai ales, la ceea ce reprezintă ţăranul în ipostasul în care este adus aici. îl văd ca pe o provocare pozitivă adresată spre lumea oraşului, în general, şi spre lumea culturală, în special. Aş propune în această direcţie o paralelă între ceea ce reprezintă spiritualitatea satului şi ceea ce reprezintă spiritualitatea noastră de astăzi pe care o blamaţi într-un fel. Ar fi de discutat în termenii întâlnirii şi ai dialogului dintre autentic-adevărat şi rătăcire-falsitate. Privind cineva curăţia ţăranului care este înfăţişat aici, trebuie să accepte pecetea inconfundabilă a credinţei creştine, foarte bine delimitate, care este definită de cruce. Crucea însumează şi învierea. Crucea şi învierea în egală măsură definesc spaţiul ortodox. Eu cred că într-un moment în care asaltul Europei este evident, mai ales prin promovarea pluriconfesionalismului şi avalanşa sincretismului, discursul acestui muzeu - şi mi-ar fi drag să fie receptat în această direcţie - este şi o provocare în direcţia adevărului. Dacă îl receptăm numai ca o mărturie a unui sistem de viaţă, o mărturie a unei vieţi oarecare, într-un spaţiu oarecare (adică l-am văzut, mi-a plăcut, am plecat!), nu cred că mergem până la capăt. Aşa cum nu mergem până la capăt trecând pe lângă o biserică şi neobservând-o sau observând-o cu uşurătate. Ea este o provocare, nu putem trece pe lângă o biserică, pe lângă o cruce, fiind, în acelaşi timp, conştienţi şi căutători ai adevărului, şi să nu ducem gândul până la capăt. Altfel suntem vinovaţi! Provocarea creştină, la ora asta, ne face responsabili, nu la modul general, ci foarte concret.


Trebuie să existe o bucurie...

H. B.: Eu consider că am dus lucrul acesta până la limita maximă posibilă, am ajuns până la pragul la care a spune mai mult duce la o pierdere de coerenţă. Adică ceea ce am spus, am vrut să spun, mai ales, subliminal, întâi trebuie să existe o bucurie, omul trebuie să fie prins (acum încep să intru în domeniul muzeografic) dar pentru ca să existe bucurie pentru el, trebuie ca eu să mă fi simţit foarte bine când am făcut acest muzeu. Dacă nu-l facem cu o anumită bucurie, dacă nu avem noi această bucurie, nu se poate transmite bucurie, e limpede. Dar trebuie să revin la două lucruri: unul este că nu s-a lămurit deloc problema diferenţei faţă de Muzeul Satului, ceea ce mi se pare cel puţin ciudat. Uneori chiar oameni cultivaţi mai văd o suprapunere. Sigur că se ocupă de aceeaşi lume: dar felul în care se apropie de ea este atât de fundamental deosebit, încât nu-mi pot explica cum se mai poate pune problema. Ce se întâmplă la Muzeul Satului este un fel de porţiune, de felie din tipul nostru de recuperare. Noi am vizat, în orice caz, totalitatea, şi anume individul care a făcut-o. După aceea, diferă modul de prezentare. Acolo este vorba de reconstituirea unei gospodării ţărăneşti, un şir de reconstituiri, deci un sat mare al României, un muzeu în aer liber foarte important, mai ales că la ora asta satul dispare. Poate nu era aşa de important în '30, dar acum este important. Ceea ce vrem noi să refacem, ceea ce ne-am propus aici, în muzeu, diferă de un muzeu "tradiţional", de acum 30-40 de ani! Metoda acestui muzeu este mult mai subtilă. Este un lucru exersat îndelung şi atunci, rezultatul poartă de multe ori pecetea libertăţii şi chiar a întâmplătorului într-o măsură în care poate deruta, mai ales, pe un om de specialitate. Noi nu redăm chipul ţăranului în sensul literal al cuvântului. Noi nu arătăm aici ţăranul ci obiectele produse de el. Deci a spune că este vorba de o atitudine prea serenă faţă de ţăran, sau poate, paseistă... este o foarte mare greşeală. Noi aici nu prezentăm ţărani, ci noi tratăm obiectele produse de ţărani - şi aceste obiecte puse în tensiune, în relaţie între ele, creează această senzaţie de serenitate, senzaţie pe care o dă, bineînţeles, orice civilizaţie rotundă.

G. L.: "Obiectele produse de ţăran" - acesta nu este un argument suficient al diferenţei, pentru că o să ţi se spună că şi Muzeul Satului există prin optica obiectelor produse de ţăran.


Un studiu pentru un muzeu al viitorului
H. B.
: Dar obiectele puse într-un muzeu al satului, oricare de pe lumea asta, sunt puse în situaţia lor reală. Se încearcă reconstituirea, amplasarea şi relaţionarea lor cât mai aproape de realitate. Este un act mimetic, este o dioramă. Or aici sunt puse într-o situaţie dublă. Este un obiect muzeificat, deci falsificat, un obiect colec-ţionat, care rămâne mărturie, dacă vrei, prin el însuşi chiar scos din contextul respectiv al civilizaţiei căreia îi servea. Iar noi îl punem într-un nou context. Cum facem noi ca acest obiect să redevină activ? Nu în situaţia lui originară cum încearcă Muzeul Satului sau orice alt muzeu. Deci îl punem în raporturi noi, îl provocăm să spună ceea ce altfel nu spu-ne, pentru că el este un obicei mort la ora asta. Şi atunci, de aici, vin toate aceste încercări, tot acest compendiu de moduri de prezentare care ar putea constitui un studiu pentru un muzeu al viitorului.

G. L.: Atunci, totuşi, rămâne întrebarea: cum poţi să prezinţi un obicei într-un context nou fără să-l faci actual sau să-l revitalizezi?

A. P.: Aşa cum a făcut el! îmi aduc aminte de o vorbă a lui Vianu care spunea că există trei feluri de savanţi: unii care ştiu obiecte, unii care ştiu cărţi şi alţii care ştiu oameni. Putem folosi vorba aceasta ca să facem încă o distincţie posibilă între tipul de muzeu obişnuit în care intră şi Muzeul Satului şi acest tip de muzeu. Primul este un muzeu foarte util (şi eu nu fac aici ierarhii, fac o tipologie), este făcut de oameni care ştiu obiecte şi cărţi. Aici accentul cade pe faptul de a şti oameni, adică pe intuiţia unui anumit tip uman şi pe efortul nu numai de a-l defini dar, eventual, şi aici e provocarea de care vorbea părintele Coman, de a-l repotenţa, de a-l reinventa, de a-i da din nou o şansă de existenţă, măcar ca model dacă nu ca personaj cotidian.

G. L.: Atunci, nu-i vorba de muzeul unui tip uman care are drept axă a vieţii lui credinţa?

A. P.: Sigur!

G. L.: Asta este provocarea muzeului în forma lui actuală.

H. B.: Eu am spus, la început chiar, că acest muzeu al ţăranului are în mijloc chipul ţăranului pentru că vorbind de chip m-am gândit la icoană. Nu propun, nu fac un muzeu cu portrete de ţărani.

A. P.: Da. aici intră în discuţie o altă problemă şi probabil că mulţi specialişti, etnografi, etnologi ş.a.m.d., vor avea, în timp, reacţii destul de rezervate sau chiar critice la ceea ce se întâmplă aici, în acest muzeu. Am deja ecouri şi cred că şi tu ai avut. Sunt două feluri de a înţelege etnolo-gia, şi, în general, două feluri de a înţelege muzeologia. Ca să definim ce este specific acestei instituţii ar trebui să vorbim puţin despre asta.

G. L.: Despre tipul de muzeu.


Un muzeu care prin el însuşi constituie o polemică cu ideea de muzeu

A. P.
: Da, despre riscul acestui experiment care se face. "Experimentul" e unul din conceptele cheie ale modernităţii, însă aici capătă un sens mai curând ciudat. De obicei, experimentezi ceva nou, aici se experimentează ceva vechi, o trăire care a fost experienţă de viaţă cândva şi nu mai este sau este pe cale de a dispărea şi ar trebui refortificată. Etnografia în general (sau interesul ştiinţific pentru culturile populare) trăieşte din două motivaţii: una de tip ştiinţific, implicând obiectivitate, studiu clasificator, oameni care se duc în faţa obiectului făcând efortul să fie cât mai puţin angajaţi faţă de el şi să se aplece asupra lui cu metodologii de ultimă oră, în planul cantităţii, al recuperării, procedura aceasta poate aduce importante beneficii, excluzând însă comuniunea empatică cu obiectul. Alt tip de abordare ţine de sensibilitate la pitoresc. Adică la "hazul" civilizaţiei săteşti. Este disponibilitatea citadinului pentru un obiect exotic. Aici, în acest muzeu, se face efortul de a depăşi pitorescul şi acela care, plimbându-se prin acest muzeu, are impresia că el este decorativ, are o percepţie greşită şi simplificatoare. Aici se iese şi din pitoresc şi din glacialitatea metodologiilor şi obiectivitătii ştiinţifice. Este un muzeu care prin el însuşi constituie o polemică cu ideea de muzeu. Este miza acestei instituţii: să faci un muzeu nemuzeal, să faci etnografie dincolo de metodologiile academice, fără să pierzi rigoarea şi intuiţia precisă a obiectului. Dar este extrem de dificil şi este un mare curaj să-ţi asumi aşa ceva. Eu cred că în câmpul muzeologiei şi etnografiei de azi era o mare nevoie de aer proaspăt de acest tip şi atunci cred că ceea ce se întâmplă aici este un eveniment cu un posibil ecou şi dincolo de aspectul lui local. De altfel, ştiu că a fost aici directorul de la Luvru care este, fără îndoială, un savant de tip tradiţional academic, dar care, totuşi, a fost extrem de impresionat de noutatea specifică a acestui muzeu şi a dorit să ştie din câte am înţeles care sunt "principiile" acestei aventuri. Sigur că există nişte principii, dar sentimentul meu este că întâi există aici trăirea şi intuiţia obiectului şi că principiile sunt recuperate post-factum, dintr-o nevoie de a articula, de a transforma în discurs ceea ce s-a născut ca trăire nemijlocita, ca experienţă.

Pr. C. C.: Aflând că, la redeschiderea muzeului, prima expoziţie, "Crucea", vrea să aducă în prim plan spiritualitatea ţărănească şi creştină, am avut o rezervă sau nişte temeri, în sensul că noi am trăit, ca oameni ai bisericii, în toată perioada aceasta politică şi culturală a timpului, în mod evident, o ofensivă împotriva spiritualităţii creştine. Se salvau obiectele creştine ca mărturii ale unei lumi apuse.

A. P.: Iertaţi-mă că vă întrerup, s-ar putea simplifica lucrurile în modul următor, diferenţa între Muzeul Satului şi Muzeul ţăranului Român este că Muzeul Satului a fost posibil şi înainte vreme, în timp ce acest Muzeu al ţăranului n-ar fi fost posibil.

Pr. C. C.: Exact! în direcţia aceasta, aş vrea să aduc discuţia: cum nu a fost posibil un astfel de muzeu al satului decât cu raţiunea că el reprezenta o lume trecută (pentru că în general un muzeu ne propune o lume trecută). Am impresia că în muzeul dvs. nu se propune o lume trecută ci o lume în pericol, asupra căreia vreţi să atrageţi atenţia, ca atare, printr-un gest de disperare.

H. B.: Cuvântul disperare mi se pare un pic exagerat. Am avut momente de disperare pe parcursul anilor, văzând cum se dărâmau atâtea lucruri, cum s-a dărâmat Văcăreştiul, nu? Vreau să precizez două-trei lucruri, în primul rând, eu am certitudinea că acei ţărani se scoală de acolo de pe masă. Or părea ei morţi, dar nu-s chiar morţi. ăsta este adevărul! Nici eu nu ştiu în ce fel se va întâmpla acest lucru, dar îl simt ca pe un fenomen. Este adevărat că eu am avut avantajul de a trăi la ţară când eram mic şi cred că spiritualitatea ţărănească este un lucru care nu se poate pierde total. Atât de enorm este de lucrat ca să faci să dispară ultimele urme ale acestei vieţuiri, încât este foarte greu de crezut că ele pot dispărea vreodată. Aici la noi se naşte un nou tip de muzeu. Acest muzeu cu tot ce-i va urma - acum este doar un sfert din muzeu - va fi mereu un muzeu în stare născândă. Dacă va ajunge vreodată, cât de cât, un muzeu formalizat, în momentul acela voi pleca, nu mă mai interesează. Dacă facem o metodă din asta, din ceea ce am făcut acum, atunci nu e nimic interesant. Pentru asta îţi trebuie însă o foarte mare forţa, forţă care ştim noi de unde vine...

G. L.: Este răspândită o confuzie care poate să apară în mintea multora dintre vizitatorii acestui loc. în fond, nu cred că Horia Bernea ne propune să redevenim ţărani. Vorbeam de acest gest polemic şi, într-un fel, provocator. Despre ce este vorba? Eu cred că a prezentat, în fond, o lume care este centrată în ea însăşi, nu? Deci o lume care-şi este suficientă, o lume care nu trăieşte prin raportare la un model extern. El nu spune să redevenim această lume cu tot ce înseamnă (trecut sau, de ce nu, apus), ci, pur şi simplu, ne propune să ne recentrăm într-o lume contemporană, deci să ne găsim o axă şi să reuşim să trăim coerent într-un univers propriu, nu într-unul care trăieşte prin distanţa dintre model şi imitarea lui. Repet, nu e vorba de o invitaţie de a redeveni ţărani, ci e o invitaţie de a descoperi o lume care îşi are temeiul în ea însăşi. Că această lume care îşi are temeiul în ea înşişi, ar putea fi refăcută pe temeiul credinţei - în cazul autorului acestui muzeu, Horia Bernea, acesta pare un lucru evident.


O lume care acceptă să trăiască într-o foarte coerentă şi senină dependenţă

A. P.
: Totuşi aş formula altfel ceea ce spui, fiind în fond de acord cu tine. Specificul acestui tip de lume este tocmai că nu-şi are temeiul în ea însăşi. Ea este integral organizată prin raportare la un temei care, fără a-i fi exterior în sens spaţial, este distinct de ea şi are o funcţie iradiantă şi ordonatoare. E o lume care nu îşi este suficientă, nu este o lume centrată asupra ei însăşi, centripetă şi egolatră. Este o lume care acceptă să trăiască într-o foarte coerentă şi senină dependenţă; faţă de un principiu superior care-i este premiza. în vreme ce lumile de tip modern sunt lumi care trăiesc în euforia suficienţei lor.

G. L.: Deci, asta ai vrut să spui, că nu imită un alt model uman ?

H. B.: Vorbeam de acest muzeu născând... iată că punctele de vedere s-au apropiat, că începe să se definească ceva. Ai spus "într-o senină dependenţă, cu o foarte mare rigoare"; de fapt ideea de dependenţă, în general, aduce un sens puţin peiorativ.

A. P.: Aşa a ajuns, da.


Spiritualitatea ţărănească este o imagine a spiritualităţii ortodoxe

Pr. C. C.
: Imaginea lumii cum ne apare aici în muzeu este aceea pe care o propune teologia ortodoxă. Dacă vreţi în tensiune cu teologia occidentală care a produs o civilizaţie ce ne ameninţă şi noi toţi devenim astăzi, până la urmă, mai mult sau mai puţin, occidentali. Eu cred, însă, în spiritualitatea ţărănească aşa cum este prezentată aici. Avem o imagine a spiritualităţii ortodoxe pe care, din păcate, teologia noastră academică a cam pierdut-o. Ea este singura salvatoare, fiindcă reuşeşte să exprime centrarea într-o realitate exterioară ei însăşi. Ea reuşeşte să nu se amestece panteist cu această "realitate" ci să o păstreze foarte aproape, dar, în acelaşi timp, şi foarte distinctă. Acest muzeu al ţăranului ne propune o viaţă centrată în Hristos aşa cum îl percepe spiritul ortodox şi nu altfel.

H.B.: Am avut satisfacţia, şi sper să nu mă înşel, că se percepe foarte bine un lucru pe care noi l-am făcut, dar care nu speram că va fi prea lesne perceptibil, şi anume un tip nou de muzeografie. Ne-am ales un fel de lucru foarte apropiat felului în care lucra ţăranul, felului de acţiune al ţăranului. Aş putea spune foarte liber, graţios de liber, în nişte cadre foarte precise. Acesta a fost tipul de lucra. Din acest motiv, muzeul pare foarte liber, dar să ştiţi că este fructul unei cunoaşteri destul de serioase a zonei. Astfel ne-am putut permite să plasăm obiecte ţărăneşti într-un spaţiu de catacombă romană sau de biserică coptă - deci să universalizăm. Obiectele acestea aparţin unui cadru mult mai amplu. Ne putem permite să le expunem astfel pentru că le vedem, efectiv, ca fiind din aceeaşi lume şi ne simţim foarte acasă lucrând aşa. în momentul în care nu mai există crispare, se poate face aceasta.
Noi facem o muzeologie mărturisitoare.

Pr. C. C.: Aici este vorba de o anumită spiritualitate foarte bine circumscrisă.

H.B.: Sigur că este bine circumscrisă, pentru că este cea de dinaintea schismei, îmi pare rău acum, domnului Liiceanu n-o să-i placă, am fost şi am văzul cele 4-5 straturi de la Chartres şi ultima biserică, cea de jos, este exact ca cea de la Piaţa Unirii. Ce să fac, eu mă rezum la formă.

G. L.: Eu mă bucur foarte mult că ultimul strat de la Chartres este la fel cu biserica de la noi.

H.B.: Noi eram uniţi, nu spuneam că şi în vremea celţilor eram uniţi? Unitatea Europei trebuie căutată îndărăt, iar nu făcută acum pe baze administrative.

Pr. C. C.: Trebuie să receptăm provocarea civilizaţiei noastre tradiţionale foarte serios, fiindcă, aşa cum spunea dl. Pleşu, nu este una care ne propune numai o porţiune de exotic.

A. P.: Mi-ai spus, Gabriel, la deschiderea Muzeului, că ai fost foarte marcat de acele écriteau-uri răspândite prin muzeu.


Un tip de înţelepciune pe care o ating, rareori, filosofii...

G. L.: Aceasta ţine mai degrabă de segmentul discuţiei noastre în care am vorbit despre regândirea conceptului de muzeu. Acum ne mutăm în alt spaţiu şi nu ştiu de ce l-am ocoli, fiindcă este o performanţă, în muzeul acesta, la nivelul estetic. Am purtat discuţii mereu privind acoperirea unui conţinut al trăirilor şi existenţa unui sistem organic. în afară de asta, se vede aici forţa artistului; nu este întâmplă-tor faptul că autorul acestui muzeu nu este muzeograf sau etnolog, ci este pictor. Deci, are o libertate a gestului specifică creatorului care este capabil să integreze, să evite locul comun. Printre primele impresii pe care le-am avut a fost această evitare stupefiantă a locului comun. în orice muzeu în care intri eşti obişnuit să vezi pentru fiecare obiect o trimitere de tip catalog, descrierea exactă, "cruce din secolul..." etc. Aici nu se întâlneşte aşa ceva. Dacă vrei, le găseşti într-un catalog al muzeului, în schimb întâlneşti un comentariu viu, comentariul spiritului celui care a gândit muzeul ca pe o mare operă de artă. Écriteau-urile sunt impresionante şi ele aparţin lui Horia Bernea, după câte mi-am dat seama. Ceea ce spune el despre cruce, despre însăşi ideea de muzeu, despre fereastră, despre raporturile care pot exista, în care intră obiectele între ele, întotdeauna trimise la un aspect existenţial este de o noutate şi de o profunzime tulburătoare. Eu am apropiat câteva din aceste écriteau-uri de tipul de înţelepciune pe care o ating, rareori, filosofii. Heidegger, de pildă, cu care am avut mai mult de a face ca gânditor şi care este unul din puţinii gânditori care au simţit nevoia să spargă zidul infernal al abstracţiei şi să se apropie mereu de conţinutul viu care trebuie să ne dirijeze gândirea. El s-ar fi recunoscut cu o plăcere enormă într-o propoziţie de acest gen. "Când două beţe se fac cruce, se întâmplă un lucru extraordinar, ia naştere un semn cu resurse inepuizabile, mereu nou, care este încărcat cu ceva mai mult decât însumarea datelor fizice ale obiectelor care intră în intersecţie". Nu ştiu dacă Horia Bernea ştie, dar această propoziţie este la origine heideggeriană. La fel: "Dumnezeu iubeşte ceea ce este fragil, plăpând, slab - nu iubeşte ceea ce este tare, puternic, de pildă piatra". Ce înseamnă fragil în cazul unui excurs muzeal? Un mod de expunere ş.a.m.d. Ceea ce este fascinant, trecând prin sălile acestui muzeu, este ideea de vitalitate, de adevăr al vieţii, de spirit viu; nimic dogmatic până la urmă. Fiindcă muzeul are o teză.


Occidentul ne imită

H. B.
: Am văzut cruci, am pictat prapori, sunt născut de ziua Crucii, de curând am găsit un desen de-al meu de la cinci ani, ce reprezenta un covor cu cruci - nu mă gândesc la predestinare. Dar ceva există. Aş vrea să nu rămână un lucru neclar, după ce s-a discutat, aici, atât. Gabriel Liiceanu a arătat foarte bine faptul că cel care face muzeul este un artist, un pictor. Cum încearcă şi francezii acum. Ne imită. Occidentul "ne imită" şi dacă sunt invitat la Paris să vorbesc despre muzeu, nu sunt invitat pentru că sunt un muzeograf foarte interesant ci fiindcă îi interesează foarte mult ce face un pictor într-un muzeu. Lăsând modestia la o parte, nu-i vorba numai de calitate, ci de tipul meu de pictor. Eu am fost un pictor care am avut de la început, după faza avan-gardistă, o activitate profund recuperatoare, în general. Apoi, am fost un pictor care am urmărit foarte mult să pot ataca problemele mele fundamentale, ca pictor, să văd, să ştiu, tot ce nu mi-a dat şcoala şi tot ceea ce nu ştie, în general, mediul românesc. Cine suntem, de unde venim, ce-i cu Bizanţul, ce-i cu primul mileniu în Europa, ce-i cu mileniul al doilea în Europa, de când cu scolastica... Am început să văd că occidentalii erau nişte barbari în mileniul întâi şi că iradierea tuturor tipurilor de civilizaţie venea din Est, în timp ce mileniul al doilea a fost dominat de Vest. Toate acestea pun lucrurile la punct, în primul rând te liniştesc. Apoi am citit şi teologie. Am văzut muzee, sunt îmbibat de muzee. Despre contactul cu arta populară, nu mai spun! Aici, timp de patru-cinci luni, am văzut cele 90.000 de piese ale muzeului. Să văd cine-i în stare de asta! Eu cu mare plăcere; sunt lacom de asta! Nu este vorba de un artist bun sau rău. Este vorba de un artist cu trăsături aparte. A încercat cineva ca o aripă într-un muzeu să fie mereu aranjată de un alt artist. Fiecare îşi prezen-ta opţiunile, elucubraţiile, aberaţiile lui (cât mai şocant), fantasmele, îşi proiecta idio-sincrasiile personale. Aici nu-i vorba de aşa ceva. Nu m-am jucat deloc în muzeu. Am fost în cunoştinţă de cauză.

Cu ce iese vizitatorul de aici ? Ce persistă mai pregnant în omul care pleacă din muzeu ? Adică ce-l va stârni mai mult la meditaţie: personalitatea ţăranului şi geniul său artistic, universalitatea şi forţa de pecete a crucii, discursul muzeal insolit şi inedit? Fiecare în parte, toate la un loc?

H. B.: Nu ştiu! Care om? Un muzeu "născând" nu trebuie să fie folositor, în mod egal, şi pentru aceia care-l fac? Andrei Pleşu a scris un text pentru expoziţia mea "Prapori" care merge aproape să-l mutăm aici "Horia Bernea în căutarea tonului". Aici ar fi "Muzeul ţăranului Român în căutarea tonului". Noi căutăm un ton, dar acel ton nu va fi definitiv. Totuşi un anumit duh al lucrului e deja marcat aici.


O muzeologie "pâlpâitoare"

A. P.: Horia Bernea vorbea adesea despre aspectul recuperator al picturii lui. Exista un termen care era caracteristic, cuvântul "studiu". Tot ce era ieşire în peisaj, tot ce era confruntare directă cu obiectul discutat, intra imediat la el în categoria "studiu". Implica un fel de asumare a acelui obiect care nu era una "impresionistă", spontan-superficială. Era un lucru adâncit şi asumat în totalitatea lui. Aş relua o temă rostită la deschiderea Muzeului, care poate să pară o simplă metaforă deşi eu nu o resimt ca atare. Aici vezi obiecte dar vezi mai cu seamă nimbul obiectelor. Am găsit în text câteva formule care într-un fel mă confirmă. Este vorba de o muzeologie, spune Horia Bernea, "pâlpâitoare". Adică este vorba de un tip de atmosferă, pe de o parte, dar este vorba de o respiraţie a obiectelor, de o prezenţă a lor care nu este strict corporală şi care are totdeauna o anumită iradiere şi pune în mişcare resurse metavizuale. Deşi şi vizual, muzeul este foarte îngrijit, nu este nimic neglijat, are acurateţe; dar fără ca vizualul să devină idolatrizat, nu există o idolatrie a vizualului. Vizualul în veacul nostru este idolatrizat, aici este un vizual perfect controlat.

H. B.: Culmea ar fi! Idolatrizarea ar fi culmea! Se automănâncă.

A. P.: ţăranul român nu este aici "idol", nu este idolatrizat. Aici ne întâlnim cu icoana lui.

H. B.: Oamenii se aşteaptă, vorba lui Caragiale, la altceva; aşteaptă de la legume ce aşteaptă de la flori sau invers. Vor să mănânce flori şi să miroasă legume. Ei, nu!

Pr. C. C.: Eu mă bucur nespus să facă pledoaria icoanei dl Pleşu. "Icoana" care se vrea muzeu este o mărturie despre o lume şi un spaţiu. Ea te invită cu ea. Icoana este specifică spaţiului ortodox.


Trebuie să vezi că obiectul iradiază

H. B.
: Era şi în Toscana, în secolul al XII-lea! Vorbeaţi despre iradierea obiectului. Trebuie să vezi că obiectul iradiază. Toate soluţiile pe care le-am adoptat împreună cu colaboratorii mei (fiindcă am avut câţiva colaboratori foarte permeabili şi sensibili) au fost influenţate de faptul că obiectele trăiau; zicem noi că sunt moarte, dar să ştiţi că ele vorbesc. Şi soluţia vine de la obiecte. Nu am introdus noi obiectul într-o schemă abstractă, ci obiceiul a dictat.

Pr. C. C.: Icoana este icoană în sine, dar şi dacă are un corespondent în sufletul celui care o priveşte. Ea reflectă o lume exterioară şi interioară. Lucrurile au ieşit vii pentru că au reflectul lumea lăuntrică.

H. B.: La asta mă refer, cu privire la lumea ţăranului. S-a vorbit despre ima-ginea ţăranului, nu de icoana ţăranului, pentru că nu au înţeles toţi. Noi punem în centru în acest fel chipul ţăranului. Am scos cărţi poştale cu imagini ale ţăranului ca să se vadă că el arăta într-un anumit fel. Acest tip uman trebuie să iradieze în România. Dacă ne privim pe noi cei din ziua de astăzi, o să avem păreri proaste. Chiar etimologic: imaginea ţăranului, în sensul de eicôn înseamnă altceva.

A. P.: Este vorba şi de pedagogic. Muzeul modern şi expoziţiile riscă de multe ori să fie pedante, adică să te introducă într-un fel de anexă a Universităţii.

H. B.: Au ceva ezoteric, o puritate enormă, simţi că este ceva foarte serios.

A. P.: Trebuie să citeşti cele 600 de pagini ale catalogului, ca să vezi exact unde eşti. Acest muzeu este în acelaşi timp un lucru rafinat şi simplu, direct. Se oferă materia unei trăiri mai mult decât a unei prelegeri, Este o pedagogie care are o tandreţe şi o cordialitate străină tipului de expunere contemporană.

Pr. C. C.: Cred că acest muzeu este un gen eficient de mărturisire atât a unei modalităţi de viaţă, cât şi a crezului artistului.

H. B.: Este felul în care muzeografia şi muzeul mai pot avea viaţă. Un muzeu are un rost chiar şi dacă n-ar face nimic altceva decât să strângă date, să devină o bancă de date, căci înmagazinează memorie. Noi am încercat aceasta prin două gesturi. Prin aducerea bisericii din Brăneşti care nu este o imitaţie a unui muzeu în aer liber şi care va fi capela Muzeului, în primul rând, şi abia în al doilea rând exponat (este clasată între monumentele istorice). Ea va avea şi viaţă liturgică. Apoi, prin felul în care am acţionat direct, printr-o "umilinţă", aducând biserica de la Mintia. Se părea că nu prea aveam ce să alegem din ea. Singura soluţie (şi ne-a luminat Dumnezeu mintea!) era sa o punem aşa cum era. Aici este diferenţa faţă de muzeografia clasică, care s-ar fi străduit să o refacă cum refac vasele neolitice din cioburi completându-le. Noi am considerat-o ca moaşte, am adoptat un punct de vedere extraestetic. Orice rămăşiţă este demnă de admiraţie, are un sens pedagogic foarte abil introdus. Se uită omul mai simplu la bârnele puse acolo şi se întreabă: "De ce-or fi astea într-un muzeu?". Şi învaţă să le preţuiască.


Trebuie recuperat şi sensul de martiraj

A. P.
: S-a vorbit despre un act de mărturisire. Aş spune că trebuie recuperat şi sensul de martiraj al civilizaţiei româneşti săteşti. Acest muzeu, este o târzie răsplată şi o încercare de recuperare a acestei civilizaţii. în altă ordine de idei, simt nevoia să spun ceva brutal şi care poate părea teribilist. Vizitând muzeul, n-am simţit nevoia să fiu "deştept". Mi s-a luat la un moment dat un interviu de către un ziarist care avea întrebări foarte deştepte, se plimbase prin muzeu ca un om citit, cu opinii, dar fără sensibilitate. Cu un aparat mental juvenil, mândru de sine, el se adresase muzeului fără integritatea fiinţei lui, căutând să analizeze ceea ce era de neanalizat, să găsească fisuri unde altcineva ar fi fost pur şi simplu emoţionat. Eu sunt ultimul care să pledez pentru contemplarea nătângă, pentru traversarea în stare de transă mediumică a unei instituţii de cultură. Dar, pe de altă parte, faptul că eu, aici, am uitat de reflexele mele mentale, că m-am simţit despovărat de o anumită veghe, cu care suntem noi obişnuiţi, a intelectului, fără ca totuşi să cad în frison decerebrat, faptul că pur şi simplu am uitat de mine, este o reuşită muzeografică insolită.

H. B.: Ar confirma acelaşi lucru faptul că cele mai interesante mesaje au venit de la oameni lucrând acest tip de muzeogra-fie "clasic", cum ar fi această personalitate a muzeologiei franceze, dl Laclotte, directorul muzeului Luvru. în general, oameni destul de uscaţi şi pe care îi puteam acuza de o incapacitate de a se emoţiona sau, cel puţin, îi bănuiam de aceasta. Ei au spus că suntem în pragul de a crea o noua muzeografie. Pentru mine este emoţionant faptul că ei au văzut aceasta.






0 comentarii

Spacer Spacer