Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Ţăranului Român

Convorbire cu doamna Ioana Popescu


Radu-Ilarion Munteanu

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
ÎNTRE MUZEUL ŢĂRANULUI ROMâN ŞI ECOMUZEOLOGIE


- Stimată doamnă director Ioana Popescu, v-am ruga să ne schiţaţi câteva coordonate ale sectorului dv.
- Vă rog, fără director. Doamnă Popescu e adecvat, am şi un nume original, nu?

- "Cum vă place", dacă e loc pentru un citat.
- Direcţia pe care o coordonez în momentul ăsta se chemă programe etnologice şi acţiune culturală. Nu e creaţia mea, a fost ideea, ca foarte multe lucruri din muzeul ăsta, a Irinei Nicolau, ea a coagulat în această direcţie un grup de tineri selectaţi în aşa fel încât să aibă şi interese şi aptitudini în cercetarea propriu-zisă, cercetarea etnologică, şi idei originale, o doză de creativitate şi o bună manualitate. De ce o bună manualitate? Pentru că direcţia programe etnologice presupune cercetare etnologică, dar acţiune culturală înseamnă nu numai, sau mai puţin relaţia cu publicul, interfaţa cu publicul, cât organizarea unor acţiuni deosebite, în care ideea era să încercăm în continuare să lucrăm împreună cu publicul. Noi am fi partea de îndrumare şi de iniţiere a unor acţiuni până le cele manuale, modelări a lutului, ţesături, cărţi manuale, manufacturate, dar astea lucrate împreună cu publicul.

- Prin public înţelegeţi publicul obiect, publicul rural? Daţi-mi, vă rog, un exemplu care să concretizeze termenul "acţiune".
- În cazul sediului din Bucureşti al Muzeului nu mă gândeam la publicul obiect, deci la ţăran. Când spun public, mă gândesc mai mult la vârste înainte de tinereţe, la adolescenţi şi la copii.

- În scop educativ.
- Exact. Această secţie, sau direcţie, de acţiuni culturale, abordează, de fapt, tinerii dintr-o perspectivă mai apropiată şi mai a lor. Mai de insider, ca să spun aşa. Ei sunt mai aproape prin forţa lucrurilor, sunt nişte tineri care au terminat de curând studiile, continuă se perfecţioneze, sunt mai aproape, înţeleg mai bine categoria de liceeni şi chiar pe copiii de clase primare. Mai nou, lucrăm chiar şi cu grădiniţe, cu grupuri din grădiniţe, grupuri de fideli, avem grădiniţe fidele care vin la noi, şi care, în cadrul unor aşa numite ateliere de creativitate, mai puţin învaţă să facă nişte lucruri, cât sunt incitaţi să propună ei să lucreze ceva pe care să-l ducă până la capăt.

- Ce spuneţi îmi aduce aminte de experienţa unor studenţi la design, referitor la dimensiunea pedagogică a pregătirii lor.
- Dacă vă referiţi la ce cred eu, poate fi o experienţă asemănătoare. Cumva, demersuri asemănătoare.

- Printre aceşti tineri aveţi şi studenţi la design?
- Oarecum ciudat, în lumea etnologică nu au existat până de curând cadre cu pregătire superioară. În antropologie cu atât mai puţin. Aşa încât absolvenţii noştri, de multe generaţii încoace, eu am terminat istoria artelor, de pildă, alţii au terminat filologie, pentru că la filologie exista şi mai există încă o secţie de folcloristică. Sigur că nu e etnologie, dar este o pregătire. Au venit din domeniul geografiei, de exemplu. Pentru că ei aveau o anume şcoală de teren, de care etnologii au nevoie şi pe care nu prea aveau unde s-o înveţe în altă parte.

- Etnologia n-ar ţine, mai degrabă, de învăţământul postuniversitar?
- Nu. După părerea mea, etnologia ţine de învăţământul primar şi de şcoală generală. Părerea mea este că o direcţionare către etnologie nu se poate face fără stimularea curiozităţii culturale într-un anume mod. Şi asta trebuie făcut de la vârste mici. Îmi amintesc că speram să realizăm cu Irina Nicolau manuale de etnologie pentru clase mici. S-a dovedit ceva mult mai greu decât ne-am închipuit, până la ora asta n-am reuşit, ea s-a prăpădit, nu ştiu dacă vom reuşi noi, dar cineva, până la urmă, va trebui să le facă, aceste manuale, sau îndrumări, ghiduri de educaţie etnologică pentru copiii de vârste mici.

- E un pas către antropologia culturală?
- Cu siguranţă e un pas către antropologia culturală, după părerea mea grund de etnologie trebuie să aibă orice antropolog cultural. Nu numai după părerea mea, antropologie culturală fără teren intens, masiv, nu se poate face, nu mai trăim în epoca antropologiei culturale de bibliotecă, aşa ceva nu se mai poate practica.

- Acuma găsim pe Internet...
- Cu atât mai puţin. E foarte folositor, dar nu ajunge. Poate că o să ajungem la un moment dat să facem teren pe internet. Asta mă bâzâie de mult, dar e cu totul altă poveste. Deocamdată, la nivelul la care-i folosit internetul, nu. Antropologia are nevoie de teren, de un grund de curiozitate etnologică, dar şi de un tânăr învăţat să privească la cei foarte aproape de el, pe care nu-i mai observă pentru că îi sunt aproape, îi sunt asemănători, şi trebuie să înveţe să-i observe, să observe fiecare detaliu în semnificaţiile lui cele mai importante.

- Deci să vadă pădurea în fiecare copac.
- Exact. Pădurea lui personală, pe care, în general n-o mai observă, pentru că e în ea de când s-a născut.

- Mie mi se pare o acţiune care este exact inversul degradării culturale naturale, entropice.
- Da, e o oarecare luptă cu entropia, care porneşte în primul rând de la constatarea entropiei. Şi asta ar fi un pas enorm, dacă am reuşi să facem copiii să conştientizeze entropia, în aceste detalii. Bun. Revenind la ce spuneam despre direcţia programe etnologice şi acţiune culturală, îmi e mai la îndemână să vorbesc despre o secţie a acestei direcţii, secţie pe care am creat-o eu şi de care mă simt aproape în continuare. A fost creată la iniţiativa lui Horia Bernea. Secţia de antropologie vizuală. Şi ea continuă, zic eu, să ofere muzeului o însuşire aparte. Un mod aparte de a utiliza imaginea în expuneri. În general suntem cu toţii de acord că o combinare, în expunere, a fotografiei cu obiectul, în muzeele astea de societate, muzeele care expun obiecte, cum e cel de ştiinţe naturale, de etnologie, de istorie, combinarea între fotografie, între bidimensional şi obiect, este ori plicticos pedagogică, prea explicit pedagogică, ori direct urâtă. Imaginea, dacă e foarte puternică, omoară obiectul şi invers.

Asta a fost provocarea pe care a propus-o Horia Bernea. Cred că s-a ajuns la nişte soluţii interesante. Ideea era să folosim foarte mult imaginea în acest muzeu, deci o expunere, dar nu numai o expunere, ci un discurs muzeal care mizează mult pe imagine, dar imaginea este uneori strecurată subliminal, alteori scoasă înaintea vizitatorului, până la a-l împiedica să înainteze, zidită în perete într-un anumit mod. Lipită pe zonele urâte ale muzeului. Pe uşiţe care acoperă un tablou electric, să zicem, pe o gură de hidrant, sau Dumnezeu ştie ce.

- Iar acest demers este enunţat explicit, într-unul din textele Irinei Nicolau, care străjuieşte intrarea în săli.
- Exact. El a devenit principiu. De fapt ăsta era modul de a conlucra între Horia Bernea şi Irina Nicolau.

- Rod al complementarităţii lor.
- Da, ei se potenţau reciproc extraordinar, Horia Bernea avea ideile mari şi, în general, el gândea larg, în instalaţii mari, complicate, esenţiale. Şi Irina venea după el, prelua anumite idei ale lui Horia şi le transforma în discursuri textuale cu totul speciale.

- Foarte lumeşti.
- Foarte la îndemână. La îndemâna omului de pe stradă. Că păstrau un potenţial de poezie, de metafizică extraordinar...

- Şi de metaforă...
- Şi de metaforă, desigur. Şi mai făcea ceva Irina, când completa acest discurs în paşi mari, bine precizaţi, completa cu un ciorăpel, între ghilimele, aşa-l definea Horia, o mică sală, sau un mic colţ în expunere, care era colţul cârpitului şi nu al brodatului, colţul spălării vaselor şi nu al creerii vaselor. Colţul cotidianului. Colţul măruntului.

- Culisele antropologie.
- Nu numai culisele. Poate fi chiar materia de bază a antropologiei, dar în general puţin tratată. Cu asta ea ritma cursul vizitei, discursul muzeal într-un mod foarte interesant. Ne-a bântuit şi ne bântuie de mult ideea organizării unui ecomuzeu. Din păcate ar fi singurul ecomuzeu din România. Intenţionăm să-l organizăm la situl pe care Muzeul Ţăranului îl are la Hereşti, judeţul Giurgiu. Ecomuzee au mai apărut cu numele în România. Unul sau altul dintre muzele în aer liber din provincie s-au autodenumit ecomuzee. Ecomuzeul nu are aproape nimic în comun cu muzeul în aer liber, este cu totul altceva. E o noţiune iniţiată de muzeologia franceză contemporană. Deocamdată nu s-a răspândit decât în Europa. Este vorba despre un muzeu care poate avea zonă pavilionară şi zonă în aer liber, sau numai zonă pavilionară. Un muzeu plasat în interiorul unei comunităţi locale interesante, având menirea să valorifice comunitatea locală, să o determine să se oglindească în discursul muzeal şi chiar să o determine să contribuie la organizarea muzeului însuşi. Muzeul devine astfel un produs comun al specialistului şi al comunităţii locale cu scopul cunoaşterii, valorificării şi autoreprezentării acestei comunităţi. Comunitatea din satul Hereşti e deosebit de interesantă şi perfect necunoscută, pentru că Hereştii sunt un sat oarecare, de câmpie, în general satele de câmpie nu prezintă interes nici pentru turişti, nici pentru etnologi. Aceasta e, însă, o comunitate multietnică, în care trăiesc la ora actuală români, ţigani şi bulgari, în mod cu totul special bulgarii sunt percepuţi de către comunitatea de români ca fiind sârbi... mă rog, n-are rost să detaliem...

- Iar pe lângă aceste elemente nu-i şi un anumit suflu, fie şi nu foarte apropiat, al Dunării?
- Categoric, şi care nu e scos în evidenţă. Locul e interesant şi prin plasarea foarte aproape de lunca Argeşului. Pentru că în acest sit figurează pe lângă casa de secol XVII, conacul logofătului Udrişte Năsturel, o altă casă boierească de secol XIX, casa Stolojan, alături e biserica construită de Elina Doamna, soţia lui Neagoe Basarab, prin care domnitorul se înrudea cu logofătul. Există o livadă mare în spatele clădirilor, un platou, către lunca Argeşului, folosit actualmente de ţărani pentru culturi de legume. Ce-i definitoriu pentru sat e tradiţia culturii de legume, adusă de bulgari, tradiţia dulceţii de trandafiri, adusă tot de ei, tradiţia colacilor rituali româneşti, cu nişte forme fantastice, fabuloase...

- Şi cultura viţei de vie.
- Care, însă, e mai puţin specifică locului, faţă de cele precizare deja.

- Şi care s-ar circumscrie unei zone mai largi, care ar merge până dincolo de Vidra?
- Da. Tradiţia Vidra era interesantă pentru noi, pentru că acolo se organizau două mari târguri anuale, de marile sărbători creştine, de Sântă Mărie şi, uite, nu mai ştiu acuma.

- Poate sfântu\' Gheorghe, calchiat pe târguri de primăvară?



Casa Stolojan


- E posibil. Voiam să preluăm această tradiţie, le care s-o inserăm cumva în activităţile ecomuzeului. Ce voiam noi? Voiam să ducem ecomuzeul un pas mai departe. Prin colaborarea dintre specialişti şi comunitatea locală, voiam să obţinem ceea ce se cheamă muzeopareea. O comunitate temporară, configurată strict pe afinităţi, în scopul de a face ceva împreună, cu plăcere. Pareea (asociere temporară, productivă cu conotaţie plăcută), în greceşte, presupune şi ideea de plăcere, de drag. Ideea era, deci, să prindem în această comunitate publicul însuşi. Noi speram să obţinem o comunitate formată din grupul local, specialişti diverşi, pentru că intenţionam să facem acolo şi un centru cultural, unde să vină specialişti din ţară şi din străinătate. Şi public. Public deschis către contacte sociale, deschis către curiozitatea de a învăţa fie şi o reţetă alimentară. Să vină şi să facem împreună colaci. Să vină şi să facem împreună dulceaţă de trandafiri. Anvizajam posibilităţi de cazare în casa Stolojan, în aşa fel încât, timp de o săptămână, în jurul acestor târguri mari să putem chiar locui împreună. La târguri să putem valorifica ceea ce am produs, am creat împreună cu comunitatea locală şi cu publicul nostru fidel, deci intenţionam o joacă serioasă, care să ducă cu un pas înainte conceptul de ecomuzeologie.

- Nu-i un fel de antropologie aplicată?
- Un fel de antropologie aplicată şi muzeului şi comunităţii locale, de fapt un fel de antropologie împărtăşită. De comuniune antropologică. Aşa. Bun. Este interesant că ideea n-a venit din nimic. Nu pentru simplul fapt că se poartă ecomuzeologia ne-am gândit, hai să organizăm un ecomuzeu la Hereşti, ci pentru că, realmente ceea ce se petrece în Muzeul Ţăranului pare să aibă tangenţă şi, cumva, in nuce, ţine de ecomuzeologie. De la început am plănuit pentru muzeul nostru şi expoziţii temporare, care să fie organizate de ţărani, de meşterii care vin la noi şi care colaborează cu noi, să organizeze propria expoziţie, în care să vorbească despre ei înşişi. Putând să folosească orice obiecte aduc de acasă, orice obiecte create de ei, noi le oferim spaţiu, le oferim consiliere dacă o cer, dar mai ales le oferim public. Vorbirea despre sine prin propriile obiecte, prin propriul mod de a vedea lumea, este o componentă a ecomuzeologiei. Muzeul nostru de la început a încercat să pună în practică principii ale ecomuzeologiei...

- Dar nu ca domnul Jourdain, ci conştient.
- În mod conştient, dar mai puţin declarat. Şi, de fapt, asta e un fel de du-te-vino, de joacă în relaţia cu publicul, pe care muzeul o practică în mod permanent, acest demers serios, asumat, dar nedeclarat. De exemplu, aţi văzut în expunere, există foarte puţine vitrine, obiectele plutesc în aer liber, pot fi atinse, nu există nicăieri un bilet pe care să scrie "nu atingeţi obiectele", un semn de exclamare, un semn de interdicţie. Şi, totuşi, există o joacă, obiectele se oferă, te incită să le atingi, şi există tentaţia, publicul, chiar şi cei tineri, chiar şi copiii, întind mâna şi, în ultimul moment o retrag. Există un fel de educaţie indusă în relaţia noastră...

- E mai mult de-atât. Cel puţin aşa mi se pare mie, e o atmosferă sacră imprimată. E o sacralitate intrinsecă.
- Aşa da, intrinsecă. În momentul în care spuneţi "atmosferă sacră", m-am gândit la o anume distanţă, de respect, de umilitate, ceea ce nu e cazul. Dar să continuăm ideea ecomuzeului. În casa de piatră, conacul Udrişte Năsturel, noi vrem să organizăm un muzeu al boierimii. Un astfel de discurs nu există până la ora actuală în România. Majoritatea tinerilor au învăţat din manualele de istorie, iar acestea au rămas axate pe ideea...

- Proletcultistă...
- Exact. Şi am fi vrut să reiasă din acea expoziţie permanentă despre boierime că boierul de ţară era destul de asemănător cu ţăranul, atâta doar că interiorul locuinţei lui era organizat puţin altfel, mobilar cu puţin alte obiecte, dar că, de fapt, relaţia între sat şi conacul de ţară a fost reciprocă permanent. În satele în care a existat un boier de ţară patriot şi intelectual...

- Cum au fost cei din familia Herăscu...
- Sigur, satul a profitat extraordinar de pe urma acestei vecinătăti şi convieţuiri. Mi-am adus aminte de asta pentru că la Slobozia, Muzeul Agriculturii a organizat la un moment dat o expoziţie foarte interesantă despre o familie boierească locală. Iacătă că, încet, încet, lucrurile plutesc în aer şi în anumite puncte muzeale în care oamenii chiar îşi bat capul să schimbe lumea prin muzeu lucrurile se întâmplă cam la fel. Interesul către boierime, către o anume categorie de boieri, începe să răsară în câteva puncte.





0 comentarii

Spacer Spacer