Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Ţăranului Român

Ciuma - Instalaţie politică


Irina Nicolau, Carmen Huluţă

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Momentele de contact efectiv şi rodnic cu muzeografii au fost puţine, dar importante. Unul dintre ele a fost expoziţia Ciuma - instalaţie politică, în 1997.



Ideea unei săli-purgatoriu în trecerea de la comunism spre democraţie i-a venit Irinei, reluând un proiect mai vechi. Mi-a plăcut, pentru că eram de acord cu nevoia unei lustraţii. Născându-mă la sfârşitul anilor '60, trăind într-un sat necolectivizat, am aflat din cărţi despre crimele comunismului în sate, despre tăvălugul ideologic care a făcut una cu pământul gospodării aşezate, ţărani demni şi pătrunşi de credinţă şi un întreg sistem de valori. Pentru cei de vârsta mea, pentru cei foarte tineri şi întru ţinerea de minte a celor care uită uşor nu putea lipsi dintr-un muzeu al ţăranului o astfel de sală.

Am început cu pereţii. Atunci l-am văzut pe Bernea pictând pereţi. A semănat de jur-împrejurul sălii, în jumătatea de sus stelele roşii ale victoriei socialiste, amestecate cu secera şi ciocanul. Pictate cu ulei pe un brâu albastru, şi-acuma mi se par nişte stropi de sânge. În jumătatea de jos, am lipit mai întâi ziare de epocă, sumedenie de Scînteia, şi deasupra, una câte una, file gri, xerografiate din mai multe numere al revistei Arhivele totalitarismului: nume de ţărani cu condamnările aferente - multe pe viaţă - pentru vina de aş fi apărat pământul şi pentru alte vini imaginare. Am vrut să reconstituim pământul lor, care i-a înghiţit.

Un perete întreg şi roşu ţine spânzurate portretele figurilor odioase din istoria recentă, de la Stalin la Ceauşescu. "Opere" recuperate după dezmembrarea fostului muzeu. Tot de acolo Stalini şi Lenini mici şi rigizi, din bronz sau ipsos. O scenografie din care nu lipseşte lampa lui Ilici, difuzorul care a răspândit în atâtea sate îndemnuri mobilizatoare la stârpirea chiaburilor, şi gamela muncitorului ţăran. Obolul meu a fost basca decolorată şi îmbibată de sudoare rămasă de la bunicul. Nu ştiu dacă, de-acolo din cer, a fost de acord.

Muzeografii tineri - din care între timp unii au plecat spre locuri mai calde - au făcut o gazetă a colectivizării. A fost ideea lor. Au scris de mână pe foi de matematică texte de epocă absurde, dar omniprezente, şi i-au zis Ogorul roşu. Erau fericiţi. Atunci mi s-a părut ceva normal. Mult mai târziu am început să mă întreb de ce tinerii nu erau mai insistenţi, mai agresivi, în sens pozitiv. Să vină cu propuneri, cu idei. Dacă erau cu putinţă, nu cred că s-ar fi supărat cineva. Mi-amintesc cum în primul an de muzeu, nu mai ştiu la ce lucram atunci, două muzeografe tinere şi-au justificat neimplicarea spunând, aşteptăm să fim solicitate. Au aşteptat până s-au plictisit.

(...)
Adaug, în ecou, gândurile lui Bernea din prefaţa catalogului acestei expoziţii pe care l-am numit - cu vorbele unei ţărănci din Ulmu - Boul roşu: Comunismul este o boală a societăţii şi a sufletului, opusă convenţiei dătătoare de viaţă; o prostie "ideală", orientată complet împotriva vieţii; o distrugătoare "sectă atee"; o orientare duşmană spiritului, confortabilă părţii joase a omului; o exaltare a răului ruşinos; o ură absolută, afirmată fără rezerve; o încercare de a distruge tot ce a fost efort multimilenar de spiritualizare; o utopie sinistră.

Uite că am găsit un petec de hârtie pe care Horia a scris numele propuse pentru expoziţia "dosarele colectivizării". Iată-le, în aceeaşi ordine: "eseu despre agitaţie", "curmarea liniştii", "eseu despre moarte", "eseu despre crimă", "ciuma - curmarea liniştii", "ciuma-instalaţie politică". Cum l-a scris pe ultimul, cum l-am adoptat... Asta era în 1997.




0 comentarii

Spacer Spacer