Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Ţăranului Român

Restituiri


Carmen Huluţă, Irina Nicolau

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Din 1998 am redevenit stăpânii "casei directorului" Samurcaş, bijuteria de cărămidă roşie aflată între muzeul nostru şi Muzeul Antipa. Cu acte. Recuperarea casei a dat, într-un fel, tonul reorganizărilor. Doi ani de forfotă departe de ochii lumii şi fără legătură directă cu expunerile. În 1998 s-au redistribuit şi amenajat mai degrabă spaţiile - birouri, magazii, depozite, arhive. S-a deschis şantierul pentru noile depozite. Schimbare, aşezare, delimitări de teritorii. În 1999 s-au regrupat oamenii, a fost gândită o altă structură organizatorică, mai adecvată necesităţilor muzeului, stării lui prezente, şi deschisă spre viitor. În ce mă priveşte, am trecut firesc peste această etapă care pe mulţi i-a bulversat. Unii nu s-au dezmeticit nici acum.

Un episod legat de un spaţiu anume merită totuşi amintit. De mai multe ori m-am alăturat Irinei în încercarea de a pune pe picioare o cafenea. O caffetteria. Un bufet. Mă rog, un spaţiu modest, primitor şi plăcut unde vizitatorul şi omul din muzeu să se poată "socializa". Parcă eram Manole cu mănăstirea, păstrând proporţiile. După diverse variante cu viaţă scurtă, există, în fine, un bufet.

Cu sprijinul ministrului Caramitru ni s-a împlinit şi un vis, ceva ce ne doream din 1990. Minunea se numeşte restituirea Casei directorului, construită de Tzigara-Samurcaş şi aflată până de curând în proprietatea SRI-ului. Cu certitudine a fost o restituire utilă. Mai mult decât utilitatea a contat însă principiul de restitutio. Horia era la Tescani când am început să mutăm în noul sediu administraţia şi secretariatul. Urma să fie acolo şi biroul directorului general. Ne-am dat toţi peste cap şi i-am pregătit la întoarcere o surpriză. De mare folos ne-au fost cele trei tapiserii uriaşe pe care Lena Constante ni le-a donat cu drag.
În virtutea aceluiaşi principiu, am respirat uşuraţi când, în toamna lui 2000, a fost semnată hotărârea prin care primeam înapoi şi casa lui Antonie Mogoş din Ceauru. Fusese cumpărată tot de Samurcaş şi găzduită într-una din sălile fostului Muzeu de Artă Populară, până când a fost expediată la Muzeul Satului. Cine îşi va închipui vreodată că Horia a cerut casa lui Mogoş altfel decât cu gând curat, va păcătui. Intenţiona să o aşeze în sala construită anume pentru ea, în semn de omagiu faţă de întemeietorul muzeului şi ca o dovadă că lucrurile încep să reintre în normalitate.
Bine, ar putea să spună cineva, şi Muzeul Satului? Sunt cu trup şi suflet alături de acest muzeu, a cărui valoare este greu de înţeles şi de estimat. Pe de altă parte, trăim nişte vremuri în care este de dorit să construieşti bazându-te pe lucrul tău. Nu cerem şi biserica din Turea, deşi deţinem tot dosarul pe care l-a alcătuit Samurcaş la cumpărarea ei. Ce să facem cu ea?! Ar fi o ambiţie stupidă şi inutilă. Casa Mogoş înseamnă însă cu totul altceva. Recuperarea ei ne permite să reconstituim sala Casa din casă.





0 comentarii

Spacer Spacer