© Destinaţii culturale / Radu-Ilarion Munteanu: Muzeul Ţăranului Român Scurt istoric

Muzeul Ţăranului Român are o istorie veche. Încă din 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, se înfiinţează secţia de artă textilă a Muzeului Naţional de Antichităţi, apoi, la 1 octombrie 1906 un muzeu autonom al artei ţărăneşti, directorul căruia este numit istoricul de artă şi etnograful Alexandru Tzigara-Samurcaş, care-i schimbă, succesiv, numele, fixându-se, în 1912, la Muzeul de artă naţională. Tot în 1912, ca urmare a actului semnat de Carol I, se începe construcţia sediului actual, amplasat pe locul fostei monetării a statului (unde şi funcţionase primul sediu, în 1906), după proiectul şi sub conducerea arhitectului N. Ghika-Budeşti, în aşa numitul stil neoromânesc, în fapt o sinteză arhitectonică naţional-istorică. Construcţia durează, ultimele finisări datând din 1941. Între timp, în 1931, are loc inaugurarea Expoziţiei de artă ţărănească, realizare de vârf a perioadei antebelice şi considerată de specialişti un model teoretic şi practic al expunerii etnografice. Aceasta, ca şi participările expoziţionale internaţionale (Roma, Barcelona, Paris), poartă amprenta personalităţii lui Tzigara-Samurcaş, "un desăvârşit cunoscător al ştiinţei şi artei expunerii", după cum îl caracterizează documentele oficiale ale actualei instituţii muzeale. Programele creatorului muzeului suferă mai întâi o întrerupere bruscă în toamna lui 1944, apoi întreg muzeul este dizlocat, în 1953, dus în Palatul Ştirbei, de pe Calea Victoriei, unde capătă numele de Muzeu de Artă Populară al Republicii. În această perioadă conducerea e asigurată de alt eminent etnograf, profesorul Tancred Bănăţeanu. Meritul acestuia este, pe lângă navigarea printre recifuri ostile, de a fi reuşit cel puţin triplarea volumului colecţiilor, deşi discursul muzeal a suferit distrosiuni inerente, înainte de toate prin escamotarea forţată a dimensiunii creştine a artei naţionale, ca expresie a unui status etnografic. Dar lucrurile nu se opresc aici, e încă loc pentru restrişte. După 25 de ani, etapa intermediară se sfârşeşte în 1978, când două instituţii muzeale cu personalităţi distincte şi prestigiu conturat, Muzeul Satului şi acest Muzeu de Artă Populară sunt comasate, sub numele hibrid Muzeul Satului şi de Artă Populară. Cea mai dificilă problemă a perioadei a fost determinată de condiţiile, cu totul improprii, de depozitare ale colecţiilor. Cu toate acestea, se reuşeşte participarea la peste 60 de expoziţii interne şi internaţionale. Lipsite, însă, în mare parte, după opinia specialiştilor, tocmai de coerenţa ideatică şi spirituală a discursului muzeal. Din fericire, este perioada cea mai scurtă, căci, după 12 ani, la 5 februarie 1990 este reînfiinţată instituţia în datele ei primare, este numit director unul din cei mai importanţi pictori români contemporani, Horia Bernea (fiul etnografului Ernest Bernea) sediul istoric îi este restituit, iar instituţia primeşte, la propunerea noului director, denumirea actuală. Cu o echipă de specialişti împătimiţi şi vizionari, maestrul Bernea reconstruieşte, în viziune proprie, principiul discursului muzeal statutat de Tzigara Samurcaş, dându-i, însă, o dimensiune spirituală inedită (să nu uităm că Horia Bernea a fost un pictor de inspiraţie şi expresie predominant creştină). Actuala expunere de bază, devenită permanentă din 1993, poartă amprenta lui Horia Bernea şi a Irinei Nicolau, ambii plecaţi de curând, la scurt interval, într-o lume mai bună. În 1996 instituţia e recompensată cu titlul de "Muzeu european al anului".
În acest moment, conducerea este asigurată de distinsul istoric, profesorul dr. Constantin C. Giurescu
La capitolul istoric ar mai fi două lucruri de spus: Între 1953 şi 1990 graţioasa clădire a adăpostit Muzeul de Istorie al Partidului Comunist, un perfect kitsch expoziţional (exorcizat, cumva, în sala de la subsol - Ciuma roşie, instalaţie politică), iar din anii '60 i s-a adăugat clădirii principale o aripă funcţională, din fericire masată în spatele clădirii, aripă ce susţine un fronton concav, decorat cu un mozaic în cea mai pură tradiţie proletcultistă. Astfel, văzută din puncte cardinale opuse, clădirea arată lumii feţe incompatibile arhitectonic, sudate de forţa ironică a istoriei.

0 comentarii

Publicitate

Sus