© Destinaţii culturale / Șerban Anghelescu: Pentru Irina
Buna cuviinţă ne opreşte să-i vorbim unui om viu despre frumuseţea şi adevărul vieţii sale şi e păcat. Rămâne să ne audă, nevăzut, în moarte şi după moarte. Irina, te rog să asculţi. Acum douăzeci de ani ne plimbam în grădina Academiei, distrusă astăzi, şi-mi spuneai că vrei să fii înmormântată acolo, la umbra copacilor şi a Bibliotecii. Acolo era stâna ta. Cu vremea te-ai îndepărtat de existenţa academică, de sclavia lecturii şi ai început să scrii febril, să ridici cărţi peste noapte, să aduni oameni şi să le împarţi pofta ta de viaţă, bucuria de a croi lucrurile noi chiar din petice vechi, plăcerea jocului. Pentru tine etnologia nu a fost literă abstractă şi moartă. A fost o artă de a trăi. O ştiinţă a comunicării cu strămoşii, a solidarităţii de clan şi de familie. Un fel de a-i învăţa pe ceilalţi să pipăie lumea, să-i simtă gustul şi mirosul. Un fel a iubi. Rapid, tiranic, fragmentar, minunat. Îţi plăcea să descoperi şi să întemeiezi sensul firmiturilor pe care le dispreţuiesc iubitorii monumentelor enorme. Nimic nu era de aruncat, trebuia să salvăm contingentul, efemerul şi să-l urcăm în Arca lui Noe. Aflaseşi că lui Dumnezeu îi plac poveştile şi credeai că misiunea etnologului este să provoace poveşti şi să le înţeleagă. Ştiai oare că se spun poveşti despre tine, că erai de vie înghiţită de legendă, cu hainele şi podoabele tale nemaivăzute, cu puterea ta fizică, cu vorbele tale verzi, cu îndrăzneala uriaşă în faţa bolii şi a morţii? Ar fi trebuit acum să aprind un foc, să sparg o masă, să smulg un copac. Să tac. Tu ştii, Irina, că nu pot. Iartă-mă. Îţi duc dorul şi-am să spun mai departe povestea. Să nu-ţi fie frică de drum.


Mulţumim revistei 22 pentru permisiunea de a reproduce textul.
3 iulie 2002

0 comentarii

Publicitate

Sus