Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Istoric


Delia Oprea

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun. După 1945, prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din U.R.S.S. În august 1948 a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni, dintre care o parte trăiesc şi azi la Sighet. În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. Majoritatea aveau peste 60 de ani.

În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. Penitenciarul era considerat "unitate de muncă specială", cunoscută sub numele de "colonia Dunărea ", dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele ţării şi, în acelaşi timp, un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri.



În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (RPR) în ONU, a avut loc o graţiere. Parte dintre deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deţinuţi, 52 muriseră.



Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuşi, deţinuţi politici mai apăreau şi în anii următori, mai ales "în trecere" spre spitalul psihiatric din localitate.

În 1977 închisoarea a fost dezafectată şi a intrat într-un proces de degradare.

Fundaţia Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1995, în vederea transformarii ei în Memorial.

La 21 aprilie 1994, autoarea proiectului, Ana Blandiana, şi un număr de 175 de personalităţi, au întemeiat Fundaţia Academia Civică, având ca scop general educaţia civică şi ca obiectiv imediat crearea Memorialului. La Bucureşti, centrul de studii, condus de Romulus Rusan, începuse, încă din 1993, colectarea băncii de date pentru crearea muzeului: fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecţii de ziare, cărti, manuale, albume, înregistrări de istorie orală, precum şi - pe un alt plan - organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, întâlniri între victimele comunismului şi istoricii din România şi din străinătate, publicarea de cărţi, cuprinzând mărturii, studii, statistici şi documente privind rezistenţa anticomunistă şi reprimarea ei. Până în prezent, centrul a realizat trei mii de ore de înregistrări, 15000 de pagini de carte şi a tezaurizat zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio şi video).

Prin concurs, alcătuirea proiectului de reabilitare a clădirii a fost încredinţat firmei UMROL din Cluj, iar execuţia propriu-zisă firmei Stelid din Baia Mare.





Lucrările au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat şi plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundaţiilor, izolaţiilor, acoperişului, iar pereţii interiori, care oricum fuseseră revopsiţi şi nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost văruiţi în alb. Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, întâi într-o formă provizorie, mai apoi definitivă, urmând acum o ordine cronologică, au fost amplasate obiecte, fotografii, documente, creându-se ambianţa şi documentaţia unei săli de muzeu.

Într-una din curţile interioare ale fostei închisori, în urma unui concurs de proiecte, la care au participat 50 de arhitecţi şi artişti plastici, a fost construit, în 1997, un Spaţiu de Reculegere şi Rugăciune, după proiectul arhitectului Radu Mihăilescu, care îmbină stilul antic (sugestia tholos-ului grec şi a catacombei creştine) cu o viziune modernă. Pe pereţii rampei de coborâre în spaţiul subpământean au fost gravate, în andezit fumuriu, numele a aproape opt mii de morţi din închisorile, lagărele şi locurile de deportare din România. Extrem de migăloasă, operaţia de strângere a numelor morţilor a necesitat zece ani de muncă în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, iar cifra este departe de a acoperi adevărata amploare a represiunii. Cele mai multe nume au fost stabilite de dl Cicerone Ioniţoiu şi de regretatul Eugen Sahan, ambii istorici prin vocaţie şi fosti detinuţi politici. Cât priveşte cheltuielile materiale pentru proiectarea şi construirea Spaţiului de Reculegere şi Rugăciune, au fost acoperite în întregime de regretatul sponsor Mişu Cârciog din Londra, care rămâne, până în prezent, principalul donator al Memorialului.




În anul 2000 a fost adăugat construcţiei vechi un modul cuprinzând o sală modernă de conferinţe, în care se pot desfăşura simpozioanele, dezbaterile şi seminariile, precum şi cursurile Şcolii de Vară. Sala este dotată cu o instalaţie de traducere simultană, putând fi închiriată pentru manifestări internaţionale.

Câteva opere de artă plastică, de valoare deosebită, completează profilul Memorialului, oferindu-i o personalitate specială printre muzeele de istorie. Lucrările, donate de autori, impresionează prin simbolistica sacrificiului acceptat, care le caracterizează. O tapiserie ca "Libertate, te iubim" de Şerbana Drăgoescu, pictura "Înviere" de Cristian Paraschiv, sculptura în bronz "Marea Neagră" dedicată de Ovidiu Maitec istoricului Gheorghe I. Brătianu şi, în mod copleşitor, cele două sculpturi, de mari dimensiuni, ale lui Camilian Demetrescu, intitulate "Omagiu deţinutului politic" (una subintitulată "Înviere"), dau atmosferei trăsături dramatice şi Înălţătoare.







0 comentarii

Spacer Spacer