Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Volum la Liternet: Courtois la Sighet / Fragment


Stéphane Courtois

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Descărcaţi volumul Courtois la Sighet

Trebuie înţeleasă tragedia pe care au trăit-o europenii din est, 1999

Vreau să vă spun că sunt foarte onorat şi, în acelaşi timp, foarte impresionat să mă aflu aici. Sunt foarte onorat pentru că am fost invitat, deşi nu sunt un specialist în istoria României şi, cu atât mai puţin, al istoriei care priveşte teroarea comunistă din România. Însă motivul pentru care am fost invitat este, cred, Cartea Neagră a Comunismului, şi sunt onorat ca, în numele celor unsprezece autori francezi şi al unui polonez care au scris această carte, să vă spun câteva lucruri despre ea.

Întâi de toate, câteva cuvinte despre acest proiect, care e foarte simplu. Am pornit de la ideea de a face o primă carte de sinteză despre totalitatea crimelor comunismului din întreaga lume. A fost încă de la început foarte simplu, dar şi foarte complicat, pentru că este un subiect enorm şi care, în mediile academice, cel puţin în cele din Franţa, era un subiect tabu.

Vreau să precizez şi condiţiile în care am realizat această carte. Prima condiţie a fost deschiderea arhivelor. Dacă arhivele nu ar fi fost întredeschise la Moscova, deschise sau tot întredeschise în anumite ţări din Europa de Est şi chiar din Cambodgia, cred că nu am fi reuşit să scriem această carte. Noi, ca istorici, nu am vrut să facem doar o sinteză a tot ce s-a scris înaintea noastră. Deschiderea arhivelor a schimbat absolut complet, după părerea mea, întreaga cercetare istorică privind tragedia comunistă. Acum putem cunoaşte din interior cum funcţionau lucrurile. Eu însumi am fost la Moscova, începând cu 1992, pentru că acolo sunt foarte multe arhive. Cercetarea acestora m-a făcut să-mi modific considerabil viziunea asupra comunismului, deşi mă ocupam de mai bine de douăzeci de ani de cercetarea comunismului. Vreau să subliniez încă o dată, pentru că ştiu că în România există o mare problemă cu deschiderea arhivelor: cred că este absolut indispensabil ca ele să fie deschise.

A doua condiţie de care nu ne-am dat seama atunci când lucram la această carte, dar de care suntem conştienţi acum, este că, în 1989-1991, între căderea zidului Berlinului şi prăbuşirea sistemului la Moscova, raportul de forţe pe care comuniştii au reuşit de zeci de ani să-l stabilească în mediile intelectuale - aici cuprinzându-i şi pe cercetătorii care nu erau comunişti, sau chiar erau anticomunişti - acest raport de forţe, în mediile intelectuale, şi mai ales în mediile istorice, a început să balanseze. Acest lucru, cred, este foarte important de subliniat. Bineînţeles este un proces de lungă durată, dificil, dar e bine că este deja început. Cred că acum zece ani nici nu am fi avut ideea de a face această carte, şi, dacă totuşi am fi avut această idee, nu ştiu dacă am fi avut curajul să o realizăm. Deci vreau să subliniez această schimbare, care, desigur, e variabilă în funcţie de fiecare ţară. Nu doar în România post-comunismul este încă foarte puternic, şi în Franţa este la fel, avem trei miniştri comunişti în guvern!

Dar, în ceea ce priveşte raportul de forţe, cred că a fost foarte bine marcat de extraordinarul succes, aproape neaşteptat, al Cărţii negre. Vă semnalez că la ora aceasta (iulie 1999, n.ed.) există treizeci de traduceri ale Cărţii negre, din care zece au fost deja publicate. În România, datorită Anei Blandiana, cartea a apărut chiar de la început, în acelaşi timp cu traducerea germană. Sunt deja, în cele zece ţări, peste 600.000 de exemplare vândute. Un tiraj ieşit din comun, deşi ediţia în limba engleză încă nu a fost publicată - va apărea în septembrie; versiunea rusă va apărea în octombrie, urmând apoi versiunile în japoneză, coreeană, şi apoi în tot restul Europei. Aşa încât nu voi fi surprins dacă vom depăşi 1 milion de exemplare, fapt absolut incredibil şi care arată că exista un orizont de aşteptare în opinia publică, oamenii aveau nevoie de informaţii de acest fel. Cei care spun că această carte nu e interesantă ar trebui să se mai gândească înainte să afirme acest lucru.
Noi, echipa Cărţii negre, am făcut o muncă de cercetare istorică, care, spre surpriza noastră, a devenit ea însăşi un mic eveniment istoric, ceea ce este uimitor pentru nişte istorici. Iată, în România, aflu cu surprindere că ediţia română a Cărţii Negre deja nu mai este disponibilă în librării.

Aş vrea să vă spun câteva cuvinte şi despre impresia pe care mi-a făcut-o Memorialul de la Sighet. Sunt extrem de impresionat şi teribil de emoţionat de enorma muncă care a fost făcută aici. Întâi de toate ideea, ideea de a recupera această fostă închisoare, de a o reabilita în condiţii cu adevărat remarcabile şi, în mod cert, foarte dificile. Reabilitarea şi instalarea tuturor locaţiilor reprezintă o operă remarcabilă, profesionistă şi uimitoare.

Vreau să subliniez două lucruri care m-au impresionat. Mai întâi, în ceea ce priveşte munca cu memoria. Spre exemplu, m-am întâlnit aici cu doamna Maria Brătianu, care mi-a prezentat chiar ea expoziţia dedicată tatălui său, care este foarte emoţionantă, şi care m-a făcut să mă gândesc la un mare istoric francez, de acelaşi nivel cu Gheorghe Brătianu, Marc Bloch, asasinat de germani în 1944.

Am fost foarte emoţionat, de asemenea, de întâlnirea cu domnul Aurel Vişovan, pe care l-am cunoscut chiar în celula în care a fost închis. Am purtat o discuţie aşezaţi pe patul său de închisoare. Am aflat apoi că a fost închis şi la Piteşti - cunosc destul de bine ce a fost la Piteşti pentru că am fost într-o comisie de doctorat a unui prieten român care şi-a susţinut în Franţa, anul trecut, o teză cu acest subiect. Această experienţă de la Piteşti este, cred, o experienţă incredibilă, o experienţă limită, o tentativă de dezumanizare a oamenilor. Şi am fost cu adevărat emoţionat de întâlnirea cu domnul Vişovan.

Al doilea aspect pe care aş vrea să-l subliniez este marea muncă de cercetare care a fost făcută aici, deci nu numai în ceea ce priveşte memoria, dar şi în ceea ce priveşte istoria. Expoziţiile prezentate în Memorial sunt de o foarte bună calitate istorică. Am descoperit, de asemenea, toate cărţile publicate de Academia Civică, ca şi pe cele din colecţia "Procesul Comunismului" a Editurii Humanitas; o să plec la Paris cu o valiză plină de cărţi, foarte grea, dar cred că merită efortul. Sunt cu adevărat surprins de acest dinamism, această muncă importantă, din păcate atât de puţin cunoscută în Franţa.

Sunt foarte încântat să văd că sunt aici, la simpozion, istorici străini din Est şi din Vest, chiar şi din Statele Unite, cred că acest lucru este extrem de important. Este foarte important pentru că memoria pune problema identităţii unei persoane şi a unui popor, a unei naţiuni, deci este indispensabilă pentru reconstruirea propriei identităţi; iar istoria este indispensabilă pentru a alimenta această identitate, această continuitate a vieţii unui popor. Din acest punct de vedere, trebuie să spun că am fost destul de surprins, ca şi alţi oratori pe care i-am audiat azi, de dificultatea şi, aş spune, chiar imposibilitatea care pare să se manifeste în România faţă de comemorarea victimelor. Cred că este o problemă foarte gravă.

Din cele mai vechi timpuri oamenii şi-au onorat morţii, în diferite maniere, dar au făcut-o. Dar, constat că sistemul comunist a făcut totul pentru a înăbuşi acest ritual, a împiedicat să fie onorate victimele tragediilor. Îmi aduc aminte că am avut acum câteva săptămâni o discuţie, la un colocviu de la Roma, cu responsabilul de la Asociaţia "Memorial" din Moscova. I-am spus că sunt surprins că în Rusia nu există monumente pentru victimele comuniştilor. Spre exemplu, în Franţa, după primul război mondial, care a fost o mare tragedie naţională, în care au murit mulţi oameni, în fiecare sat a fost ridicat un monument în onoarea celor care au murit. Este un loc al identităţii acelui sat, oamenii veneau la monument pentru a-şi exprima suferinţa şi pentru a-şi plânge morţii. Mi s-a spus că în Rusia un asemenea lucru este imposibil - cum să ridicăm monumente, dacă satele au dispărut, oamenii au dispărut, popoare întregi au dispărut, cine va veni să onoreze aceste monumente? Pentru mine a fost un lucru extrem de surprinzător şi foarte dureros în acelaşi timp. Este foarte important de a sublinia - aici, la Sighet - necesitatea de a aduce un omagiu victimelor comunismului. Nu putem ierta dacă nu aducem acest omagiu oamenilor care au murit. Este de neiertat să nu aducem un omagiu victimelor. Este de neiertat că oamenii nu-şi mărturisesc vina. Reconcilierea naţiunii nu poate fi făcută dacă aceste lucruri nu se întâmplă, dacă nu ştim istoria, dacă nu cunoaştem mersul evenimentelor, cine a fost asasinat, unde şi când.

Am vizitat ieri micul Cimitir al Săracilor, de la marginea Sighetului. Cine a fost înmormântat acolo? Iată o întrebare foarte importantă, fundamentală pentru noile generaţii. Trebuie ca noile generaţii să înceapă o viaţă nouă după această tragedie comunistă şi trebuie, evident, ca această tragedie comunistă să fie asumată ca o tragedie.
În fine, aş vrea să mulţumesc Anei Blandiana, lui Romulus Rusan şi echipei lor, care fac o muncă extraordinară, şi care ne oferă o adevărată lecţie de civism nouă, tuturor europenilor.

Vreau să vă reamintesc că suntem într-o situaţie specială. Până în 1917, timp de aproape 1000 de ani, Europa a fost de o formidabilă unitate culturală, morală, religioasă, chiar dacă au existat, evident, războaie între diferite state, dar a existat această unitate din Marea Britanie şi Franţa până în România, Suedia sau Rusia. Trebuie totuşi să ne amintim că, începând cu 1917, această mare Europă, unită prin civilizaţie, a fost amputată în trei reprize. A fost amputată în 1917, când s-a desprins Rusia. A fost amputată în 1939-1941, când au fost rupte Polonia, ţările Baltice, o parte din România. Şi apoi în 1945-1947, când întreaga Europă de Est a căzut sub opresiunea comunistă. Aceste amputări au provocat cicatrici foarte profunde, care vor fi dificil de reparat. Vreau să subliniez că aceste amputări au marcat o veritabilă ruptură în civilizaţia europeană.

Din 1989-1991, prăbuşirea comunismului permite reconstituirea acestei unităţi de civilizaţie, reunificarea acestei Europe care a fost ruptă timp de şaptezeci de ani. Problema este că tendinţa de azi merge spre ceea ce numim o reunificare economică. Adică sunt importante investiţiile, banii care trebuie să ajute la reconstrucţie. Într-adevăr sunt nişte lucruri foarte importante, dar nu cred că sunt cele mai importante. Cel mai important este de a regăsi acea unitate culturală şi morală, de a regăsi acel destin comun al tuturor europenilor.

Chiar înainte, un participant din Polonia a evocat o frază celebră a lui Stalin "Câte divizii are Papa?". Ei, iată că azi Papa poate să-i spună lui Stalin: "Unde îţi sunt valorile? Care este opera ta? Ce rămâne din tot ce ai creat?". Rămâne un dezastru şi un neant care se va menţine mult timp. Deci, cred că este foarte important să ne dăm seama de acest lucru. Din acest punct de vedere, tot ceea ce faceţi aici este fundamental.
Dar eu cred că şi noi, europenii din Vest, avem foarte multe de făcut, pentru a realiza, pentru a înţelege marea tragedie pe care au trăit-o fraţii europeni din Est. Noi, europenii din Vest, graţie prezenţei americane, am trăit 50 de ani în pace, prosperitate, democraţie, dar asta cu preţul tragediei pe care voi o trăiaţi aici. Există în Europa de Vest, în Franţa, o slabă conştiinţă a acestei tragedii, şi, atâta timp cât nu va exista o criză de conştiinţă provocată de această tragedie, reunificarea Europei va fi fragilă, nu va fi puternică, nu va fi reală, nu va fi o reconciliere şi nu va fi o reunificare adevărată.
Şi, ca să revin la ce spuneam la început, sper că lucrarea noastră, Cartea Neagră a Comunismului, este o mică părticică din acest proces de reunificare.
Vă mulţumesc!




0 comentarii

Spacer Spacer