Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Şcoala de Vară Sighet, ed. VII / Politica britanică faţă de România...


Mark Percival

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis



POLITICA BRITANICĂ FAŢĂ DE ROMÂNIA DE LA "ÎNŢELEGEREA PROCENTUALĂ" DIN OCTOMBRIE 1994 PÂNĂ LA ACORDUL DE LA MOSCOVA, DIN 1945.
CÂND A FOST REALITATEA CONTROLULUI SOVIETIC ACCEPTATĂ EFECTIV?


"Înţelegerea procentuală" dintre Churchill şi Stalin, care a avut loc la Moscova în octombrie 1944, este, probabil, cel mai controversat episod al relaţiilor româno-britanice. Într-un celebru pasaj din memoriile sale (publicate în 1954), primul ministru britanic din perioada războiului descrie întâlnirea sa cu liderul sovietic în seara zilei de 9 octombrie:
"Momentul era propice pentru afaceri, aşa că am spus: "Haideţi să ne stabilim afacerile în Balcani. Trupele voastre sunt în România şi Bulgaria. Noi avem interese, misiuni şi agenţi acolo. Haideţi să nu ne intersectăm interesele în chestiuni minore. În ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, v-ar conveni să aveţi o preponderenţă de 90% în România, noi să avem 90% în Grecia, iar în Iugoslavia fiecare câte 50%?" În timp ce aceste lucruri erau traduse, am notat pe o jumătate de foaie de hârtie:
România:
Rusia 90%
Ceilalţi 10%
Grecia:
Marea Britanie (în acord cu SUA) 90%
Rusia 10%

Iugoslavia 50-50%
Ungaria 50-50%
Bulgaria
Rusia 75%
Ceilalţi 25%
I-am întins foaia lui Stalin, care între timp auzise traducerea. A fost o mică pauză. Apoi, Stalin şi-a scos creionul albastru şi a făcut un semn mare pe hârtie, pe care ne-a dat-o înapoi. Totul a fost stabilit în cel mai scurt timp. După aceasta, a urmat o lungă tăcere. Hârtia marcată stătea în mijlocul mesei. În sfârşit, am spus: "Poate părea cinic faptul că am pregătit aceste chestiuni, atât de importante pentru milioane de oameni, într-un mod atât de superficial. Haideţi să ardem hârtia. "Nu, păstreaz-o", a spus Stalin." În documentele oficiale ale acestei întâlnirii, Churchill apare descriind hârtia ca pe un "document ruşinos", spunând că "americanii ar fi fost şocaţi dacă ar fi văzut cu cât cinism au fost tratate lucrurile. Stalin era realist. Nu era un sentimental, în timp ce dl. Eden era un om rău. Churchill nu îşi consultase Cabinetul sau Parlamentul". Mulţi istorici au considerat "Înţelegerea procentuală" drept un act profund cinic, prin care Churchill a aprobat controlul sovietic asupra României, în schimbul păstrării statutului Marii Britanii de putere mondială, printr-o înţelegere clasică asupra "sferelor de influenţă". În consecinţă, Churchill şi, prin extensiune, guvernul britanic pe care îl reprezenta, a purtat o mare responsabilitate atât pentru cei 45 de ani de dominaţie comunistă pe care România i-a suferit, cât şi pentru actualele probleme economice şi politice ale ţării, din moment ce multe dintre acestea reprezintă rezultatul direct al dezastrului pe care dictatura sovietică impusă l-a produs.

Însă realitatea este mai complicată. Marea Britanie a ajuns, într-adevăr, să accepte inevitabilitatea în România a unui control sovietic pe termen lung. În orice caz, aceasta nu s-a întâmplat până la acordul de la Moscova din decembrie 1945, la câteva luni după ce Churchill a pierdut puterea la alegerile generale. "Înţelegerea procentuală" a influenţat cu siguranţă politica britanică faţă de România până la sfârşitul războiului în Europa în mai 1945 şi a inclus, la 6 martie, impunerea de către sovietici a guvernului comunist Petru Groza. Oricum, argumentul lui Churchill că aranjamentul a fost doar unul pe timp de război este corect, fără nici o dovadă a faptului că a influenţat politica britanică faţă de România şi după capitularea Germaniei. Mai mult decât atât, "Înţelegerea procentuală" trebuie văzută în contextul balanţei de putere dintre principalii trei aliaţi în război. În octombrie 1944, Marea Britanie se afla în pericol să devină partenerul secundar, iar propunerea lui Churchill ca aliaţii vestici să se implice mai mult, din punct de vedere militar în Europa de Sud şi în Balcani (cu scopul ascuns de a preveni dominaţia sovietică) a fost respinsă de preşedintele american Franklin Delano Roosevelt la Conferinţa de la Teheran din 1943. Scopul lui Churchill, în octombrie 1944, era de a păstra cât mai mult din interesele britanice, faţă de realitatea dominaţiei sovietice şi de suspiciunile Statelor Unite asupra presupuselor sale proiecte "imperialiste". Era în special nerăbdător să ajungă la un fel de înţelegere asupra Poloniei, pentru care Marea Britanie intrase în război în 1939, dar şi să-l împiedice pe Stalin să obţină acces direct la Marea Mediterană, fapt care ar fi pus în pericol comunicarea Marii Britanii cu Imperiul şi cu Commonwealth-ul. Drept urmare, pentru Churchill, "înţelegerea procentuală" a fost mai mult o încercare de limitare a pagubelor, decât o împărţire a Balcanilor între două puteri cu forţe egale.

Mai mult decât atât, Churchill nu era de acord ca marile puteri să facă înţelegeri peste capul celor mai mici. În septembrie 1938, el s-a opus vehement Înţelegerii de la München, prin care Marea Britanie a fost de acord cu anexarea regiunii sudete a Cehiei la Germania, în ciuda angajării sale de a apăra integritatea teritorială a Cehoslovaciei. Colin Coote, un jurnalist de la Times, a descris starea lui Churchill din seara de 29 septembrie 1938, preziua întoarcerii de la München a primului ministru britanic, Neville Chamberlain:
"Churchill era foarte furios şi într-o disperare profundă... s-a năpustit sălbatic asupra celor doi miniştri prezenţi, Duff Cooper şi Walter Elliot. Puteai spune cu uşurinţă când era mişcat pentru că un defect minor al vălului palatin conferea un timbru aparte, ca un ecou, vocii sale. De această dată nu era vorba de un ecou, ci de un boom supersonic. Cum au putut, a întrebat el, oameni onorabili, cu o vastă experienţă şi cu bune recomandări din război, să admită o politică într-un mod atât de laş? Acest act era sordid, murdar, subuman şi suicidal".

În orice caz, până în octombrie 1944, politica britanică faţă de România a fost clar subordonată alianţei cu Uniunea Sovietică, iar "înţelegerea procentuală" a fost o consecinţă logică a acestui fapt. Ţinta majoră a Moscovei în război a fost să-şi recâştige frontierele din 1941 şi să stabilească la graniţele sale o zonă-tampon, formată din state prietene, pentru a preveni invazia. Marea Britanie ezita să ofere recunoaşterea formală a frontierelor din 1941, în maniera în care ele au fost stabilite conform Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939. Cu toate acestea, în practică, era considerat inevitabil faptul că Uniunea Sovietică îşi va atinge scopul, şi de aici eforturile guvernului britanic de a convinge guvernul polonez, aflat în exil, să accepte cedarea teritoriului în est în schimbul unei compensări în zona de vest, în detrimentul Germaniei.

Această acceptare în practică a ţelurilor de război sovietice a fost reflectată în tratatul de alianţă anglo-sovietic din 1942. Aşa cum argumenta Albert Resis, cel mai important aspect al acestui tratat a fost condiţia ca Moscova să se alieze cu ţările Europei de Sud-Est pentru a ataca Germania. În termeni practici, aceasta a făcut să fie conştientizat faptul că aceste ţări vor datora loialitate în primul rând Moscovei, şi nu puterilor vestice, din moment ce Articolul 7 al aceluiaşi tratat anglo-sovietic interzicea fiecărei părţi să încheie o alianţă ostilă celeilalte părţi. Acest lucru dădea Moscovei un drept de veto vizavi de ideea lui Churchill ca Marea Britanie să promoveze o federaţie a statelor est-europene, care, aşa cum şi-a dat seama Stalin, ar fi putut dezvolta un caracter antisovietic. Într-un raport din 29 mai 1943, Sir William Strang, subsecretar permanent al Foreign Office a scris că "este mai bine ca Rusia să domine Europa de Est decât ca Germania să domine Europa de Vest
". Strang nu considera că bolşevizarea "Europei Centrale, de Est sau de Sud-Est", de către Uniunea Sovietică, ar fi în dezavantajul Marii Britanii.

Deşi Ministrul Afecerilor Externe britanic, Anthony Eden, a încercat să renegocieze tratatul din 1942, eforturile sale au eşuat, ca rezultat al deciziilor luate la conferinţa de la Teheran din noiembrie 1943. Aici, Churchill, marele marginal, a încercat să aducă în discuţie aterizarea vesticilor în Balcani, în paralel cu deschiderea unui al doilea front în Europa. Acest plan ar fi conferit Marii Britanii şi Statelor Unite o mai mare prezenţă militară în această regiune, şi de aici o mai mare influenţă asupra situaţiei politice. Nu în mod surprinzător, Stalin s-a opus ideii, iar Roosevelt s-a aflat de partea liderului sovietic în această chestiune. Preşedintele american, care devenise renumit datorită politicilor sale interne din timpul Marii Crize, era mult mai puţin conştient de intenţiile reale ale lui Stalin decât era Churchill, care a fost întotdeauna un opozant puternic al comunismului, dar care a recunoscut necesitatea alianţei cu Uniunea Sovietică în vederea înfrângerii lui Hitler
. "Dacă Hitler ar fi invadat Iadul, i-aş fi făcut o recomandare bună diavolului", a declarat la 21 iunie 1941, cu o zi înainte ca Germania să îşi lanseze atacul asupra Uniunii Sovietice.

Din această poziţie slabă, Marea Britanie a abordat încercările din 1943 şi 1944 de a scoate România din alianţa cu Germania. Prima dintre aceste încercări a fost misiunea "Autonomous" din 1943, în timpul căreia agenţi britanici au fost paraşutaţi în România cu scopul de a-l contacta pe liderul Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, şi pe alţi politicieni pro-vest (grupul a fost prins la scurt timp după aterizare, însă agenţii au fost bine trataţi de către autorităţile române, care au refuzat cererile germanilor de a-i preda). Cea de-a doua iniţiativă a fost reprezentată de încercarea de a negocia un armistiţiu prin Ambasada României la Stockholm, care a oferit un canal de comunicare pentru tratative în vederea ieşirii din război, tratative purtate de Maniu şi Mihai Antonescu. Deşi politicienii români sperau să încheie un acord de pace separat cu aliaţii vestici şi să evite capitularea necondiţionată faţă de Uniunea Sovietică, Marea Britanie nu era dispusă să-şi asume nici un risc care să pună în pericol relaţiile sale cu Kremlinul. Toate telegramele lui Maniu au fost trimise în copie la Moscova, fără ştirea lui. Chiar şi aşa, Ministrul de Externe sovietic, Molotov, a dat vina pe misiunea "Autonomous" (de care a fost informat înainte) pentru eşecul de a scoate România din război mai devreme de 1944.

În mod egal, politica britanică a fost influenţată de ideea că cooperarea anglo-sovietică ar fi continuat în perioada postbelică. Angajamentul Statelor Unite de a proteja pe termen lung Europa de Vest nu a fost clar până în 1947, când a fost anunţat Planul Marshall. În 1944, pentru cei care planificau politica, părea că Marea Britanie postbelică va trebui să înfrunte realitatea unei puteri sovietice copleşitoare, care nu avea o contraputere, într-o perioadă de severă dificultate economică, când începeau să fie simţite costurile reconstrucţiei de după război. Oficialii erau preocupaţi în mod deosebit să prevină o situaţie similară celei petrecute în anii \'30, când ţara se confrunta cu ameninţările Germaniei, Italiei şi Japoniei în acelaşi timp. Resursele se împuţinau şi aceasta era una din justificările pentru politica de conciliere de la sfârşitul anilor \'30, culminând cu Acordul de la München din septembrie 1938.

În consecinţă, începând cu jumătatea anului 1944, oficialii Biroului de Externe au vrut să definească în mod clar interesele britanice în lumea postbelică, cu scopul de a le prezenta sovieticilor, evitând, în acest fel, neînţe-legerile. Acest lucru nu este echivalent cu definirea sferelor de influenţă, din moment ce Marea Britanie era partea mai slabă, încercând mai degrabă să-şi apere poziţia existentă decât să delimiteze noi arii de dominaţie. În iunie 1944, un plan politic al Foreign Office sugera că Uniunea Sovietică ar fi putut avea un rol semnificativ în Europa de Est a lumii postbelice. Actul sublinia interese britanice critice, ca rezervele de petrol din Orientul Mijlociu, comunicaţiile de la Mediterană, comunicaţiile britanice pe mare, în general (care puteau fi ameninţate dacă Uniunea Sovietică ar fi devenit o putere maritimă şi aeriană) şi zonele industriale ale Regatului Unit (care puteau fi în pericol dacă Moscova devenea ostilă şi se dezvolta ca putere atomică). Hârtia punea în discuţie faptul că cea mai bună cale de a proteja aceste interese vitale era încurajarea Uniunii Sovietice de a participa la un sistem de siguranţă mondial, sau, ca o a doua alternativă, dezvoltarea alianţei anglo-sovietice ca un element-cheie în diplomaţia postbelică: "Nu ar trebui să ne opunem nici unei cereri rezonabile a URSS-lui, dacă nu vine în conflict cu interesele noastre strategice... În schimb, aşteptăm ca URSS-ul să nu se opună nici unei cereri în zonele noastre de interes". De aici, întregul accent al politicii britanice a fost pus mai degrabă pe planificarea unei legături diplomatice strânse cu Uniunea Sovietică în lumea postbelică, decât să o privească ca pe o ameninţare, iar aceasta explică puternica reacţie negativă a oficialilor Foreign Office-ului în august 1944 faţă de o notă a Şefilor de Personal, care sugera că armata trebuie să aibă în vedere că Uniunea Sovietică poate deveni următoarea ameninţare majoră după înfrângerea Germaniei. "Tratatul anglo-sovietic este una din pietrele de hotar ale întregii noastre politici externe", a scris un oficial, temându-se că Moscova va afla rapid despre orice plan militar anti-sovietic şi că o astfel de descoperire va fi dezastruoasă pentru interesele politice externe ale Marii Britanii.

Un exemplu clar al politicii britanice de acomodare cu Moscova a privit Strâmtorile Turceşti, o zonă tradiţional dificilă în relaţiile dintre Rusia şi celelalte puteri europene. La chiar aceeaşi întâlnire de la Moscova, la 9 octombrie 1944, când a fost făcută "înţelegerea procentuală", Churchill şi Stalin au discutat acest subiect. Conversaţia a urmat direct schiţării "documentului ruşinos". Primul ministru britanic a declarat că nu va "mai urma politica lui Disraeli sau pe a Lordului Curzon", astfel că nu a obiectat la trimiterea de către Uniunea Sovietică a vaselor sale prin Canale, având în vedere Convenţia Montreux, care le interzisese accesul. În acelaşi timp, Stalin a confirmat că nu are nici o intenţie de a pune în discuţie suveranitatea Turciei. Înţelegerea presupunea ca Churchill să accepte accesul navelor sovietice la Marea Mediterană, susţinea respectarea intereselor vitale ale Marii Britanii, definite prin menţinerea unor guverne favorabile în Grecia şi Turcia. Ca urmare, deşi Turcia nu apărea în "înţelegerea procentuală", discuţia asupra Canalelor era o continuare logică a acesteia.

Atunci, cum a afectat "înţelegerea procentuală" politica britanică faţă de România după octombrie 1944? În primul rând, nu era nici o schimbare evidentă în strategia britanică după întâlnirea de la Moscova, din moment ce predominanţa sovietică în termeni imediaţi fusese deja acceptată în mare. Majoritatea miniştrilor şi oficialilor britanici simpatizau foarte puţin România, văzând ţara ca pe un stat duşman, având în vedere alierea sa cu Germania până la 23 August 1944. Mai mult decât atât, ţara era într-un spaţiu marginal al obiectivelor britanice de a avansa rapid împreună cu armatele aliate după Ziua Z, în particular să oprească atacurile cu rachete V1 şi V2 asupra Londrei şi a asupra altor mari oraşe, care a continuat în 1945. Aceasta necesita o coordonare strânsă cu înaintarea sovietică din Est. În aprilie, instrucţiuni ale Londrei către Ambasada Britanică la Washington sugerau recunoaşterea implicită a faptului că Uniunea Sovietică va re-anexa teritoriile pe care le-a luat României în 1940: "Evitaţi discutarea caracterului etnografic al Basarabiei sau Bucovinei de Nord sau circumstanţele intrării sovietice în 1940". În decursul lunilor mai şi iunie, politica britanică s-a concentrat pe obţinerea unui acord cu Uniunea Sovietică în teritoriile pe care Moscova voia să le ocupe şi nu s-a produs nici o schimbare în acest sens după 23 august 1944, momentul aducerii ei de partea aliaţilor. Oficialii britanici au avut mare grijă să nu altereze viziunea Uniunii Sovietice că România era un duşman învins. La 24 August, BBC-ului (în acea vreme cenzurat) i s-a spus să nu-i numească pe români "aliaţi" sau să-I primească cu prea mult entuziasm. O săptămână mai târziu, crainicilor li s-a spus că pot "lăuda acţiunea României, binevenită, chiar dacă târzie", dar nu puteau încă descrie ţara ca pe o aliată sau co-beligerantă. Îndrumări ulterioare au urmat acelaşi model: "continuaţi să daţi ajutor indirect Regelui Mihai şi guvernului său, dar nu faceţi din Regele Mihai un erou naţional şi nu insinuaţi că actualul guvern ar fi permanent". BBC-ului i s-a spus, de asemenea, să nu discute amploarea controlului sovietic asupra României.
În noiembrie 1944 a fost prima oară când "înţelegerea procentuală" a fost invocată în mod direct drept justificare pentru politica britanică în România. În mod semnificativ, a fost citată de către Churchill însuşi, sugerând că primul ministru ar fi acordat o mai mare importanţă documentului decât o făcuseră oficialii săi. În perioada incertitudinii politice a perioadei de după 23 august, şeful nou-restabilitei Legaţii Britanice, Ian Le Rougetel, a încercat să-l sfătuiască pe Regele Mihai şi pe câţiva politicieni români. Ca răspuns, Churchill a recomandat precauţie, amintind reprezentanţilor săi că britanicii erau cel mult spectatori, plângându-se secretarului Anthony Eden că Le Rougetel "nu a înţeles faptul că noi avem numai 10% în România... Mai bine ai fii atent la aceasta, pentru că altfel vom avea parte de răzbunare în cazul Greciei, pe care încă sperăm să o salvăm". Mai târziu, l-a întrebat pe Eden: "le-aţi spus, tu sau Foreign Office, reprezentanţilor noştri la Bucureşti, despre aranjamentul cu care am fost de acord la Moscova? Se pare că se comportă de parcă ar fi în Grecia." Într-o altă comunicare, a spus că "nu trebuie să ne implicăm prea mult în România... Amintiţi-vă de procentele pe care le-am notat." Acest schimb de corespondenţă indica cu certitudine preocuparea lui Churchill de a respecta înţelegerea cu Stalin. Însă, în mod egal, sugera că mulţi oficiali, în mod special cei care lucrau în România, nu înţelegeau "înţelegerea procentuală" şi nu erau influenţaţi de către ea. Acest lucru înseamnă că acordul nu era acceptat întru totul de către întreaga maşină guvernamentală şi ne reaminteşte faptul că Churchill a recunoscut faţă de Stalin că acest acord a fost făcut fără concursul propriului său guvern.

Nu a fost surprinzător faptul că primul ministru britanic nu a vrut să discute despre "înţelegerea procentuală" cu liderii politici români. Când Maniu a întrebat direct, într-un memorandum către Legaţia Britanică, dacă a fost acceptat faptul ca România să cadă sub dominaţia sovietică, Churchill a notat cu creionul deasupra raportului: "bineînţeles, nu suntem chemaţi să facem astfel de admiteri". Este şi mai notabil cât de puţin ştiau reprezentanţii britanici la Bucureşti, iar Churchill voia ca situaţia să rămână în acest fel. În decembrie 1944, i-a faxat lui Eden: "nu putem juca mâna noastră în România... fără să lăsăm să se vadă în telegrame, trebuie să-ţi faci simţită dorinţa" (accentuarea noastră). Ivor Porter, unul dintre agenţii "Autonomous" care au slujit Legaţia Britanică la Bucureşti din septembrie 1944, se referă în memoriile sale la puzzle-ul de la Legaţia Britanică, adică de ce rapoartele şi propunerile lor nu au fost receptate mai bine la Londra. Ceea ce este interesant este cât de des Churchill însuşi a intervenit, reamintindu-le lui Eden şi oficialilor de grad înalt al Foreign Office de acordul său cu liderul sovietic. Îi plăcea să ia rolul de conducător în planificarea politică şi nu era întotdeauna foarte scrupulos în respectarea autonomiei diferitelor ministere din guvern, împreună cu departamentele lor. S-a găsit adesea în conflict atât cu miniştrii cât şi cu oficialii cărora nu le plăcea obiceiul său de a face politică deasupra capetelor lor şi tendinţa de a da o importanţă excesivă consilierii date de către sfătuitorii personali, cum era şi Lordul Beaverbrook. În consecinţă este posibil ca "înţelegerea procentuală" să fi fost un exemplu de asemenea consiliere "personală", şi de aici primirea ei rezervată din partea lui Eden şi a oficialilor Foreign Office-ului. Un schimb de corespondenţă între Eden şi Orme Sargent din ianuarie 1945 a sugerat, de asemenea, o anumită rezistenţă a ministrului de externe vizavi de politica lui Churchill. Sargent a scris că era dificil să-i împiedici pe sovietici de a agresa economia românească, deoarece Marea Britanie acceptase controlul sovietic. "Nu chiar", notase secretarul de externe pe raportul lui Sargent. "Încă avem 10%."

Înţelegerea procentuală a influenţat politica britanică în ianuarie 1945, când autorităţile sovietice au început să deporteze etnicii germani din România pentru muncă forţată în Uniunea Sovietică. Deportările erau dezorganizate, brutale şi foarte dubioase din punct de vedere legal, chiar şi pentru standardele de la vremea respectivă, din moment ce ele îi priveau pe cetăţenii români şi nimic din acordul de armistiţiu nu le dădea dreptul sovieticilor să îi deporteze, aşa cum a subliniat Departamentul de Stat al Statelor Unite. Autorităţile române au încercat să intervină pentru încetarea deportărilor şi au fost susţinute de către Şeful Legaţiei Britanice, Ian Le Rougetel, împreună cu Şeful Misiunii Militare Britanice în România, vice-comandorul de aviaţie Donald Stevenson. Oficialii Foreign Office-ului din Londra erau mai precauţi, spunându-le reprezentanţilor lor la Bucureşti că Marea Britanie nu poate face mai mult decât să susţină că nu a fost consultată în problema deportărilor. Orme Sargent, Subsecretar (al doilea în ierarhie) al Foreign Office-ului, a explicat incapacitatea Marii Britanii de a interveni, conform "înţelegerii procentuale". În mod interesant, totuşi, s-a referit la Marea Britanie ca având un interes de 20% în România. Aceasta spune, din nou, că exista o confuzie considerabilă înăuntrul guvernului britanic asupra acordului dintre Churchill şi Stalin, dând crezare posibilităţii ca Churchill să încerce să urmeze o politică independentă de cea a oficialilor săi care, în acelaşi timp, încercau să-i confere un sens fără să înţeleagă pe deplin ceea ce însemna. Pe de altă parte, exista o anumită discrepanţă asupra subiectului între cele două părţi, Foreign Office susţinând un mai mare grad de implicare, chiar dacă încă limitat de faptul că România era încă sub control sovietic. Acest lucru ar fi intrat în conflict cu interesul arătat de către Consiliul de Comerţ şi de către câteva departamente de aprovizionare în România, văzută ca o posibilă sursă de produse agricole care să asigure rezervele de hrană ale Marii Britanii şi lemnul pentru reconstrucţia de după război.

Încă o dată, în ciuda notei precaute a lui Sargent către reprezentanţii britanici la Bucureşti, Churchill a intervenit pentru a reaminti Foreign Office-ului importanţa acestui acord. "De ce facem atâta zarvă în jurul deportării din România a saşilor şi a altora? Era deja înţeles că ruşii vor acţiona conform dorinţelor lor în această zonă. In orice caz, nu-i putem opri." Într-un raport următor, datat în 19 ianuarie 1945, a scris "trebuie să ţinem minte că am promis că vom lăsa România în mâinile Rusiei. Eu însumi nu pot considera că este greşit ca ruşii să ia români de orice origine vor, ca să muncească în minele de cărbuni având în vedere tot ce s-a petrecut". Până în acest moment, Churchill părea a fi concentrat asupra salvării Greciei. Tocmai făcuse o vizită specială, zburând în ziua de Crăciun a anului 1944, în ciuda protestelor soţiei sale, Clementine, care spera că acesta va fi primul Crăciun liniştit după mulţi ani. Scopul lui era de a întări suportul britanic pentru guvernul grec şi de a demonstra insurgenţilor comunişti că deşi Marea Britanie spera să-şi retragă propriile forţe, predând controlul unei nou create armate greceşti, această decizie nu implica în nici un fel o slăbire a suportului politic şi, la nevoie, al celui militar. În acelaşi timp, părea a se fi resemnat în legătură cu dominaţia sovietică în Europa de Est. Secretarul său personal, John Colville, şi-l aminteşte spunând, înainte de a pleca la culcare la 23 ianuarie 1945: "Fără nici o greşeală, întreg spaţiul balcanic, cu excepţia Greciei, va fi bolşevizat şi nu pot face nimic să opresc acest lucru. Nu pot face nimic nici pentru sărmana Polonie".

"Înţelegerea procentuală" a influenţat în mod cert politica britanică faţă de România în timpul crizei politice care a dus la impunerea de către Moscova, la 6 martie, a guvernului comunist Petru Groza. Oficialii din Londra i-au avertizat pe reprezentanţii britanici la Bucureşti să nu se implice prea mult, i-au sfătuit, de exemplu, să nu ridice problema libertăţii presei în Comisia Aliată de Control. Până în acest moment Churchill avea speranţe mai mari privind salvarea Poloniei şi a privit aceasta ca pe un motiv important pentru a recomanda o anumită moderaţie în România. La 28 februarie, Colville înregistrează afirmaţia primului ministru că "nu avea nici cea mai mică intenţie de a fi înşelat în privinţa Poloniei, nici măcar dacă am ajunge în pragul războiului cu Rusia". Apoi la 4 martie, într-o notă către Eden, Churchill scria că se temea "foarte tare de a nu merge prea departe în privinţa României, având în vedere aranjamentul informal în privinţa Greciei şi stricteţea cu care fusese respectat de către Stalin; sunt nerăbdător să merg până la capăt cu Polonia, iar acest lucru necesită toată concentrarea noastră, în detrimentul altor probleme." El i-a criticat pe reprezentanţii britanici în România pentru construirea unui front politic anti-sovietic "cu o energie inoportună, fără a înţelege care era miza în celelalte zone."

În orice caz, au existat şi alte diferende între Churchill şi Eden. Ministrul de Externe opina că "înţelegerea procentuală" a fost depăşită de către Declaraţia de la Yalta asupra Europei Eliberate, conferind Marii Britanii, în acest fel, o mai mare libertate de mişcare în România. Au existat anumite discuţii între oficialii Foreign Office-ului dacă Yalta ar trebui invocată ca un contraatac la restricţiile impuse presei româneşti sau dacă Omer Sargent ar trece de partea cealaltă, neaducând în discuţie Declaraţia, în vederea "înţelegerii procentuale". În orice caz, Eden credea că ar fi un dezastru ca Yalta să nu fie adusă în discuţie cu prima ocazie cu care principiile sale ar fi putut fi aplicate şi a intrat în dispută cu poziţia Primului Ministru. Era însă în mod clar surclasat de către Churchill, care afirma, la 6 martie, la o şedinţă a Cabinetului, că, deşi Declaraţia de la Yalta a fost ignorată flagrant în România, Marea Britanie nu poate merge mai departe de "a-l informa pe Stalin de nemulţumirea noastră". Cu toate acestea, episodul ilustrează din nou faptul că guvernul britanic, ca întreg, era departe de a fi de acord cu înţelegerea dintre Churchill şi Stalin.

Nu există nici o referire la "înţelegerea procentuală" în documentele deschise după sfârşitul războiului în Europa, la 8 Mai 1945, fapt ce pare să confirme afirmaţia lui Churchill că era doar un aranjament pe timp de război. În septembrie 1945, oficialii Foreign Office-ului au dat publicităţii în mod deliberat un proces susţinut de sovietici împotriva unei organizaţii de tineret anticomunistă din România, ca o modalitate de a răspunde la criticele Moscovei vizavi de politica Marii Britanii în Grecia, sugerând că târgul făcut în privinţa Greciei şi României fusese deja anulat. Episodul trebuie văzut în contextul deteriorării relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi puterile vestice după înfrângerea Germaniei. În orice caz, mai este un lucru interesant, şi anume că încetarea "înţelegerii procentuale" de a mai reprezenta o justificare pentru politica britanică faţă de România nu numai că a coincis cu sfârşitul războiului în Europa, ci şi cu părăsirea guvernului de către Churchill, cu prea puţin sprijin real din partea guvernului său sau a oficialilor.

Mai mult decât atât, istoricii relaţiilor politice au ignorat importanţa dată de mulţi din guvernul britanic dezvoltării relaţiilor comerciale între Marea Britanie şi România în perioada postbelică. Documentele Consiliului de Comerţ britanic dau o viziune diferită şi în mod sigur nu sugerează intenţia de a ieşi de pe scena românească pe termen lung. Marea Britanie avea interese comerciale considerabile în România, incluzând companiile petroliere. După momentul 23 August 1944, oficialii Consiliului de Comerţ britanic ţinteau să recupereze bunuri pierdute în timp ce România lupta de partea Germaniei şi să asigure compensaţii acolo unde era posibil. În al doilea rând, voiau să restabilească relaţiile comerciale cât mai repede posibil, astfel încât Marea Britanie să profite de exporturile agricole ale României pentru a-şi acoperi deficitul de alimente şi de lemn pentru reconstrucţia postbelică. Mai târziu, după sfârşitul războiului în Europa, Marea Britanie avea nevoie să-şi asigure anumite provizii pentru a face faţă obligaţiilor faţă de Germania ocupată. Oficialii Consiliului de Comerţ erau mai adesea conştienţi de aspectele economice ale ocupaţiei sovietice în România decât erau colegii lor de la Foreign Office, care se concentrau, bineînţeles, asupra situaţiei politice. De exemplu, preţurile mici plătite de Moscova pentru livrarea de bunuri din România conform acordului privind reconstrucţia, au defavorizat Marea Britanie, deoarece cantităţile cerute de către sovietici erau în mod corespunzător mai mari, lăsând mai puţine oportunităţi Marii Britanii şi celorlalţi parteneri. Încă şi mai important, "acordul" româno-sovietic de la 8 Mai 1945, care stabilea companiile de tip "Sovrom", lega foarte strâns economia României de cea a Uniunii Sovietice, în detrimentul sever al altor parteneri comerciali. Acesta a fost primul pas semnificativ în poziţionarea României ca satelit sovietic.

Instrucţiuni ale Consiliului de Comerţ către Misiunea Militară britanică în România înainte de plecarea acesteia în septembrie 1944, accentuau faptul că "interesele britanice în România sunt largi" şi că exporturile acestei ţări ar fi "de cea mai mare importanţă pentru destinderea şi reabilitarea Europei." Directiva politică susţinea foarte clar că controlul sovietic va fi acceptat numai pe durata războiului, nu şi după aceea: "Nu poate fi vorba de renunţarea la pretenţiile noastre de a avea o parte egală în toate chestiunile politice privind România în perioada de după război." Aceste instrucţiuni l-au încurajat pe Şeful Misiunii Militare britanice, Donald Stevenson, să protesteze la Vinogradov, reprezentantul sovietic în Comisia Aliată de Control, faţă de jefuirea de către Uniunea Sovietică a companiilor petroliere britanice în special şi faţă de jefuirea economiei româneşti în general, ca o injurie la adresa eforturilor de război generale. Intervenţia lui Stevenson în afacerile politice, care l-a îngrijorat pe Churchill, a fost întărită fără dubiu de înţelegerea cadrului economic şi a felului în care comportamentul sovietic punea în pericol interesele comerciale britanice.

În consecinţă, în 1944 şi 1945, Marea Britanie a acceptat predominanţa sovietică în România pe termen scurt, însă era departe de a fi clar cum se va reacţiona la eforturile sovieticilor de a-şi asigura dominaţia pe termen lung. În timp ce Churchill era indiferent la soarta României şi mult mai preocupat nu numai de Grecia, ci şi de Polonia, Eden şi Foreign Office erau mai puţin înclinaţi să ignore interferenţa sovieticilor cu sistemul politic românesc şi au acceptat fără entuziasm "înţelegerea procentuală", de multe ori aducându-li-se aminte despre ea de către primul ministru. Reprezentanţii britanici la Bucureşti erau ţinuţi în întuneric şi de aceea intrau deseori în conflict cu Churchill în privinţa opoziţiei lor faţă de politicile sovietice. În acelaşi mod, Consiliul de Comerţ şi alţii interesaţi de dezvoltarea relaţiilor comerciale erau departe de a se resemna în 1944-1945 cu monopolizarea sovietică a economiei româneşti.
Doar spre sfârşitul anului 1945 Marea Britanie a acceptat inevitabilitatea dominaţiei politice sovietice în România. Ca urmare a eşecului Conferinţei miniştrilor de externe, care a avut loc la Londra în septembrie 1945, politicienii britanici au ajuns să se teamă că eşecul unui compromis cu Moscova în privinţa Europei de Est poate duce la obstrucţionarea în zone considerate ca fiind de interes vital, aşa cum era Mediterana, Canalele şi Dodecanez. Aceasta este baza summit-ului de la Moscova din decembrie 1945, care a dus la înţelegerea dintre Marea Britanie şi Statele Unite de a recunoaşte guvernul Petru Groza în România în schimbul includerii în acest guvern a câte unui membru al partidelor istorice (Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Liberal), cât şi a unor garanţii că vor fi alegeri libere şi că intervenţiile în media vor înceta.

În practică, acordul de la Moscova a condus la acceptarea de către Marea Britanie şi de către Statele Unite a impunerii în România a unui guvern nereprezentativ, prosovietic. Concesia în privinţa reprezentării partidelor istorice a contribuit prea puţin la provocarea dominaţiei sovietice, având în vedere că cei doi miniştri au fost excluşi de la toate deciziile guvernamentale importante, fără a se înregistra vreun protest din partea puterilor vestice. Mai mult decât atât, Marea Britanie şi Statele Unite au acceptat veto-ul sovietic vizavi de participarea liderilor Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Liberal, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, singurele figuri care aveau greutate în politica românească şi care ar fi avut destulă credibilitate pentru a rezista marginalizării. Restric-ţiile în privinţa libertăţii presei au continuat fără probleme după recunoaşterea guvernului Groza de către puterile occidentale. În noiembrie 1946, Groza a fost reconfirmat după alegerile evident frauduloase în care partidul comunist sau partidele dominate de comunism au câştigat peste 80% din voturi. Aceste alegeri au marcat drumul către suprimarea partidelor istorice, în anul următor, împreună cu închiderea lui Maniu şi a altor lideri politici ne-comunişti şi, în sfârşit, cu abdicarea Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi proclamarea "Republicii Populare".

Raportul delegaţiei britanice către Moscova indică faptul că aceste procese au fost privite ca fiind inevitabile, indiferent de limbajul acordului. Documentul punea în discuţie faptul că insistarea asupra unor guverne reprezentative în România şi Bulgaria se dovedise a fi o politică ineficientă care mai mult antagoniza relaţiile cu Moscova, fără a se ajunge la vreun rezultat. În consecinţă, nu avea nici un sens încercarea de a restabili democraţia pe termen scurt, dar aceasta ar trebui să devină un obiectiv pe termen lung, posibil a fi realizat numai după ce va fi semnat un acord de pace, care să ducă la retragerea forţelor sovietice de ocupaţie. Interesele comerciale britanice în România au grăbit compromisul, din moment ce ele erau restricţionate în mod considerabil în absenţa unui acord de pace, pentru care un guvern român recunoscut de către toţi cei trei aliaţi de război trebuia să fie pregătit. În timp ce poziţia diplomaţilor delegaţiei britanice era să insiste ca ea să adere la declaraţia de la Yalta asupra Europei eliberate, cu principiile sale de guvernare reprezentativă şi libertăţi democratice, în practică, anexa raportului afirma că Marea Britanie şi Statele Unite "nu trebuie să se opună alegerilor din România, chiar dacă acestea nu se ridică la standardele noastre". Această declaraţie a marcat drumul acceptării de către puterile occidentale a alegerilor frauduloase din noiembrie 1946 şi lipsa oricărei sugestii că guvernul astfel ales nu ar trebui recunoscut.

Ultimul tratat de pace între Uniunea Sovietică, Statele Unite, Marea Britanie şi România a fost semnat în februarie 1947, imediat după alegerile fraudate. Orice speranţă a Marii Britanii că pacea va duce la o diminuare a influenţei sovietice şi la o eventuală retragere a fost rapid distrusă. Imediat după acordul de pace, partidele istorice au fost dizolvate, liderii lor trimişi în judecată, iar Regele expulzat până la sfârşitul anului. Departe de a duce la reînvierea intereselor comerciale britanice, acordul de pace a fost urmat de naţionalizarea companiilor de petrol britanice fără o compensaţie adecvată şi de subjugarea economiei româneşti de către interesele sovietice, ceilalţi parteneri fiind aproape în întregime excluşi. Trupele sovietice nu s-au retras din România până în 1958, doar atunci când ţara a fost pusă în întregime sub controlul Partidului (Comunist) Muncitoresc.

Guvernul britanic nu a acceptat controlul sovietic pe termen lung în România înainte de octombrie 1944. Churchill a acordat cu siguranţă o mare importanţă salvării Greciei şi, într-un grad mai mic, a Poloniei de dominaţia comunistă şi a fost preocupat să nu intre în conflict cu Uniunea Sovietică în privinţa României, pe termen scurt. De asemenea, interesul său personal faţă de soarta României era foarte mic, privind-o ca pe o putere înfrântă, în ciuda realizării de la 23 August 1944 a pro-Aliaţilor. În orice caz, politica de acceptare a predominanţei sovietice în România pe durata războiului în Europa era în mare pregătită înainte de octombrie 1944, ca şi înţelegerea tacită a faptului că Moscova îşi va restabili graniţele din 1941, incluzând re-anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Aşadar nu era nici o schimbare specială în politica britanică în urma "înţelegerii procentuale". Mai mult decât atât, situaţia din 1944-1945 fluctua în funcţie de alte părţi ale maşinăriei guvernamentale britanice care arăta un interes mai mare faţă de România decât cel al lui Churchill, ducând adesea la reproşuri din partea Primului Ministru. Probabilitatea ca "înţelegerea procentuală" să fi fost o iniţiativă personală a lui Churchill este întărită de faptul că această înţelegere nu a fost citată ca justificare a politicii britanice după înfrângerea sa electorală din iulie 1945.
Mai mult decât atât, nu există nici o dovadă că Marea Britanie a acceptat impunerea guvernului comunist în România până în decembrie 1945. Acordul de la Moscova a fost o formulă de faţadă, în care principalul obiectiv al Marii Britanii era să ajungă subtil la o pace cu România şi Bulgaria, în speranţa că aceasta va duce la stabilizarea situaţiei, la democratizarea pe termen lung, la reducerea influenţei sovietice şi la reluarea relaţiilor comerciale. În practică, însă, aceste speranţe s-au dovedit a fi prea mari şi, acceptând tacit alegerile fraudate din noiembrie 1946, puterile occidentale şi-au recunoscut efectiv neputinţa în faţa planurilor sovietice.


Discuţii

Voce de elev
: Se datorează "Înţelegerea procentuală" şi unei antipatii a lui Churchill faţă de România?

Mark Percival: Eu cred că, în primul rând, se rezuma la situaţia militară din zonă. Cel mai important lucru este să ne amintim că puterea Angliei nu a fost egală atunci faţă de puterea Rusiei, mai ales în zona Balcanilor. Eu cred că acordul a fost mai mult ceva pragmatic, o recunoaştere pragmatică a realităţilor, Anglia fiind într-o situaţie mult mai slabă decât Rusia şi acordul este ceva care pur şi simplu a reflectat o înţelegere din partea lui Churchill a realităţilor. Este important, eu cred, cum am spus, că Churchill nu vedea neapărat ca acordul să fie pe termen lung, cred că, într-adevăr, el considera că aceasta dura pe timpul războiului, nu cred că avea intenţia să accepte pe termen lung sovietizarea României. Ce este interesant, s-a discutat acest acord ca şi cum ar fi 100%. Să ne amintim, este interesant, să ne amintim că Churchill a vrut, totuşi, 10% care mi se pare, totuşi, un lucru interesant. Nu cred că asta înseamnă că Churchill s-a gândit... Erau anumite interese comerciale în Anglia care trebuiau protejate, adică companii petroliere ş.a.m.d. şi s-a gândit la aceste lucruri. Când a spus: "Vrem 10%" recunoştea realitatea, care de fapt însemna că putea face foarte puţin, România era sub ocupaţia sovietică, deci efectiv la momentul respectiv România a fost 100% sub control sovietic. Churchill, de fapt, vroia să salveze ceva, vroia să salveze pentru timpul războiului cele 10% şi eu cred că o altă dovadă că acordului Churchill-Stalin i se dă prea multă importanţă, este faptul că Anglia nu a primit cele 10%, pentru că după 1946-1947 România a fost 100% sub control sovietic, nu 90%.

Acelaşi elev: A fost un conciliatorism faţă de Germania şi a fost un conciliatorism faţă de URSS şi amândouă au dus la naşterea unor monştri. Ce părere aveţi?

Mark Percival: Da, adică comparaţie cu Acordul de la München şi Acordul Churchill - Stalin. Să ne amintim că Churchill a fost, cum am zis în prezentarea mea, un opozant vehement al Acordului de la München, a fost o altă situaţie atunci. Chiar de punctul de vedere legal să ne amintim. În perioada interbelică exista un tratat cu Cehoslovacia, între Franţa, Anglia şi Cehoslovacia, prin care Anglia şi Franţa ar apăra Cehoslovacia împotriva oricărei agresiuni din partea Germaniei. În 1938 Hitler făcea încercări să câştige Regiunea Sudetă şi în mod normal şi legal Anglia şi Franţa ar fi trebuit să apere Cehoslovacia, însă nu au făcut-o pentru că a fost făcut acest acord între Germania şi Anglia. Deci, din punct de vedere legal a fost, într-adevăr, o trădare. Dar în \'44 nu era nici o obligaţie legală de a apăra România, aceasta este un lucru o diferenţă importantă, mi se pare, între cele două momente.

Voce de elev: Era Churchill un fel de dictator, având în vedere că nu a consultat nici Parlamentul, nici Cabinetul său la încheierea înţelegerii procentuale?

Mark Percival: Se poate discuta că avea anumite tendinţe independente, nu putem vorbi de dictator, dar, într-adevăr, avea tendinţa... nu i-au plăcut prea mult oficialii, nu i-a plăcut prea mult Foreign Office-ul, avea, într-adevăr, tendinţa de a-şi asculta mult mai mult consilierii săi personali decât oficialii de la Foreign Office. Şi poate asta şi explică anumite diferenţe între Churchill şi Eden care i-a fost ministru de externe atunci.

Voce de elev: De ce nu s-a protestat mai puternic împotriva fraudării alegerilor?

Mark Percival: Pentru că în acea perioadă cred că ideea a fost că, dacă ar fi un acord de pace între România şi Uniunea Sovietică, atunci s-ar retrage trupele sovietice din teritoriul român, cred că asta a fost în primul rând ideea politicii de atunci.

Voce de elev: Care a fost efectul asupra englezilor de rând, având în vedere plimbarea lui Ceauşescu cu Regina Marii Britanii?

Mark Percival: Eu cred că acea perioadă este interesantă în sensul că a fost un fel de naivitate colectivă despre Ceauşescu. Să ne amintim că în acea perioadă erau foarte mulţi care aveau frică de război, clar, şi orice idei că s-ar putea să fie o liberalizare, un fel de progres, erau văzute într-un fel pozitiv. Marea greşeală a fost că aşa-zisa politică independentă a lui Ceauşescu a fost interpretată greşit, în sensul că existau diferenţe cu Moscova, dar diferenţele se bazau pe faptul că România a rămas mai stalinistă, într-un fel avea un comunism mult mai dur decât în celelalte ţări din jur şi cred că asta nu a fost prea bine înţeles. Ceauşescu a fost văzut ca un al doilea Tito, de fapt nu era deloc aşa. Plus că eu cred că important este că motivele comerciale au fost foarte importante în decizia de a-l invita pe Ceauşescu la Londra să aibă o vizită de stat, adică la cel mai înalt nivel. Sunt numai două vizite de stat pe an şi cel care vine este musafirul reginei şi nu musafirul guvernului, deci este cea mai mare onoare pe care poate să o facă statul englez faţă de un şef de stat străin. A fost un contract, a fost vorba de un contract pentru avioane British Airways Space, care era în concurenţă cu o firmă germană. Cred că asta a influenţat foarte mult decizia, să primească Ceauşescu o vizită la cel mai înalt nivel, dar de fapt contractul a fost un dezastru, de fapt nu au beneficiat firmele deloc, partea românească nu a plătit datoriile, a trebuit să intervină statul român în favoarea companiilor, a fost un mare eşec şi putem chiar să zicem că Ceauşescu i-a păcălit pe cei care l-au sprijinit. Nu numai englezii l-au sprijinit politic pe Ceauşescu, ci şi francezii, şi americanii. Deci a fost un fel de naivitate colectivă, zic eu.

Şerban Papacostea: Roosevelt a ştiut de acordul de procentaj?

Mark Percival: Din cât am studiat documentele, nu ştia despre acordul Churchill - Stalin, şi chiar englezii au încercat să ascundă acest acord pentru că americanii l-ar fi văzut ca pe un fel de imperialism britanic. Roosevelt, din câte am cercetat eu, nu ştia despre acordul Churchill - Stalin.

Olga Anghelici (Chişinău): Întrebarea mea se referă în primul rând la prima partea a discursului dvs. Ştim cu toţii că în 1936 începe războiul civil din Spania şi Stalin se hotărăşte să-i pună capăt trimiţând acolo nu numai trupele armatei sovietice, ci şi funcţionari şi oameni politici ruşi, şi acest lucru i-a permis să hotărască destinul politic şi economic al ţării. Spuneţi-mi, vă rog, de ce acţiunile lui Stalin nu au întâlnit nici un fel de protest din partea forţelor democratice europene sau extra-europene?

Mark Percival: Sunt mai multe explicaţii, era şi atunci un fel de naivitate despre dictatura regimului Stalin. Un dramaturg englez celebru, George Bernard Shaw, socialist, s-a dus în Uniunea Sovietică şi a spus că este minunat şi că este acolo este socialism autentic. A fost şi la el o mare naivitate, nu se ştia mare lucru despre foametea din Ucraina unde au murit mai mulţi decât au murit în Holocaust, sub nazism. Era, totuşi, o lipsă de înţelegere clară despre regimul Stalin. Spania... nu prea erau sondaje atunci, dar sunt foarte mulţi englezi care s-au dus în Spania să lupte cu forţele de stânga. De fapt asta a fost ideea atunci, ei au fost să lupte împotriva lui Franco... Şi influenţa lui Stalin şi ce înseamnă regimul lui Stalin, nu eru lucruri văzute în mod prea clar. Plus că, apropo de atmosfera generală, să ne amintim că după primul război mondial, prin anii \'30, ideea era să se ocolească conflictele, în general, pentru că în primul război mondial toate părţile suferiseră pierderi foarte mari. Poate şi asta explică această lipsă de interes faţă de regimurile totalitare din Europa.

Diana Bjoza (Braşov): Se ştie că România a intrat în război pentru a-şi redobândi teritoriile ocupate de ruşi, cum ar fi Basarabia. Dacă Marea Britanie se simţea vinovată de cedarea cu multă uşurinţă a teritoriilor rămase în sfera de influenţă sovietică, de ce măcar nu au încercat să intervină mai energic? Nu ştiau de ororile săvârşite de comunişti, cum ar fi lichidarea adversarilor politici şi a elitelor, precum şi confiscarea averilor?

Mark Percival: Deci întrebarea este de ce nu a intervenit Marea Britanie atunci, după \'44. Eu cred că, cum am încercat să arăt în prezentare, important este să ne amintim că Marea Britanie efectiv nu a fost în stare să intervină, să facă mare lucru atunci. După conferinţa de la Teheran, în \'43, s-a discutat ideea lui Churchill pentru o intervenţie din partea Angliei şi a Americii în Balcani. Churchill ştia foarte bine că, dacă ar fi fost trupe americane şi britanice în Balcani, ţările occidentale ar fi putut avea mai multă influenţă. Dar eu cred că, după conferinţa aceasta de la Teheran în care nici Stalin, bineînţeles, nu a vrut, dar nici Roosevelt nu a vrut, atunci puterile occidentale efectiv nu erau în stare, nu erau decât spectatori. Deci efectiv soarta României a fost hotărâtă la Teheran, în \'43, şi nu în octombrie \'44, la Moscova.

Aceeaşi elevă: Aş mai avea o întrebare: cum explicaţi faptul că România, una dintre cele 5-6 ţări intrate în război, nu a ieşit nici învingătoare, nici învinsă, ci doar jefuită de ruşi?
Mark Percival: Asta se explică prin situaţia militară, este simplu. Trupele sovietice au intrat, efectiv, armata sovietică era singura putere de ocupaţie. Au fost reprezentanţi ai Angliei şi Americii în Comisia Aliată de Control, dar numai simbolic. Era o misiune militară britanică şi o misiune militară americană, dar efectiv România a fost, din momentul de când au intrat trupele sovietice, sub controlul lor şi, din păcate, sovieticii aveau putere absolută şi de acea au putut să jefuiască fără nici o restricţie.

Mădălina Şerban (Ploieşti): Având în vedere că cele mai bune relaţii între Regatele Unite şi România s-au menţinut în timpul lui Ceauşescu, dictatura ceauşistă a fost folosită ca un mediu al conflictelor zonale sau ale păcii în Orientul Mijlociu, graţie principiilor politicii externe ale României şi serviciilor secrete de după generalul Pacepa?

Mark Percival: România a fost sprijinită pentru această aşa-zisă politică externă independentă, numai că din multe puncte de vedere această independenţă a fost o independenţă falsă. Este destul de bine documentat faptul că Securitatea colabora destul de bine cu KGB-ul şi, de fapt, dacă citiţi cartea lui Pacepa, el descrie în mod clar cum a fost un fel de târg şi ruşilor, într-un fel le convenea să fie o ţară ca România cu o independenţă aparentă, pentru că atunci puterile occidentale le acordau puţin mai multă încredere oficialilor români, decât celor sovietici sau din alte ţări care erau în blocul sovietic. Deci, într-adevăr, Ceauşescu a fost sprijinit în mare parte pentru politica lui externă, dar eu cred că această independenţă a fost exagerată. În plus, motivul pentru vizita de stat în Londra a fost, într-adevăr, mai mult acela de a încheia contractul cu British Airways Space. O să fie foarte interesant când o să fie deschise documentele despre această perioadă, Anglia are limita, ca în multe ţări, de 30 de ani, şi încă nu sunt deschise documentele oficiale despre vizita de stat a lui Ceauşescu, mai trebuie să aşteptăm încă câţiva ani. Eu mi-am bazat prezentarea aceasta şi articolele în care am scris pe ce am aflat din presă şi din interviuri, nu din documentele oficiale. Adevărul va fi mai clar după ce se vor deschide documentele. Dar eu cred, că acest contract cu British Airways Space a jucat un rol foarte important şi o să găsim acest lucru când vor fi deschise documentele.

Ionuţ Vlad Barbălată (Bucureşti): Se poate spune că prin acordul din 1944 Anglia a semnat, într-un fel, condamnarea la moarte a României. Ce părere aveţi despre neimplicarea actuală a Angliei în problemele create de comunism în România? Un exemplu de astfel de problemă ar fi şi neridicarea vizei pentru călătoriile în Marea Britanie, deşi toate celelalte puteri europene au ridicat viza.

Mark Percival: Eu în prezentare am spus că nu neapărat acordul Churchill-Stalin a fost momentul când România a fost condamnată la moarte. Apropo de vize, este ceva foarte specific. Eu personal sunt pentru libera circulaţie a forţei de muncă, cred că un român trebuie să aibă ocazia să muncească legal în străinătate. Şi nu cred că este un lucru bun dacă, atunci când o firmă britanică vrea să angajeze pe cineva, firma respectivă este forţată să angajeze un englez şi nu un român. Mai cred că locul de naştere nu trebuie să conteze, şi în acest sens sunt pentru o economie de piaţă, libera circulaţie a forţei de muncă fiind un lucru foarte important. Apropo de vize, din păcate, sunt multe probleme cu sistemul de emigrare în Anglia şi trebuie reformat. Au venit foarte mulţi şi au rămas ilegal şi o mare problemă este cu azilanţii care vin în Anglia, care se consideră persecutaţi politic şi primesc ajutor de la stat rămânând 3-4 luni. Bineînţeles că sunt trimişi înapoi, că declaraţiile nu au nici o bază în realitate, dar în acea perioadă trăiesc de la stat, asta este ceva greşit şi până când acest fenomen poate fi rezolvat, eu cred că, probabil, or să rămână vize pentru că sistemul este destul de blând şi fiindcă celor care cer azil în Anglia li se acordă mult mai mult sprijin decât ţările din Uniunea Europeană. Apropo de faptul că s-au ridicat vizele pentru spaţiul Schengen, da, într-adevăr, s-au ridicat, dar să ne amintim că sunt, totuşi, nişte restricţii foarte strânse, chiar mult prea strânse când de fapt controlul acum este făcut de statul român. Mi se pare o mare ironie că fiecare român care pleacă în spaţiul Schengen trebuie să aibă 100 de euro pe zi (o sumă enormă) şi tot felul de acte. Eu m-am mirat când am venit în România prima oară, pe timpul lui Ceauşescu, în 1988, şi îmi aduc aminte de plecarea de la Curtici. Paşapoartele erau controlate de cinci ori şi toate bagajele erau controlate cu trenul cu tot. Ironia este că este cam acelaşi lucru acum: când am trecut prin Curtici în luna decembrie a anului trecut, am văzut că foarte mulţi români nu pot pleca din ţară şi sunt înapoiaţi de către oficialii români. În anumite cazuri este mai uşor să călătoreşti în Anglia, că primeşti viza la ambasadă, aici, apoi poţi călători fără probleme. În spaţiul Schengen este, într-un fel, mai complicat.

Nicoleta Bârţă (Bucureşti): Întrebarea mea este mai generală şi se referă la afirmaţia dvs. din debut, că istoria poate fi întotdeauna manipulată pentru a servi anumite interese. Aş dori să vă întreb care ar fi interesele din prezent care ar determina o manipulare a istoriei?

Mark Percival: Depinde, sunt multe exemple care poate ar fi relevante. Încerc să vă dau unul singur. După 1989 a fost în interesul celor care au luat puterea în România să perpetueze acest mit al unei politici externe independente, pentru că, prin acest mit, s-a acreditat ideea că a existat în România un comunism mai naţional, ceva mai patriotic, şi asta a dat un fel de legitimare, un fel de recunoaştere, ceea ce a servit interesele foştilor comunişti care au luat puterea după \'89: să rămână ideea că la un moment dat România a fost comunistă, dar şi independentă. Acesta este un exemplu cum istoria poate fi manipulată.

Şerban Papacostea: Cum vă explicaţi discursul de la Fulton al lui Churchill? A fost abandonarea liniei vechi?

Mark Percival: Întrebarea a fost despre discursul de la Fulton al lui Churchill, celebrul discurs când Churchill a definit Cortina de Fier. Întrebarea este dacă aceasta a fost un fel de condamnare definitivă pentru ţările din Est. Eu nu cred că ceea ce a vrut să facă Churchill atunci a fost să accepte situaţia, pur şi simplu a fost o descriere a situaţiei. Asta a fost - să ne amintim - după ce Churchill nu mai era prim ministru, deci nu mai avea nici o funcţie politică în perioada respectivă Eu pur şi simplu cred că a fost o analiză corectă şi atât.

Şerban Papacostea: Nu este o renegare a acordurilor din timpul războiului, din \'44? Acordul de procentaj nu s-a referit la el?

Mark Percival: Nu. Eu zic că a fost o altă situaţie atunci. Churchill nu se gândea atunci, în octombrie \'44, la o Cortină de Fier. Mai târziu a recunoscut faptul, dar în octombrie \'44 ideea lui Churchill a fost în primul rând să apere Grecia, în al doilea rând Polonia şi în al treilea rând să protejeze interesele britanice în zonă. Asta explică ideea, dar eu cred că atunci Churchill gândea pe termen mult mai scurt, el gândea în funcţie de ce s-ar mai întâmpla în ultimele luni ale războiului. Drept dovadă că acordul Churchill - Stalin nu era chiar aşa de important pentru soarta României este că, de fapt, Anglia nici nu a primit cele 10%, deci acordul a fost un eşec din punctul de vedere al lui Churchill, pentru că, la sfârşit, România a fost 100% sub control sovietic.

Romulus Rusan: Trebuie să ne întrebăm dacă să fim descurajaţi sau nu după ce aflăm asemenea lucruri. Dacă cinismul şi hedonismul politicienilor trebuie să ne demobilizeze până la a ccepta că totul e imuabil. Am citit de curând corespondenţa între Churchill şi Stalin dusă în anii 1944-1946. Churchill îi trimitea în perioada conferinţei de la Yalta "Unchiului Joe" nişte scrisori şi telegrame mai mult decât afectuoase. Îi mulţumea pentru vizita pe care familia sa, a lui Churchill, o face în Crimeea (venise acolo cu puţin timp înainte de conferinţa de la Yalta), pentru cadourile deosebite primite, pentru băuturile extraordinare servite la dejun şi în conversaţiile tête-a-tête. Deci iată că şi asemenea detalii de istorie mică influenţează istoria mare. Asta nu trebuie să ne descurajeze pe noi, aţi văzut pe domnul Percival cu câtă necruţare priveşte o parte a istoriei ţării sale, l-aţi văzut pe domnul Thierry Wolton cum vorbea despre politica gauchistă a intelectualităţii franceze, aţi văzut pe domnul Sturdza cum explica ce se întâmplă în mediile occidentale dezorientate sau manipulate. Noi trebuie să rămânem lucizi, să învăţăm din asemenea lecţii ale istoriei, şi cei care veţi face istoria, şi cei care veţi deveni ziarişti sau diplomaţi, să vă păstraţi, aşa cum aţi spus cu toţii ieri, această libertate de conştiinţă, acest propriu arbitru asupra lumii. Aici aş nota extraordinarul aport al diplomaţiei britanice din România: toate, dar absolut toate rapoartele diplomatice ale membrilor Misiunii britanice sau ale reprezentanţilor militari erau în favoarea României. Că la înalt nivel se luau decizii inverse, acesta este alt lucru. De asemenea, un ambasador american din anii `80 David Fundenrburk, şi-a dat demisia înainte de termen pentru că guvernul american nu-i lua în seamă rapoartele privind încălcarea drepturilor omului. Deci iată că se poate, chiar dacă uneori zadarnic, să fii tu însuţi, atunci când ai o răspundere. Binele este etern, chiar dacă marea politică este mai cinică şi cu sufletul împietrit.

Traducere din limba engleză de Raluca Tudor







0 comentarii

Spacer Spacer