Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Memorialul Sighet - tur personal


Radu-Ilarion Munteanu

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-un anume fel, excursul-pelerinaj la Memorialul (din) Sighet a început cu primul pas către Muzeul Ţăranului Român. În măsura în care există o dimensiune comună, adâncă, implicită, faţă de care muzeul de la Şosea, al artistului creştin Horia Bernea, joacă rol de generator perpetuu: recuperarea, reconstruirea permanentă a demnităţii umane, pornind de la filonul identităţii interioare.

Iar legătura formală a făcut-o spectacolul-lectură, din 28 iulie 2004, cu scenariul radiofonic al Rodicăi Mandache, după Povestea Elisabetei Rizea, de Irina Nicolau. Spectacol desfăşurat în sala Irina Nicolau a M.Ţ.R. Zi aniversară pentru personajul real al eroinei din Nucşoara, confraternă emblematic cu umbrele tutelare ale Memorialului.

N-o să am acum insolenţa să pretind, post festum, că exact gândurile astea, oarecum elaborate, mi-au scăpărat în seara burniţoasă de octombrie, în care, evadând de la festivalul de poezie ce avea loc la Sighet, am vizitat Memorialul, acompaniat, până la un punct, cu încurajantă participare, de una dintre tinerele muzeografe, apoi de unul singur, valorificând generoasa facilitate oferită de gazde.

Dimpotrivă, mărturisesc că sub reflexele reportericeşti eram inhibat. Cantitatea de durere, pietate, responsabilitate, sfinţenie chiar, aerul presimţit de lăcaşul de cult al şirului de celule, de altarul recunoştinţei, bănuiala că, oricare ar fi ordinea de vizitare, muzeul are acea autenticitate ce face ca orice drum prin el să capete o doză iniţiatică, fiecare şi toate la un loc îmi dădeau un soi de paralizie emoţională.

Aşa că nici n-am avut timp să mă întreb în ce proporţie înţepenirea asta era efectul subiectiv al responsabilităţii asumate, de a face din experienţa personală a contactului cu locurile, un soi de vademecum (între atâtea altele) pentru navigatorul liternautic, la vremea deschiderii destinaţiei culturale aferente, dar şi efectul obiectiv al presiunii emoţionale intrinseci.

O regulă nescrisă a oricărei relatări despre trecerea prin atari locuri cere ca personalul muzeului să capete un discret rol impersonal, să nu se substituie, ca subiect, elementelor discursului muzeal. Două sunt motivele pentru care voi călca această regulă nescrisă: pe de o parte, faptul că doamna Adela Alma Ulici (sic), care m-a însoţit o vreme, în periplu, până la cam o jumătate de oră dincolo de programul de serviciu (Dumnişoară, o vinit soţul dumnivoastră, zice că să coborâţi. Să aştepte!), mi-a transferat exact doza de energie emoţională suficientă pentru a putea păşi mai departe, fără a mă simţi complet liber, sursa fiind constatarea unui rar moment de comunicare, iar pe de alta, memorialul nu e, de fapt, un muzeu stricto sensu, ci mult mai mult şi mult mai puţin. Mi-am amintit de anii 70-80, când "citisem" Ferma animalelor la radio Europa liberă şi de povestea tot radiofonică a morţii, la închisoarea din Sighet, a istoricului Gheorghe Brătianu şi un reflex sui generis m-a dus la poezia comunistă a Doftanei:

Aduceţi copiii aici, lângă pietre,
Să simtă dogoarea nestinselor vetre.
Cu fruntea lipită, lipită de zid,
Să simtă copilul ce-nseamnă
partid.


Doamne al geniului limbii, care ai lăsat liberă posibilitatea lecturii à rébour! Prietenul meu, scriitorul Radu Ţuculescu, îl regăseşte, în proximitatea Memorialului, pe Stalin, cu sapa înainte, poetul budapestan Gáal Áron îşi regăseşte tot aici copilăria, din care a trăit ziua de 13 octombrie 1956, retrăită pe 13 octombrie 2005, adică stalinismul fără de Stalin, visul de fier al autoconservării sistemului. Ce mă impresionează, la structura Memorialului, e sighetul simbolic dincolo de Sighet, înglobarea fără ostentaţie, dar manifestă a Aiudului, a Piteştiului, de fapt a întregii reţele a gulag-ului românesc. Celulele lui Maniu şi a lui Brătianu sunt, naturaliter, autetice până la detaliul terifiant, dar portretul lui Ion Dezideriu Sîrbu e, simultan, un gest firesc de asimilare ideatică, de reverenţă şi nu în ultimul rând de sugestie că sfânta literatură este, între atâtea altele, un liant al memoriei ca exorcist moral, simultan catharsis sufletesc. Păstrând absolut toate proporţiile, prezenţa lui Babu (Gheorghe) Ursu nu putea lipsi, dintr-o frescă de-a dreptul istorică, ce cuprinde momentele Carta 77 şi Solidarnosc, momente trăite în direct de generaţia mea, aceeaşi cu a creatorilor Memorialului.

Nu m-am putut împiedica să mă întreb, în plin drum, de la o celulă la alta, de la o încăpere la alta, de pe poziţia generaţiei mele, pentru care moartea miilor de anonimi striviţi de sistem, alături de Maniu şi Brătianu, aici, la Sighet, era istorie, dar primăvara pragheză, mişcările post Helsinki pentru drepturile omului şi sindicatul omului de fier de la Gdansk fuseseră istorie contemporană trăită în direct, dacă extensia discursului muzeal are sens. Răspunsul lucidităţii mi-l dădui pe loc: pentru tânăra doamnă Adela Alma Ulici totul e istorie, una coerentă, cum pentru şi mai tânăra noastră colegă Dora Raluca Ionescu, elevă a necesarei şcoli de vară de la Sighet, organizată de aceiaşi binecuvântaţi creatori, este tot istorie. Cu fruntea lipită de zid. Memorialul e un om pentru eternitate. Pentru generaţiile pentru care noi înşine, martori întârziaţi ai unei părţi din acea istorie, vom deveni, ca martori, părţi de istorie. Cu tribulaţiile noastre emoţionale, la contactul cu piatra, cu tot.

Am trecut de câteva ori prin faţa celulei în care a murit Iuliu Maniu. N-am intrat decât când rămăsesem singur. Sfinxul de la Bădăcin rămăsese şi pentru mine o enigmă. Am făcut în aşa fel încât să nu am pe cine întreba dacă am voie sau nu să mă aşez pe patul lui auster. N-am văzut nici o împietate în gest. Dimpotrivă. Am dialogat cu umbra lui, cum un scriitor român de peste ocean dialoga, într-o nuvelă, cu umbrele lui Mihai Viteazu şi Tycho Brahe, întrebându-se dacă se vor fi întâlnit, în Praga sfârşitului de veac al XVI-lea. N-o să transcriu dialogul in extenso, nimic n-ar fi mai contraproductiv. Redau un singur schimb de replici: Domnule prezident, un scriitor român al establishment-ului anilor 80 vă acuză, în Romanul unei zile mari, că aţi fi interceptat telegrama aşteptată cu înfrigurare de mareşalul Ion Antonescu, prin care Stalin îşi dădea acordul pentru armistiţiul negociat la Stockholm de Fred Nanu cu doamna Kollontay şi care ne oferea condiţii mult mai blânde decât cele impuse după 23 august. Şi că aţi păstrat-o în buzunar, insistând totuşi ca Antonescu să fie cel care face armistiţiul.

Domnule dragă, întrebarea dumitale e inutilă. Nu insist să adeveresc că e şi prezumpţioasă. Prepune dumnitale ca hypotesis că domnul numit cu ironie a soartei Leu (autorul romanului, n.red.) nu ar minţi şi nu ar specula. Îl vezi dumnitale pe tătucul Stalin respectând un petic de hârtie odată ajuns să ocupe ţara manu militari, în conformitate cu armistiţiumul? Aud? Aibi dumnitale sfânta naivitate să crezi că noi mai credeam că aliaţii vor mişca un singur deget? Ce crezi că mai aveam noi de făcut, decât să susţinem a crede?

Ce mai aveau de făcut fraţii Arnăuţoiu? Să se predea şi să piară, sau să piară cu arma în mână, chiar lipsiţi de iluzia înălţării la Zamolxis.

M-am ar\'dicat înfiorat şi am păşit pe culoar, la lumina searbădă a becurilor, mai bătrân cu o lecţie.

Nu mai am multe de povestit, dragi liternauţi. V-aţi mai duce la Sighet, să staţi şi voi de vorbă cu umbrele, dacă harta Memorialului ar fi acoperită monoton cu impresile mele subiective? Oricum uitaţi-le când ajungeţi. Trăiţi-vă propria voastră experienţă şi scrieţi, unii dintre voi, aici. Pe piatra simbolică a paginii destinaţiei.

Spuneam că drumul preimprimat prin orice muzeu autentic are o parte iniţiatică. La Memorialul Sighet această parte rezultă din polarizarea traseului între pereţii culoarului de intrare, tapetaţi cu fotografiile, în tuşa unui albastru-speranţă, ale tuturor oamenilor închişi acolo, când clădirea funcţiona ca închisoare comunistă şi alt culoar, conjugat, săpat în gorganul de pământ ce adăposteşte fosta carceră, acum capelă, spaţiu de reculegere şi de purificare sufletească. Pe pereţii acestui din urmă culoar deschis, spiralat, sunt scrise numele aceloraşi oameni.

Am mai văzut aşa un perete doar la muzeul transporturilor, din Glasgow, la etaj, unde e lista celor 288 de pasageri pieriţi în explozia avionului distrus de terorişti, deasupra localităţii Lockerbie.

Fosta carceră are uşi batante, de piatră, echilibrate ca o cumpănă de fântână, braţele mele, care nu-s de forjor, pot mânui lejer aripile uşii. Înăuntru, lumina vine de la o lucarnă deschisă, exact deasupra centrului unui vas cilindric ritual, care ocupă cea mai mare parte a suprafeţei încăperii, de aceeaşi formă, lăsând loc numai pentru a păşi sau a adăsta pe austera bancă circulară, care mă duce cu gândul, absolut iraţional, la banca ondulată ce mărgineşte agora de nisip a lui Gaudi, din parcul Güell. Vasul e umplut până aproape de buză cu nisip, deasupra căruia vibrează un strat de apă curgătoare, coborâtă, parcă, din filmele lui Tarkovski. În nisip se pot înfige lumânări, martori focalizanţi ai reculegerii...

Să vă mai spun că am avut şansa de a mă reculege, în capelă, pe ultimele minute ale crepusculului?

Abia când ies, închid hieratic uşa, ca să mă închin la crucea decupată în piatră.





0 comentarii

Spacer Spacer